agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2842 .



Trei ganduri, patru flori... si-un haiku fara culori
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [beep ]

2007-03-05  | [This text should be read in romana]    | 



Eram doar eu prin pustietatea străzilor Constanței în jurul orei două după-amiaza. Un vânt ușor, deloc nepotrivit pentru sfârșitul primei saptămânu a lunii aprilie, îmi încerca părul. Soarele lumina plăcut drumul și -paradoxal- nimeni nu se încumeta la o plimbare, în ciuda admosferei diurne destul de convenabile pentru acel anotimp.
Veneam plictisit de la o întalnire obositoeare și aveam în mână, într-un caiet banal, operele mele prin care îmi dovedeam nemulțumirile, visele, ideile și care îmi aduceau după o citire a lor reale laude, zâmbete și doar atât.
Mă plictisise de moarte această întalnire cu așa-nimiții "boboci" în literatură, care-mi cereau sfaturi sau altfel de îndrumări, deși aveau aproximativ aceeași vârstă cu mine; și care în alte situații ar face orice să pară deasupra mea, mult prea deștepți.
Traversam bulevardele orașului și ocoleam gândul că trebuia să ajung acasă, chiar dacă, indirect, într-acolo mă îndreptam.
Eram atât de lipsit de mine încat în momentele acelea mi-aș fi urât orice prieten sau aș evita orice viciu ce altădată mă ridica din toată starea melancolică.
Am refuzat să vizitez argintăriile din oraș sau să mă opresc la vre-un bar, lucruri pe care le fac îndodeauna cu mare plăcere.
Pe o stradă lăturalnică a unui bulevard, aproape de stația cea mai cunoscută a unui autobuz; între o cafenea și un magazin, de modă (cred), văd intrând multă lume -după părerea mea- bună. Mă îndrept și eu într-acolo și observ că avea să fie o expoziție de artă. Pe o firmă închisă, pictată manual -lucru destul de bizar pentru secolul XXI- la intrare scria mare:"Bernard".
Intru întâi curios, apoi destul de cinic, să văd ce mai înseamnă arta secolului nostru, în comparație cu celelate secole, sau daca nu cumva artistul -care nu știam încă ce prezintă- a optat pentru stilurile trecutului.
Lumea din jurul meu era elegantă, formată în majoritate de oameni culți, și -deloc spre surprinderea mea- foarte puțini tineri.
Nu eram îmbrăcat rău deloc, însă geaca neagră de piele mă arăta mai mult vulgar in ochii lumii decât elegant, iar pantalonii erau banali: blugi de culoare neagra și strimți. Mă încălțasem cum aveam obiceiul, cu pantofi de iarna deși era prima sâmbaăt a lunii aprilie. O ușoară tentă de neîngrijire, însă, mi-o dădea părul, care curgea pe spate depășindu-mi cu mult umerii. Îmi stătea curat și drept, acoperindu-mi involuntar contururile feței. Mult mai comod și plăcut ar fi dacă l-aș prinde, însă nu aveam nici un fel de alstic, din neglijență.
Aveam să aflu până să intru că Bernard era un pseudonim pe care artistul și l-a atribuit și chiar s-a semnat în colțurile tuturor tablourilor sale - era deci o prezentare de tablouri și alte picturi- cu acest "nume".
Înăuntru m-am confundat a fi stânjenit. Pentru prima dată mă simțeam intimidat de privirile abundente ale celor din jurul meu. Acum insă nu mă puteam folosi de o privire încruntată -privire pe care mă pot bizui întodeauna în situații neplăcute- deoarece mă aflam la o expoziție de artă și totuși eram prea vizat.
Am ales să mă folosesc de câteva sunete groase scoase din gât fără a deschide gura (sunete ce imitau tusea) și să privesc curios în jurul meu. Majoritatea persoanelor prezente și-au continuat drumul încercând să pară interesate de tablouri și și-au ferit ipocrit privile. Dar după ce m-am uitat de mai multe ori în jur, observ cum o femeie în pragul bătrâneții mă privea lafel de gravă ca atunci când uiți să gândești.
Grăsuță, cu părul vopsit pentru a-și ascunde anii trăiți, purta o haină exagerat de lungă, cu o blană foarte mare și pufoasă, colorată de un real prost-gust; iar degetele mâinilor erau acoperite excesiv de inele mari, cu pietre ce vroiau să orbească. O greață amară mi-a pătruns imaginea acestei femei, care se poate încadra exact în categoria snoabelor vulgare, care nu cunosc arta gătitului sau a vorbirii, înconjurată de slugi și daruri scumpe, dealtfel fără o valoare artistică prea mare.
Eram sigur că se întreabă ce caută unul ca mine aici (un jeg pentru ea, pe domeniul acesta ticsit de obiecte scumpe). Stiam sigur că motivul pentru care această damă se afla aici sunt prețurile destul de ridicate ale tablourilor, relativ frumoase, dar totuși, nu exagerat de încântătoare. Ideea de artă evident n-o cunoștea. Dacă poeziile mele sau ale altora mult mai cunoscuți s-ar fi scris pe pânze și s-ar însira pe pereții unor bogătași îngâmfați, achiziționate la prețuri remarcabile, probabil că abia atunci această femeie s-ar fi orientat spre poezie și aș însemna și eu un oarecare interes pentru ea.
Mă privea lafel cum erau priviți (poate) Lucian Blaga în escapadele sale de ebrietate sau ca Mihai Eminescu , despre care se spune ca nu prea avea obioceiul să se îngrijească. Totuși amândoi sunt reprezentanți de seamă ai literaturii române și mondiale.
Dacă îi adresam vreo jicnire sau măcar o privire mai bizară , îi dovedeam că sunt exact ceea ce mă credea ea că sunt, insă m-am consolat cu gândul ca poezia pentru ea nu înseamnă decât versurile patetice ale unor muzicieni mediocri din restaurantele scumpe, doldora de snobi.
M-am hotărât să o ignor, nu înainte de a-i vedea gestul de superioritate, cu ochii dați peste cap, și am continuat să mă plimb prin cele trei camere cu pereții împodobiți de inspirațiile tânărului pictor; bucuros fiind că mi-am gasit un prilej util de a pierde vremea. Am observat ca Bernard este inspirat de natură, iubește singurătatea și că lipsesc cu desăvârșire oamenii pe pânzele lui. Am mai dedus și faptul că nu pictează după un model anume, ci că totul este produsul imaginației sale.
M-am oprit la un moment dat asupra unui tablou bizar, în care două broscuțe imitau procesul de fecundație într-un mediu nedefinit, o aluzie (poate) la nașterile premature și lipsa de cunoștințe și educație a oamenilor. M-au obsedat mai mult culorile: prea aprinse și contrastante. Deși apa era roșie, funza de nufăr galbenă, broscuțele albastre si papura albă; o tentă gravă de credibilitate reală era dată de formele si contururile exacte din acel peisaj.
În apropierea mea, cu privirile alternate când spre mine, când la tabloul cu numele "Haosul nașterii", o domnișoară privea veselă și interesată de cel puțin unul dintre obiectivele pe care le privea.
Mi-a trecut imediat prin gând că "pânza" din fața mea -destul de reușită- are , totuși, o notă de vulgaritate (dacă vrei cu adevărat) și neînțelegând privirile fetei simpatice, am plecat mai departe, părăsind încăperea.
Intru în cele din urmă și în a treia cameră, care nu se deosebea cu nimic de celelalte două, doar că tablourile erau altele.
Pentru a nu-i observa pe cai din jurul meu, m-am retras într-un colț și păream interesat de un tablou, ales mai mult după poziția lui marginală. Încercam sa descopăr ceva din "Întinsul pământului", chiar dacă predomina verdele, culoare care mă obsedează.
Nu-mi ieșea din gând faptul că în câteva săptămâni îmi voi publica câte una din inspirațiile mele în fiecare număr al unei reviste de artă, cultură și literatură, începând cu luna iunie.
În jurul meu se auzeau pași și vorbe. Numai cuvinte de laudă aveau cei prezenți despre picturile ce împodobeau pereții, încât aproape că m-au convins si pe mine că este cu adevărat bun. Bineînțeles că "gândul năstrușnic îmi piere odată cu clipirea" și-mi dau seama că deși este talentat, acest tânăr Bernard mai are nevoie de experiență și ceva exercițiu cu pensula.
-Îți place?
Vocea n-o cunoșteam și nici nu m-a impresionat cu nimic. Stiam insă sigur că este una feminină care mi se adresează.
-Oarecum.
Răspunsul nu a fost unul nepoliticos, chiar dacă nu mi-am întors privirea. Am simțit-o apropiindu-se de mine, însă nu foarte mult. Aceeași voce o aud din nou:
-E preferatul meu! Apoi face o pauza, pe urmă continuă vrând să pară pierdută: Mă duce cu gândul la Olanda...
"Cum?!" Mi-am strigat în gând. De ce Olanda? De ce tabloul preferat? Era o pictură ce arăta un câmp văzut de sus, cu foarte multe plante care au crescut libere. Nici o moară de vânt sau vreo văcuță. Doar câmpul întins cu acele ierburi sălbatica. Tabloul nu avea nici un prim-plan sau ceva care să te atragă in mod special. Aceeași culoare monotonă și umbroasă forma peisajul încadrat într-un chenar dreptunghiular din lemn sculptat și un geam deasupra. Era deci pictat chiar pe o hârtie cartonată.
M-am întors spre ea și am observat că este domnișoara care cu câteva clipe în urmă îmi zâmbise.
-Da? Cum asa? ÃŽntreb eu mirat.
Își trece mâna prin păr fără nici un scop și îmi zâmbește iar, cu o față feminină și copilăroasă de data aceasta. Abia atunci am privit-o atent și i-am observat părul negru, lucios și fața albă ce făceau un contrast impresionant cu irișii ochilor, de un albastru aprins. Am văzut-o de-a dreptul frumoasă și chiar m-am simțit complexat. Chipul îi era impecabil fără nici o urmă de urâțenie sau defect. De restul trupului nu m-a mai interesat, însă aveam să aflu mai târziu cât de plăcută și elegantă în mișcări și gesturi era acea femelă încântătoare și simplă.
-Acolo... e cel mai frumos soare. Este cu totul special. Câmpiile acelea întinse, aflate la două sute de metri sub nivelul mării, unde soarele e abundent și umbros și parcă mângâie patern cu razele lui blânde. Nicăieri pe pământ nu mai e așa! Cred că e fascinant! Tu nu crezi?
A rămas cu chipul melancolic iar privirea a întors-o către mine. Mi-a zâmbit. Am plecat capul prietenește și l-am ridicat zâmbind și eu cu toată fața. I-am raspuns pierdut:
-Da... cum zici tu!
Mi-am dat părul din ochi și am pornit la pas amândoi afară din clădire, plictisiți de ce era înauntru, bucuroși fiecare de compania celuilalt.
Am convenit să mergem la o tavernă aflată prin apropiere. Era de fapt un bar mic cu o bibliotecă pe doi dintre pereți, formată numai din cărți vechi și interesante, ce n-am avut încă prilejul de a le citi pe toate. Muzica era relaxantă, de calitate și dată în surdin, deoarece la o masa un cuplu își schimb de șoapte, iar la alta citea un bărbat. Foarte curios era faptul că și eu, și ea frecventam des și de foarte mult timp locul acela, eram siguri ca atunci ne văzusem pentru prima dată.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!