- Bicuță, să-ți fie rușine pentru ce mi-ai făcut, zise Mișu electricianu’, intrînd în cîrciumă. Să-mi dai o sticlă de bere ca să te iert.
Bicuță mustăcea în spatele barului și nu zicea nimic. Scuipă pe un pahar, apoi îl șterse meticulos cu un șervețel.
- Păi ce ți-a făcut? întrebă profesorul. Să ne facă și nouă, dacă trebuie să dea o bere pentru asta.
- M-a trimis la Dan a lu’ Nașu cu lumînare, cică a dat colțu’. Mă duc eu acolo, îndurerat, cu lumînarea și două garoafe în mînă, sun la ușă și iese nevastă-sa: „fir-ați ai dracu de bețivi, că nu vă mai potoliți”, zice ea. Da’ prost și eu, trebuia să-mi dau seama că e banc, n-am văzut lumînări la ușă, ferpare, coroane, nimic… intru în casă, Dan bine mersi, e drept cam luat mi s-a părut, că avea nasul roșu, îmbrăcat într-o jambilicotecă ruptă în spate, stătea în pat, nu ieșise afară de patru zile, cică era răcit cobză și se trata cu țuică fiartă cu piper și gutuie.
- Mda, glume sinistre, concluzionă Săndel. Eu nu le gust, cred că nici domnu’ profesor, sau poetul, care nu e aici de față să confirme. Că mi-adusei aminte, domnu’ profesor, nu v-ați gîndit să faceți politică? Cred că ați fi destul de convingător, eu unul v-aș vota.
- M-am gîndit, prin nouă’jdoi, nouă’ștrei, adică eram membru la PD, aveam și funcție la județ. Dar nu puteam face față, era o situație jenantă, toți erau cocă de bani, eu abia dacă scoteam cîțiva lei din buzunare, bine că nu făceam întrecere, că aș fi fost ultimul. Sau primul, dacă ar fi fost vorba de întorsul buzunarelor pe dos, chestie de relativitate, deh. Iar subiectul ședințelor se învîrtea, pe vremea aia, mai mult în jurul prețului la tablă din Olanda, ulei, cherestea, sau alte afaceri la care nu aveam eu acces. Așa că m-am retras prin nouă’șapte, exact după ce luaseră puterea. Am vrut să mă duc la liberali, dar ăia nu primeau decît indivizi cu bani, mi-au spus-o în față: „n-ai lovele, nu pupi la noi”. Oricum, numai cîrciumari și angrosiști conduc filialele astea locale, mă vedeți pe mine printre ei? Așa că am lăsat-o baltă, nici la alegeri n-or să mă mai prindă.
- Bine ați făcut, zise Bicuță. Că dacă erați conseler, sau mai știu eu, deputat, nu mai veneați în restaurantul meu.
Copilul intră în fugă pe ușă și spuse un „săru’ mîna” grăbit.
- Tată, se adresă el lui Săndel, trebuie să mă duc la ședința cu părinții, la ora șase.
- Păi, ce, tu ești părinte? Să se ducă maică-ta, tu ce să cauți acoloșa?
- Așa a zis doamna învățătoare, că să fim și noi împreună cu părinții. Mama a zis că să trec pe la tine și să-ți spun, să-ți încălzești mîncarea singur, că nu știe cînd ajunge acasă, de acolo se duce și la coafor.
- Mai frumos suna „tovarășa” decît „doamna”, interveni poetul. Tovarășa avea ceva mai demn și în același timp mai apropiat de elev. Nu-i așa domnu’ profesor?
- Da și nu. Mă distram cînd elevii se grăbeau să-mi spună ceva și nimereau „to’așu”. Dar mie îmi place mai mult „domnu’ profesor”. E drept că mai dau de cîte un mîrlan îmbogățit, d’ăsta din ultimii ani, care se adresează cu „profesore” sau și mai rău, cu „bă profesore”. Ãla e sigur că n-a fost urecheat de vreun dascăl, că numai prin urecheală le bagi bunul simț și respectul în cap ăstora mici.
- Tată, continuă copilul, auziși ce spusei? A zis mama…
- Am auzit, poți să pleci la ședință, mă descurc eu.
- Dă-mi și mie un ban să-mi iau un suc, zise iar copilul. Dacă nu-mi dai, te spun lu’ mama că bei bere.
- Ia uite la el, șantajistul, rîse Săndel. Bă, puță, crezi că trebuie să-i cer maică-ti bani, ca să beau bere?
- Eu îți zic doar, ca să știi, că mama i-a zis lu’ tanti Geta că „uite și Săndel, l-am trimis după pîine și el îmi luă din geantă două sute de mii, precis vine iar parfumat”.
- Bine că-mi amintiși de pîine, d’asta uitasem. Hai, acu’ valea la școală. Ia și zece mii, să-ți iei ceva de ei.
Copilul își termină de băut cola și ieși în fugă, așa cum intrase, aruncînd din pragul cîrciumii un „săru’ mîna” la fel de grăbit.
- Copilul ăsta a lu’matale e isteț și speculant, poate îl faceți avocat cînd o fi mare, zise Bicuță.
- Că veni vorba de avocat, interveni profesorul, cînd eram mai tînăr, în primii ani de învățămînt, mă trimite directorul la minister, să duc niște situații, că el pleca în weekend cu familia. „Îmbracă-te la costum și cravată, îmi zice el, că ăia nici nu te primesc altfel, o să te creadă țăran”. Așa am și făcut, mă sui în tren și pregătesc banii pentru naș. Cînd vine să-mi ceară biletul îi întind banii, împachetați frumos, exact suma care trebuia, adică un sfert din bilet. Pe atunci circulam destul de des cu nașul, știam tarifele, nu era nicio problemă. De data asta însă, nașul n-a vrut să primească nimic, „fugi dom’le d’acilea, matale n-ai mutră de blatist, cu costum și geantă diplomat. Hai, spune unde lucrezi”. Cînd am văzut că n-am de ales, nu’ș ce mi-a venit și i-am spus că sunt avocat. „Ia veniți cu mine” îmi spune el, și mă bagă în compartimentul de serviciu. Pleacă, și după cîteva minute se întoarce cu colegul lui, o namilă de doi metri. „Hait, mi-am zis, ăștia mă bușumă aici, de nu mă văd”. Domnu’ avocat, începe ăla înalt, am și eu un necaz, am un proces de partaj, dați-mi și mie un sfat. Așa că n-am încotro și ascult ce-mi povestește ăla, apoi mă apuc să-l lămuresc pe om ce să facă, pe atunci făceam și dreptul la f.f., eram anul doi, mai știam ceva, i-am aburit cu niște termeni juridici, dar cred că mai mult prostii i-am spus.
- Da’ banii vi-i i-au luat? întrebă Bicuță.
- Ba i-au luat, dar după insistențele mele.
- E bine că v-a folosit a doua facultate, că omul cît trăiește învață, zise Săndel. Perfecționarea e necesară, cum spunea și popa Chendea.
- Care e treaba cu părintele? Că doar a murit de cîțiva ani buni, întrebă poetul.
- Stam la el în gazdă, era în pușcărie pe vremea aia, că simpatizase cu legionarii. Cînd a venit acasă, i-au dat o parohie la țară. M-a chemat să-i ascult prima slujbă, a fost foarte frumos, atît cît mă pricepeam eu. Pe urmă ne-a strîns pe mai mulți și ne-a întrebat dacă ne-a plăcut slujba. „Ne-a plăcut, îi zicem noi”. „Ei, atunci să veniți și duminica viitoare, să vedeți că fac una și mai a dracu’”.
- Apropos de popi, interveni din nou profesorul, cînd dam examenul pentru gradul doi, la Universitate, erau și preoții în sesiune, facultatea de teologie era tot acolo. Purtam barbă pe atunci, așa că eram mulți bărboși pe metru pătrat. La un moment dat mă duc la closet și nici n-apuc să termin, că vine unul la mine și-mi zice: „Hai, scoate o sută de parai pentru sfîntul părinte examinator, că facem chetă”. Am făcut repede un calcul, erau cam o sută de popi, a strîns sfîntul părinte o sumă frumușică, deja mă încerca un soi de ciudă. Pe urmă mi-a trecut, cînd i-am auzit certîndu-se că nu mai găseau „casierul” și trebuia să cotizeze iar, cu o sumă dublă.