Iar Oksana roșea și nu se putea hotărî să-i interzică fetei să-l viziteze pe Taras, când ei înseși încă îi mai era dor de el și nu se putuse încă acomoda cu alt bărbat, suferind până la autodistrugere.
Și nu era prima dată când răsfățatul de Taras o punea în situații neplăcute!
Oksana roșea numai gândindu-se la ceea ce i se întâmplase, de exemplu la Balcic, recent, în cele două zile și două nopți cât un anume Jimi și cu soțul ei încărcaseră niște marfă de la furnizorul turc. Ei bine, turcul, un bărbat frumos și iubitor de muzică, o plăcuse sincer și, partener de afaceri cinstit, cu mustață, cravată și ochelari, se interesase la băieți dacă fata care e cu ei are un preț rezonabil.
Rămase puțin uimit că e soția timidului Taras și nu a exuberantului tiraspolean Jimi. Avu un șir de ezitări, dar tot arătându-i-se gura cărnoasă și mărturisind suferință perpetuă a Oksanei, i se păru femeie despărțită de bărbat, chinuită de sindromul descris prima oară de medicul indian Nefù, prinse atunci curaj și îl sondă pe tiraspolean despre cam cum ar reacționa totuși mujul sau însoțitorul ei, bărbatul ei, stăpânul ei, proprietarul ei, dacă i s-ar propune ca bisness o sumă consistentă contra două-trei nopți de amor oriental, hm, cu femeia legiuită domniei sale pe termen lung de Dumnezeul ortodox, după care ar putea să inițieze o afacere pe cont propriu, fie la Berdicev, fie la Vinnycja, fie chiar la L’viv, Kyjiv, Harkiv, Kryvyj Rih, la Odessa și, poate, chiar la Yalta.
Exact ce visa și Taras! Un club de internet nu prea înalt, dar elegant, cu acoperiș albastru, cum se ridicase chiar în altădată liniștitul, tihii Berdicev, recent, Zodiakul.
Jimi, moldovean dintr-o bucată, nu mai ceru însă voie de la Taras, ci o abordă direct pe Oksana ceea încă sportivă și cu sânii beton ce tocmai se oglindea melancolică într-una din orbitoarele vitrine ale Balcicului, dacă achiezează. Iar ea roși fără a se da, amuțită de indignare. Deși poate că ar fi făcut-o dacă turcul ar fi adresat propunerea indecentă chiar lui Taras, iar acesta, în loc să se simtă jignit și să umple de sânge mustața pofticiosului ar fi dat din umeri și nu ar fi zis surâzând cu un fel de imparțialitate:
– Moi brat, uite, dom’ le, cum stă treaba: dacă poți să i-o tragi, eu nu m-amestec. Treaba voastră!

Te puteai baza pe un astfel de om?
Și uite că Ninocika fusese dusă la lecțiile de pian, numai în baza promisiunii lui Taras că îi va cumpăra instrumentul cel costisitor de la niște firme cu care colaborase el cât muncea la Fabrica de Mobilă!
Oksana nu se gândise atunci că mujul ei percepea acel pian ca pe o simplă clapă. Eventual electronică. Un mecanism cântător căruia să-i creeze el învelișul lemnos, apoi să se plictisească și să lase lucrul baltă.
Acum, femeie părăsită de bărbat, Oksana nu se da în lături de la nici un sacrificiu, numai să nu-i răpească fetiței bucuria asta. Ar fi fost în stare chiar să fie oricât de atentă cu profesorul Zbigniew Tiszkewicz, cu condiția ca lecțiile de pian să nu înceteze. Ba mai mult încă, începuse să pună bani deoparte ca să-i ia fetei cât de curând măcar o pianină mai ieftină, cum îi arătase odată Natașa într-o consignație de la Kiiv, promițând să boteze fetița și chiar să-i facă rost de un instrument, dar nefăcând nici una, nici alta.
Doar rămăsese că Ninocika i se adresa cu un sublim nașa Natașa!

Cum însă Ninocika era o încăpățânată și o leneșă pistruiată, care în loc să se canonească exersând prefera să compună "simfonii", mămicuța devenise de la un timp bănuitoare, dacă libidinosul Zbigniew chiar o crede talentată pe fetiță sau își bate capul cu ea numai ca să aibă un prilej de a se relaționa cu însoțitoarea ei, pe care o bănuia chinuită de sindromul descris prima oară de microbiologul japonez Nefù.
Femeia despărțită de bărbat se zăpăcise în așa hal încât nici nu-i mai da prin cap că poate omul ăla, profesor ca orice profesor, adică un amărât, pur și simplu nu vrea să piardă niște bănișori, într-o epocă neagră în care în orașul unde s-a format marele pianist, compozitor și revoliuționer polonez Friderik Șopen, tinerii sunt mai degrabă preocupați de jocuri electronice, de auto-moto, de parapante, de deltaplane, de role, de coarda elastică sau de artele marțiale, cu deosebire de kickboxing, decât de chinul de a învăța clasicul pian ca Rubinstein sau de a citi cărți, fie și vesele, ca ale lui Șalom Aleihem.

Dintr-unul dintre automobilele parcate, pesemne dintr-un Jiguli galben, se auzi deodată lămurit întrebarea extrem de ofensivă:
– De unde s-o fi întorcând, băi, șliuha asta? După ce umblă ea pe-aici și de colo colo? Ce caută ea? Ce-i lipsește? Ce n-are suka asta?
Niciodată înainte, adică până să fugă Taras de acasă oprindu-se tocmai la Akulina, femeia despărțită de bărbat nu auzise despre ființa ei rostindu-se vreo asemenea interogație gravă. Și de nimic nu se temuse mai mult pe lume decât de sintagma „nefututa aia”, pe care colegele de hală de la Întreprinderea de Confecții și Tricotaje Venera o destinau oricărei ambițioase devenite, indiferent din a cui vină, o femeie despărțită de bărbat.
Exista fără doar și poate o logică aici: ele socoteau că e natural tocmai contrariul paradisiac, edenic, adică ca femeia să nu fie niciodată despărțită de bărbat și chiar realizau că e nefiresc ca Oksana, cea cu gură cărnoasă și zâmbet dureros, să stea prea multă vreme așa, așa încât să merite să i se arunce vorba aia rușinoasă, nefù, așa că anticipau cu groază că vreunul din soții lor preaiubiți și îngrijiți nu va mai rezista, atras de efluviile ei foromonice poate inconștiente, să nu umple golul de iubire creat în Univers de Taras fugind de la bloc din Dzerjinskovo la curte pe Krasina, la Akulina, după un internet de bandă mai largă.
Nu știau însă aceste femei nedespărțite care anume dintre atâția bărbați din fabrică va greși, dar intuiția colectivă le asigura că lucrul este inevitabil, și precum iepele hergheliei se apără în grup contra lupului, așa și ele loveau cât puteau cu copitele vorbelor grele, o făceau însă preventiv și nevinovat, încercând cu un fel de disperare să îndepărteze primejdia fatală.
Și izbândiră: spunându-i-se neîncetat „nefututa asta”, frumoasa Oksana ajunse să se scârbească de un serviciu unde se simțise bine, fusese inovativă și creativă, în consecință fiind și foarte apreciată de șefi, și depusese mult suflet, dovedind abnegație și devotament față de firma angajatoare.
I se plânse într-o zi profesorului de pian al Ninocikăi, Zbigniew Tiszkewicz, și acesta îi transmise supărarea fetei chiar profesorului ei de gimnastică, celebrul zbir Volodimir Fokici Tatarenko, despre care se zvonea că ar fi șeful Departamentului pentru Managementul Resurselor Umane al unei mari întreprinderi din Kiiv, nu numai profesor de arte marțiale, în particular de kickboxing amator, amatoarele de gimnastică rărindu-se într-o epocă în care, ca efect al globalizării, era acum relativ ușor de ieșit în Europa și în lume.

– De ce nu mi-ai spus direct mie? o luă la rost vizibil iritat Zbirul când o întâlni.
Dar femeia despărțită de bărbat era prea necăjită să-i mai poată răspunde, ca în ziua când s-a convins definitiv că a fost despărțită, că cea mai bună prietenă din echipă i-a luat bărbatul.
Oksana mergea cu Ninocika la gară, să ia expresul de Jitomir, având a rezolva niște probleme apărute la noul ei serviciu, practic să ducă niște coli A4 printate și să aducă altele, tot A4 și tot printate, cum înțelesese fata, care o lua pe urmele tăticului în fascinația pentru electronice și consumabile.
Era totuși la puțină vreme după dispariția lui Taras, deoarece suferința dilată durata subiectivă a timpului, cum observa și Einstein când a descoperit teoria relativității.
Femeia despărțită pe neașteptate de bărbat aflase doar atâta, de la niște colege, că l-ar fi văzut pe omul ei, în pijama, pe la balzacieni prin curte, dar cu mare credință în soliditatea legământului cetățenesc al căsătoriei, făcut când duseseră buchetele de flori la soclul și pontonul cu Tancul 011, model T-34, să omagieze pe eliberatorii orașului, ea nu considera demne de încredere aceste surse. Aștepta cu neștirbit optimism întoarcerea lui Taras la calculator și la cutiile sale cilindrice cu CD-uri, DVD-uri și blancuri pentru japcă.
Se așezase ostenită cu sacoșa pe o bancă și admira natura, se uita la lume, la vrăbiuțe și la flori, pentru că îi plăcea viața iar banca era confecționată cu mult bun gust, fiind sprijinită pe cercuri de fier, ca un fel de șaretă de pe vremea contesei Evelina Ganskaia. Aceleași cercuri le distingeai în clădirea cu turn cilindric pe postament cubic a gării și în sacaua pe două roți de camion a unui vânzător de Kvas, galbenul ca lămâia răscoaptă în care era vopsită cisterna netrezind nici un pic fiorul geloziei în îndurerata Oksana: făcea haz în sinea sa că, structural, cum o învățase estetică Pan Tiszkewicz, gara însăși părea un mare rezervor de Kvas turnat prin turela de sus, să aibă cu ce se răcori în acea zi ce se anunța caniculară întreg Berdicevul, toți cetățenii, ucraineni, ruși, polonezi, evrei și alte naționalități, precum și turiștii străini.
– Mamă! Mamă! veni alergând dinspre maxi-taxiuri pe alee spre ea Ninocika. Idi siuda! Vino repede! Vino să-l vezi pe tăticuțu!
Oksana parcă nu voia să se desprindă din toropeala plăcută care o cuprinsese privind la acea lume în forfotă absurdă, care în preajma gării sugerează mai bine decât într-un parc sau într-un restaurant marele adevăr privind caracterul repede trecător al vieților noastre.
Se lăsă dusă de mână ca într-un coșmar de vicleana fetiță, dar nu spre un maxi-taxi, ci chiar spre sacaua cea galbenă cu Kvas.
Acolo, chiar sub cutia de tablă care, în prelungirea cisternei, conține robinete, punga cu pahare de plastic albe de unică folosință, acte, bani, obiecte personale ale vânzătorului, întins leneș și dezordonat peste gazeta “Zemlea Berdicevska” și strivind cu cotul un editorial semnat chiar de golovnii redactor, Kravcenko Volodimir Tarasovici, al binecunoscutei publicații din strada Karl Marx 20, sta Taras și strângea niște șuruburi cu o cheie de paișpe.
El o simți imediat pe Oksana în preajmă, probabil după miros.
Ieși anevoie de sub saca și se înroși puternic.
– Nu serviți niște Kvas? întrebă el tatonant, puțin mirat că fosta gimnastă nu se înfigea cu ghearele în ochii și obrajii lui.
Dar ea era paralizant impresionată de sensibilitatea lui neașteptată, de simțul lui olfactiv, de o rară fidelitate.
Ninocika întinse mâna și sorbi fără ezitare, însetată, pentru că se zbenguise atâta.
Oksana, ca o pisică gânditoare, gustă cu prudență și își dădu seama imediat de calitatea excepțională a acestui Kvas, catifelat, trecut prin filtre de cea mai bună calitate: nu zgâria deloc în gât și, spre deosebire de băuturile occidentale, care la sfârșit îți lasă un gust amar din cauza eurilor, adică datorită stabilizatorilor alimentari și a coloranților, ea rămase cu un gust delicios de frăguțe din pădurea Semionovka.
Mulțumi frumos pentru tratație și o porni total fluidizată spre sacaua cea cu ferestre înalt arcate a gării ca și cum trenul ar fi fost foarte aproape.
Ninocika se repezi și îl pupă țocăind pe tăticu.
Iar femeia despărțită de bărbat purcese în culmea îndoielilor: faptul că vădit numai după miros Taras al ei încă mai era capabil a o identifica o făcuse să aibă înțelepciunea de a nu strica deocamdată nimic în relația lor, lăsându-i o cale de întoarcere.

Dacă vecinii de la blocul din Dzerjinskovo ar fi văzut scena pendulării Ninocikăi cu păhăruțul de plastic între ei, nici nu s-ar fi gândit că femeia și bărbatul ăla găsit întins cât era de lung peste “Zemlea Berdicevska”, să repare sacaua cu Kvas a balzacienilor, erau vremelnic despărțiți.
Abia trecând de peroanele maxi-taxiurilor se înroși toată: își simțea dincolo de răcoarea plăcută ca de frăguțe din pădurea Aleksandrovka propriul miros și i se părea că toți masculii implicați în transportul raional și regional întorc nările către ea cum personajele virile ale marelui pictor comunist Pocasso.
Strânse cu putere pe Ninocika de mânuță, simțind-o înfiorată ca orice tânăr la impactul cu aerodinamica vehiculelor de mare viteză, și se urcă gânditoare în Jitomirskii-Berdicev expres.

Iar Oksana îl privi mirată pe Zbir, căci nu pricepu nimic. Ea doar se văitase lui Zbigu câtă vreme Ninocika își exersa gamele, se văicărise ca orice femeie despărțită de bărbat, nu ceruse nimănui nimic.
Rămase, așadar, interzisă când se pomeni că Zbirul îi aranjează o nouă schimbare de serviciu, anume să se transfere la cea mai mare întreprindere din oraș și din regiune, la Progress, într-un post mai mult decât convenabil, la departamentul relații externe, muncă de birou plus salariu mai mare decât la Venera, cu posibilități de a călători, inclusiv în străinătate.
I se cerea pentru concurs doar să știe ceva calculator (ceea ce apucase să învețe de la Taras), ceva limbi străine (ceea ce apucase să rupă de la americanul Bill) și să aibă carnet de șofer, ceea ce Zbiru, cu relațiile sale la Avtomobilnîi Klub Sintez, promise că se rezolvă repede și, într-adevăr, Oksana se pomeni pe neașteptate la volanul unui hodorogit Jiguli de culoare mov, pe care însă nu îl putea folosi decât rareori, o dată sau de două ori pe lună și numai în interes de serviciu!
Curând însă, văzând că a prins drag de el, Volodimir Fokici, achiziționă pentru firma sa de închirieri auto acest Jiguli propus pentru casare de administratorii parcului auto de la Progress.
Și iarăși se petrecu între fată și antrenor o scenă de tatonare, ceea ce o neliniști profund, gândindu-se că nici pentru Taras nu mai este așa de atractivă.
Ea nu știa însă că marele pedagog Volodimir Fokici Tatarenko așteaptă ca bătrâna gimnastă să se îndrăgostească de el cu adevărat! Cum se pare că și moș Zbigu. Ea credea că totul e pierdut din moment ce momentan nu mai arată chiar așa de bine. Dar era o părere total greșită.

Într-o după-amiază toridă, când Ninocika exersa și, ca să o sondeze pe Oksana cât de atașată mai este de mujul ei, maestrul Zbigniew Tiszkewicz se puse, după ce-și turnă într-un pahar răcoritoarea băutură, pe o dizertație despre Kvas!
– Deștept Balzak, dar deștept și Taras dacă s-a asociat cu el!
– Cum deștept? explodă de indignare amărâta Oksana. Asta e inteligență? Să trăiască cu sluta de Akulina și cu scorpia de Hivrea-n casă?
– Akulina, își permise să observe de dincolo cu enervantă obiectivitate Ninocika, și-a făcut la Tiraspol o operație estetică pe deplin reușită!
– Da-da, ricană Oksana, vezi să nu reușească!
– Ba da! Ba da! Și-a făcut două liftinguri, a îndreptat nasul și și-a pus lentile de contact!
– La banii ei, oftă jigăritul aristocrat pianist ca Șopen, își permite să investească și într-un look atractiv. Am auzit că pe dedesubt zornăie de piercinguri!
– Eu când oi fi mare n-o să cânt la pian tangourile lui Piazzola, ca nenea Zbigu! Eu îmi deschid un cabinet de Tattooing and Body Piercing! o avertiză Ninocika pe mămicuța ei că n-are de gând să exerseze ca micul Mozart zile și nopți pentru o carieră nesigură, intelectuală.
– Da-da, râse cam mecanic Oksana, dacă nu-și pune silicoane n-a făcut nimic cu un mofturos ca Taras!

Discuția se iscase de acolo că în „Enciclopedia Kvasului”, proful de pian Zbigu găsise că, după apa plată, în Răsărit Kvasul fusese cea mai răspândită băutură, de fapt oamenii preferându-l adesea chiar apei! Și, ceea ce era și mai important și foarte specific ținuturilor dintre Nistru și Volga, pasiunea pentru această savuroasă băutură răcoritoare transgresa diviziunea norodului în clase sociale: nu numai sărăcimea își astâmpăra setea cu Kvas, ci și elita, care îl prefera chiar vinurilor străine, importate din Basarabia, inclusiv celor roșii, bisericești, alcoolizate la Hâncești.
Călătorii occidentali rămâneau uimiți să vadă oamenii de rând, slugile, consumând o asemenea delicatesă, mai bună și decât șerbetul stăpânilor!
Ei nu știau cât de ieftin e Kvasul!
Și nici de folosirea lui la alte preparate apetisante, ca borșul, turia, balanda, sinekdoka, ciorba de burtă sau okroșka.

– Alături de zeama de varză, îi explica Hivrea Ninocikăi când se ducea pe la ei, Kvasul a fost singurul leac care a salvat norodul de scorbut și de avitaminoze (este bogat și în vitamina B, datorită malțului) de-a lungul nesfârșitei ierni rusești până reapar în postul Paștelui verdețurile.
– De aceea, era o băutură nelipsită în spitalele Rusiei, adăuga din piscină, unde citea Kommersant trișorul Serghii Abramovici Slobodianiuk, noul socru al lui Taras.

– Mă-ta face Kvas?
– Da, mai face! minți Ninocika.
– Kvas bun?
– Foarte bun!

Adevărul era că Oksana nu știa să facă Kvas. Nu-i reușea decât arareori, mai ales că pleca de la pâine veche de secară, nu de la malț, constrânsă de sărăcie să simuleze o conduită fals-economică și fals-reciclantă.
Să nu uităm de ce: familia ei trecuse printr-o istorie cu care omul occidental nu este obișnuit.
Oksana își pierduse tatăl în Afghanistan, probabil decapitat de talibani, și mama imediat după dezastrul de la Cernobîl. Totuși, copilă fiind, apucase să o ajute să aducă de la piață sacoșa cu cartofi sau cu mere, amintire care o înduioșa de câte ori se întorcea de la Apromat cu Ninocika.
Mama Oksanei, adică bunica Ninocikăi, fusese și ea orfană, în urma Marelui Război pentru Apărarea Patriei, când tăticul ei a căzut la eliberarea Odessei de sub ocupația românească, iar mămica ei a fost spânzurată pentru colaboraționism, pentru că primise o tabletă de ciocolată belgiană de la un motociclist fascist. Dar această bunică a Oksanei, măritată după un contabil împușcat de NKVD-iștii lui Ejov pentru sabotaj, nu avusese nici ea o copilărie fericită, din cauza uitatului azi, când unul din doi europeni e obez, Holodomor, adică Marea Foamete planificată și organizată de comuniști în Ucraina anilor ’30, administrată de Molotov și Kaganovici, când trebuise să-și ajute mama, adică pe străbunica Oksanei, să-i îngroape pe aproape toți membrii dintr-o familie și așa decimată în calvarul Războiului Civil, când și această străbunică rămăsese orfană, văzându-și mama spintecată de săbii căzăcești bolșevice pentru că îngrijise ca infirmieră pe niște bandiți albi de-ai lui Petliura, cu toate că pe mama ei o omorâseră aceleași săbii, de-ale Sutelor Negre însă, care luptau cu fanatism de partea Þarului în contra demonstranților de la 1905.
Dispariția femeilor din familia ei omorâse între altele și această tradiție a Kvasului, cu instrumente și rețete cu tot. Oksana nu știa nici cum să-și curețe cu apă fiartă vasele, nici cum să înceapă fermentația și, în consecință, Kvasul ei era întotdeauna mai acru ca oțetul, folosibil doar ca înlocuitor de borș.
Și nu își îmbunătățise producția nici când Taras îi adusese de la Tiraspol, de la apromatul unde lucra Jimi, un excelent Concentrat de kvas Karelia, la care nu trebuia să adaugi decât drojdia și celelalte ingrediente, urmând pas cu pas prospectul.

Iar această deficiență a fost prima care i-a sărit în ochi când și-a văzut soțul trebăluind în curte la Akulina, fără a-i da prin gând că din cauza aceleiași istorii violente suferea de un handicap încă și mai mare: nu avusese cine să o învețe nici cum se ține bărbatul acasă, printr-un management creativ, perpetuu inovativ în toate cele ale cuplului fericit.

– Mă-ta face Kvas?
– Da, mai face! minți Ninocika.
– Kvas bun?
– Foarte bun!

În schimb, Ninocika nu numai că dezinforma ca orice mică kaghebistă. Ea era numai ochi și urechi, încercând să-i fure Akulinei rețeta: făină de malț (adică boabe de orz încolțite, uscate și măcinate din care, prăjite, se scotea înainte nekezolul în țările de democrație populară), făină de secară sau chiar de grâu, plus banală apă fiartă.
Amestecul ăsta avea un gust dulceag și trebuia lăsat 24 de ore la loc călduț. Pe urmă, se dilua în apă și era lăsat iar vreo 2-3 ore. După care, urma turnarea în sticle, aici Serghii Abramovici Slobodianiuk vârându-și mustața gorkiană în toate cele ce se făceau, deoarece Kvasul este în sine o băutură totuși periculoasă: prin fermentare exagerată, dacă se greșesc proporțiile, el dezvoltă presiuni mari și sparge cu ușurință chiar sticlele de șampanie, deteriorându-ți frigiderul.

Pe parcursul diferitelor secvențe ale procesului de producție intervenea și Hevronia Samuilivna, în funcție de preferințele diferitelor categorii de clienți, ea putând adăuga zahăr, struguri, miere, melasă, mentă, porumbe, coacăze, afine, căpșuni, mure, fragi, mere, măline, iar pentru cine ținea regim, sirop de mesteacăn extras primăvara.

Și totuși, de ce era atât de bun Kvasul balzacian? Cum de putea concura mărci renumite, ca Monastîrskii Kvas, Boiarskii sau Þar Kvas?
De-aia! Pentru că Balzak își iubise meseria și își respectase locul de muncă, parcă lucrase la Uzinele Progress încă din 1870, anul Comunei din Paris, adică de la înființare.
Și plânsese cu obidă când tocmai el s-a pomenit că dușmanii l-au trecut pe lista preavizărilor pentru șomaj.
Numai că într-o situație în care Taras sau alte firi mai slabe ar fi dat-o pe vodkă, el a dat-o pe Kvas și atâta l-a revigorat milenara băutură răcoritoare încât a înțeles dintr-o dată de unde i se va trage mântuirea, scăparea pe vecie din nevoi: tocmai de la această răspândită dincolo de Nistru băutură bezalcoholică!

Generozitatea lui înnăscută a mers totuși până la capăt, mirând pe mulți că, departe de a-și urî întreprinderea mașteră ce n-a știut a-l aprecia, Serghii Abramovici Slobodianiuk s-a străduit să-i procure el însuși comenzi!
Pentru a face Kvas de calitate europeană, el comandase aici toată aparatura și folosise în mod creator numeroasele tipuri de filtre produse la Progress, pentru industria zahărului ca și pentru prelucrarea vinurilor și a altor sucuri naturale.
Dimpreună cu maica Fevronia, el studiase tehnologic filtrele de șase metri pătrați produse la Progress, menite inițial decolorării și filtrării vinului, șampaniei, sucurilor și siropurilor, le-a redus dimensional și le-a adaptat ingenios industriei Kvasului.

Da, Kvas! Kvas rima totdeauna cu Taras și Oksana cădea pe gânduri de cum se răcorea puțin.
Era pentru ea, și ar fi fost pentru oricine, un mister dacă există sau nu vreo legătură logică între indecenta propunere a furnizorului turc de la Balcic și simpla coincidență că, imediat după întoarcerea de acolo, Taras dispăruse de acasă, reieșind din auzite că se stabilise la Akulina.
Oare nu cumva... toată acea, venită cam din senin, pentru că stăteau prost cu banii, feerie de la Balcic, oare nu cumva fusese regizată de Taras tocmai în scopul de a-și procura, cu orice preț, de la turc capitalul necesar ca să se lanseze într-o afacere cu sidiuri, pe care o visa de multă vreme și era destul de orgolios să-i mărturisească?
Oare nu din cel mai spurcat cinism ignorase Taras patul patrimonial stând vreo lună pe internet noapte de noapte, uneori satisfăcându-se cu filme adulte întregi sau cu videoclipuri de prezentare, extracte de vreun minut, două, pe care le înnădea într-un lung metraj de o densitate insuportabilă?
Oare nu cumva, refuzând la Balcic, să producă tocmai capitalul care i-ar făcut burgheji ca pe Balzacieni, nu și-a ruinat ea căsnicia?
Iată adevăratele întrebări care o chinuiau sufletește pe femeia despărțită de bărbat!

Mda, uite ce rău am ajuns!
Privindu-se în oglinda hotelului Fanyei Abramovna Fridman, femeia despărțită de bărbat nu se mai recunoștea pe ea însăși, ajunsese de piatră, ca acele postkolhoznice venite la piață cu căruțele și stâlcind îmbrobodite numele orașului, pronunțându-l Bierdișiv, cum le și imita, țărăncuță îmbrobodită, Ninocika, spre hazul tuturora, tot ea exploatând interculturalitatea acestui Weimar al Răsăritului scriindu-i apoi numele cu degetul în nisip ba în idiș Berdichev, ba în nemțește Bardichev, Berdyczow pe limba leșească, iar în ukraineană Berdiciv și în rusă Berdiciov.

Oksana însă continua să se perfecționeze doar în limba romancierului de origine berdicevească Joseph Conrad, descifrând cu ajutorul unui cuvântelnic minunata viziune asupra secolului XIX local a unuia din marii scriitori ai locului, Shalom Aleichem.
Din păcate, nu avea decât o ediție din Tevye's Daughters, uitată de un turist sexual american în Parcul Șevcenko. Aproape 200 de pagini, din care descifrase The Three Widows, My First Love Affair, The Luckiest Man in Kodno și The Bewitched Tailor, această din urmă plăcând mai mult Ninocikăi, seara, citită de mămică sau de Moș Fedul înainte de culcare, .
Deodată ochii plânși îi căzură peste titlul If I Were Rothschild.
– Dar nu e drept! protestă ea singură, cu gândul la Taras și la modul abject în care Akulina i-l răpise făcând uz de farmecele ei, inclusiv un internet de bandă mai largă.
Așa, exact așa cum, în vremuri dealtfel balzaciene, fetele de măritat își cumpărau bărbații cu zestrea lor stocată de părinți, din păcate convingătoare mai adânc decât frumusețea fizică și morală a candidatei la măritiș.
Convingătoare cu atât mai mult pentru un jucător, pentru un leneș care visa a da lovitura unei îmbogățiri peste noapte și care își făcuse un idol din magnatul Mihail Hodorkovski (a cărui asemănare, când punea ochelari fini, cu Taras era dealtfel frapantă), fiind ferm hotărât ca, studiindu-i metodele predecesorului, să îl ajungă din urmă și să-l depășească în respectul cetățenilor pentru cât impozit plătește statului pentru binele celor incapabili să acumuleze cu inteligență un capital similar.

Taras se întreba cu dor de fetiță dacă vine și privea spre grădina decorată cu mlădioase trupulețe albe subțiri de Betula verrucosa.
– Beria, codâr la garaj! se auzi din piscină glasul gros și supărat al lui Balzak.
– Că și zgubilitica asta mică nu se poate abține să treacă fără să-l stârnească! comentă de la bucătărie grăsana de Hivrea, cu acea vulgaritate hârâită-n vocea-i colhoznică datorită căreia nimănui nu-i trecuse prin cap să o poreclească stabil, fie și în derâdere, Ganskaia, precum pe contesa care l-a luat de bărbat la Berdicev pe falitul romancier realist francez abia când, sărmanul, a ajuns în anul morții și pe care a încercat să-l repună pe picioare prin gemoterapie, punând la macerat muguri, semințe și sevă de mesteacăn.

Cum o fi trăind Taras în lagărul ăsta? dădu uimită din umeri Oksana, ridicându-și gâfâind din mâzga caldarâmului pungile cu produse alimentare promoție de la Apromat și trecu grăbită mai departe spre Gnilopiatka și spre casă.