Maria

O femeie simplă cu un ten măsliniu brăzdat de două buze lungi, subțiri aș spune, care se frământau ori de câte ori avea o pauză pentru gândurile ei. Vorbea întotdeauna pe un ton ridicat. Așa a obișnuit-o bunul Dumnezeu. Să vorbească tare și mai puțin să audă. Aproape surdă, avea o curte întreagă de bătut cu treburi, mai ales în zi, până când se adunau oamenii de pe la lucru. Nu-mi aduc aminte să fi fost înaltă. Din lumea mea toți oamenii păreau la fel, doar mâinile cu degetele lor răsfirate îmi spuneau altceva. Ale Mariei erau calde și foarte adânci. Mereu îmi pierdeam timpul numărându-i degetele pe alese, fiindcă nu aveam rabdare să păstrez o ordine. Îmi placea mult s-o prind de haine și s-o trag pe treptele intrării. Ne așezăm cuminți în pragul curții și stăteam așa, minute în șir privind frunzele unui măr aplecat peste necuvinte. În umbră îi pipăiam ridurile degetelor și nu le găseam rostul căutându-i privirea. N-aș fi înțeles atunci de ce, dar știu că erau doar frumoase.

Îmi aduc aminte că o strigam din orice poziție și de pe oriunde îmi tăvăleam ziua, fără să mă gândesc că poate i-ar fi trebuit două zile în loc de una să-mi înțeleagă copilăriile. Dar eram copil, și în graba se oprea să-mi lase fărâme din ea pentru o vreme. Apoi alerga cu mătura în mână de colo-colo, trăgându-și suflarea cu câte o dușcă de bere. Pesemne viața îi oferise destule bucurii și dulcegării, încât dorea să și-o mai amărască din când în când. Mai târziu am aflat că tot ea a avut grijă și de tatăl meu și m-am mirat că i-a mai trebuit încă un nebun. Am fost juniorul și ultimul care s-a mai întâmplat copil în viața ei.

Tata îmi spune că era cleptomană, dar că se obișnuiseră cu lipsa lucrurilor. Oricum, din câte știu nu a furat nimic de valoare, ci numai lucruri simple, fără strălucire. Așa cum cred că a fost și ea pentru mulți. Pentru mine a fost Maria. Femeia cu degetele lungi și pielea măslinie care îmi aducea liniște, și care îmi umplea diminețile cu magiun și biscuiți. O femeie pe care ar trebui să mi-o amintesc mai mult decât o fac.
Într-o zi mi-am adunat toate jucăriile în curte. Nu trebuia să fiu de capul meu, dar m-am furișat din pat și am alungat somnul. Aveam ceva de făcut și cum eram aproape de capătul verii, multe zile nu mai aveam cu soare. Să fi fost în jurul prânzului. Curtea se odihnea ca în fiecare zi, pe jumătate în umbra mărului. Iar frunzele, frunzele se lipeau de vânt cu un zumzet potolit. Alegeam lopățele și descopeream pământul pe dedesupt. Nu știu cât am săpat, dar la sfârșit aveam loc să îmi vină malul până la brâu. Am aruncat toate jucăriile din jur în groapă, și i-am cărat apă cu o formă de prăjituri. După o lungă bălăceală și suficient pământ în chiloți cât pentru două-trei găluște, Maria mi-a simțit lipsa. A apărut în ușă privind nămolul întins pe mine. A zâmbit, apoi s-a așezat pe mal cu picioarele strânse în iazul meu cu pești plutitori.

Am râs toată după-amiaza și am făcut ca joaca noastră, să se înalțe ca un zmeu încercând norii.