Vocea ta seamănă cu vocea Călugărului. Ceva din tine aflat încă departe de înțelegerea mea se înrudește cu omul acela foarte înalt și misterios, despre a cărui existență nimeni nu a știut nimic niciodată, decât poate urmărindu-i umbra – de fotograf în spatele camerei – în poveștile lui despre alți oameni. Ceva îmi spune că poți fi elementul de legătură. Între umbra din povestea lui Tono, umbra din povestea lui Mircea, umbra din povestea Alexandrei, a Sofiei, a lui Sad și Nora.

Dar acesta era cercul meu, părăsit în ziua aceea teribil de gri când te-ai întors pentru a nu știu câta oară în fața Operei, printre țigăncile cu ghiocei, și mi-ai arătat vântul care îmi curgea pe coapse în sus. Iar cartea aceasta nu este a lor, nici a mea, nici a Călugărului părăsit la Bellu, în blana lui de tigru, în pielea lui de șarpe, cu cartea îmbrăcată în piele de elefant la căpătâi.

Aceasta este cartea ta și a cercurilor tale din care toată lumea pretinde că nu ai reușit să ieși niciodată.

Cartea Anei, femeia în capot de velur roșu, dând înconjur unei mese ovale din lemn de mesteacăn și așezând cu atenție milimetrică fiecare farfurioară cu tort la locul potrivit.

În sufrageria aceea cu candelabru din fier forjat și moblier scund, în care soarele intra pe furiș și numai prin crăpăturile roletei, dungând mieriu penumbra, copiii ședeau cuminți pe scaunele cu spătar înalt și pernuțe duble, încercând să ghicească din ochi momentul lingurițelor.

Stăteai în capul mesei. Pe periniță dublă, cu un picior îndoit sub tine. Aveai aspectul nonșalant pe care l-ar fi avut prințul înainte să îl întâlnească pe puiul de cerșetor. Încă nu te văzuseși în oglindă îndeaproape, pe atunci. Purtai ciorăpei cu dungă dantelată, bluză cu floricele mici și părul prins cu o bandă ca acelea purtate demult de jucătorii de tenis. Pantalonași trei sferturi bufanți și pantofi cu bot rotund, lăcuiți, negri. Butonat până în bărbie, nici nu puteai să îți dai seama dacă afară e vânt sau răcoare sau cald sau oricum, zăceai într-un fel de cocon veșnic călduț.

"Să cântăm Tinei La Mulți Ani." "Cine să trăiască, cine să trăiască, Tina să trăiască." Natural, nimeni nu se impacienta. Erai încă o fetiță cu bucle care nu învățase să citească și nu învățase parcă nici diferențele dintre genuri. Pentru tine, toți erau copii și atât. Îi priveai suav și nu te întrebai ce au sub fustiță.

Ana era mulțumită. Încăperea se umpluse de parfumul liliacului din vaze și al tuberozelor din ghivece, dar aroma tortului de fructe le întrecea pe toate. Þie începea să ți se facă foarte cald. Și greață. Poate de mulțumirea ei care îi lumina fața rotundă și îmbujorată de la capot. Sau poate de chiloțeii prea strâmți. N-ai ști.

De fiecare dată același tabiet. Aceeași atmosferă parfumată în exces. Aceeași falsă acceptare naturală a rochițelor tale extravagante, a pantofiorilor tăi cu baretă. Aceeași mulțumire a Annei în același capot de velur roșu. Aceleași dungi mierii pe mobilier și aceiași copii înțepeniți pe scaune. Momentul lingurițelor și al cântării. Tina Tina Tina. Ea trebuia să trăiască.

Odată cineva a comis imprudența să îți dăruiască o mașinuță. Anul următor nu a mai fost invitat.

___
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.