Stăm legați de scaune reci, metalice, într-o cameră îngustă și foarte înaltă. Suntem calmi și privim cu pleoapele ușor lăsate cum aceeași frunză cade din același copac din nou și din nou și din nou. Apoi ei dau drumul unui fum albăstrui, care în combinație cu picăturile noastre de transpirație se transformă într-un mov frumos și descrie spirale de-asupra capetelor noastre. Noi inhalăm fumul, chiar îl sorbim, căci e dulce, și așteptăm. Apoi o rotiță dințată, atârnată de un fir de păianjen coboară rotindu-se cu viteza luminii. Un mic ochi sferic, cu irisul albastru deschis, se rotește și el, cercetându-se pe fiecare. Brusc, se deplasează înspre mine, Se apropie încet, spintecând aerul și privindu-mă fix. Îi simt privirea cum îmi pătrunde ca o andrea subțire, înroșită în foc, în craniu și apoi în materia moale a creierului și se oprește în centru. Fiori de gheață îmi urcă pe șira spinării, vertebră cu vertebră, și se izbesc de cerebel. Nu mai pot respira, iar fumul albastru îmi intră în nări și se fixează acolo ca o vată de sticlă. Rotița cu ochiul e deasupra capului meu. Toți mă privesc cu ochii lor reci de experimente vii. Toți mă compătimesc, în halatele lor albe legate în spate cu fundițe. Dar nu au ce face, nu avem ce face. Ei sunt mai puternici și ne studiază în fiecare secundă a vieții noastre patetice, ne injectează substanțe necunoscute încă de când abia rostim „mama”, ne selectează și... Îmi văd fața răvășită și speriată în luciul rotiței. Timpul încetează, urechile mi se înfundă și o șuviță de sânge mi se scurge din colțul gurii. Îndată micile vârtejuri mov se reped și absorb imediat lichidul vital. O mână metalică se desprinde din perete și îmi deschide gura. O alta îmi toarnă în gură o fiolă cu o substanță gelatinoasă de un verde-smarald cu firișoare aurii. Nu vreau s-o înghit, dar ochiul îmi dictează „Înghite-o!”, iar mușchii esofagului și ai limbii îl ascultă. Un gust acrișor îmi stăruie în papile în timp ce simt cum substanța e absorbită în sânge. Venele mi se umflă, mă ard, și văd cum ceva argintiu se întinde pe sub piele în locul arterelor. Apoi ajunge la creier. Îl simt cum se zbate, cum protestează și îi strigă ochiului să îl cruțe... Iar eu sunt doar o marionetă cu ațele lungi răsfirate în jur, fără păpușar. Un timp mă liniștesc cu totul, dar ceva mă apasă. Brusc, încep să vomit sânge, să-l elimin din mine ca o otravă, litru cu litru. Nu pot decât să privesc cum vârtejurile mov îl înghit lacome și îl duc undeva la capătul camere, unde sunt ei. „Mai ai puțin” îmi transmite ochiul. Rotița își întețește mișcările și coboară. Îmi pătrunde în păr și aud cum cade uscat pe podea. Apoi începe să taie craniul. Un pârâit sec și a ajuns la creier. Dar se oprește. Îi privesc pe oamenii de lângă mine. Poate pentru ultima dată... Un tub subțire și lung și un cub negru cu modele minuscule complicate sunt aduse de două mâini. Ochiul mă fixează din nou. Și atunci știu că nu voi mai fi om. Nu voi mai putea plânge. Nu voi mai putea gândi singur. Tubul îmi este înfipt în creier. Apoi chip-ul este împins prin gaură. Un fâșâit și îl simt acolo, în centrul materiei cenușii. Îl simt cum își întinde firișoarele argintii și acaparează toți neuronii. Mă doare îngrozitor și închid ochii. „Transformare completă. Felicitări, R2769”.