in memoriam...

Dimineața, la ora 7, am murit...
Totul a început într-o dimineață mohorâtă de septembrie. Mă trezisem, ca de obicei, la ora 6, gata de lucru. Eram contabil - o muncă atât de monotonă și total lipsită de satisfacții – la mai multe firme. Nu îmi plăcea, dar trebuia să o fac. Ieșisem la pensie de vreo câțiva ani și trăiam ca orice om după ce își vede viața împlinită. Nu mai ceream mult de la viață, dorindu-mi măcar să mai reușesc odată să văd muntele. Fusesem, demult, parcă prea demult, la munte, cu fiul meu. Am stat acolo numai câteva zile, prea puține zile, dar a fost extraordinar. Eram doi bărbați (ei, hai să zicem un bărbat și un bărbățel - avea numai 12 anișori) care încercau să exploreze tărâmuri numai de ei știute. Aventura se terminase repede, din cauză că șeful meu (Doamne, cât am urât șefii, dar tu știi asta acum!) mă chemase urgent la servici pentru un lucru foarte important: un salariat rămăsese în stradă cu soția și cei trei copii proferând amenințări contra conducerii întreprinderii. Directorul, ca de obicei, un dobitoc numit de Partid, era incapabil de a dezamorsa situația. Începuse prin a-i spune amărâtului tot felul de sloganuri, apoi trecuse la amenințări, dar „insurgentul” nu vroia din capul locului să accepte să trăiască cu familia într-un subsol de bloc unde i se oferea o slujbă de cazangiu la centrala termică. A trebuit să vin și să-l îmbunez pe tavarîșci, sugerându-i că erau o mulțime de case libere unde nenorocitul putea să-și ducă “copiii săraci și sceptici ai plebei proletare”.
Important era că-mi terminasem concediul. Primul și ultimul concediu...
Au trecut mulți ani...
Pentru marea majoritate dintre dumneavostră sunt mulți. Pentru mine au fost o clipă...
Între timp, fiul meu se căsătorise, avea doi copii, pe care îi consideram ca și pe ai mei.
Erau bucuria vieții mele și năzdrăvăniile lor îmi umpleau sufletul.
Și a venit acea dimineață mohorâtă de septembrie...
Mă apucasem de lucru, învârtind în acel joc, repetitiv și fad, conturile unei firme (Doamne, ce urât cuvânt: firmă! De parcă ți-ai dedica viața unei bucăți de mucava pe care sunt încrustate litere de o șchioapă: S.C. Hapsânu și, obligatoriu, IMPEX S.R.L., chiar dacă acela vinde flori într-o piață de mahala...).
M-am pomenit atunci cu fiul meu, în preajmă-mi...
- Tată, vreau să-ți spun ceva foarte important!
- Spune Antoniu, ce este?
- Tată, voi divorța!
În acel moment (eram un om ce mă consideram foarte stăpân pe mine), am aruncat stiloul pe care-l primisem acum mulți ani de la fiul meu.
- Nu pot să cred acest lucru! De ce?
- Am găsit pe altcineva! Am găsit persoana care-mi va oferi tot ceea ce Cleopatra nu mi-a dat niciodată!
- Dar cum se poate? Voi v-ați înțeles, ÎNTOTDEAUNA, extraordinar! Mereu m-am lăudat tuturor prietenilor, că un cuplu ca voi este rar! Cum se poate? Nu pot pricepe asta! Înțelegi? Spune-mi că înțelegi!
- Te înțeleg tată, dar decizia este irevocabilă!
Mi-am dat seama, în acel moment, că totul este sfârșit...
Îl crescusem, în spritul fermității deciziilor. Îi spusesem mereu: “Fiule, de câte ori vei avea de luat o decizie să te gândești mult înainte! Dar, odată ce hotărârea a fost luată, luată rămâne!”.
Asta a fost totul!
Din acel moment a început calvarul!
Vedeam cum uneori era fericit, alteori sufeream cumplit când simțeam că nu este totul în regulă.
Era mândru și nu-mi spunea niciodată ce îl frământa. Vedeam cum tânjește după cei doi micuți și, zi de zi, lacrimile îmi inundau sufletul...
Paradoxal, relația dintre noi se strânsese.
Discutam acum, vrute și nevrute, ocolind, în permanență, ceea ce durea.
Eu nu vroiam să-i amărăsc sufletul, el nu vroia să și-l descarce.
Trecut-au astfel luni și ani...
Ne obișnuisem deja cu acest compromis perpetuu, cu acest paradoxal “provizorat permanent”.
Uneori, mi se părea că amărăciunea nu va mai dura decât clipe, dar acestea se multiplicau, se dilatau, până când se metamorfozau în zile, luni, ani...
Într-o noapte, m-am simțit foarte rău și am plecat la spital. Fiul meu a rămas alături de mine...
Deodată, am avut o viziune...
În fața mea, a apărut o femeie îmbrăcată complet în negru, care mi-a spus: “De acum o să fii liniștit. Totul se va rezolva. Problemele tale se vor sfârși!”
Am vrut să-i spun asta băiatului meu, dar în acel moment, mi-a spus, parcă ghicindu-mi gândurile: “Lasă tată, vorbim mâine! Odihnește-te!”
Este ora 7 și 1 minut.
Îmi este bine?
Îi este bine?