Dacă Lacul Sfânta Ana nu ți-a intrat definitiv în suflet, obligându-te să revii mereu, descoperindu-i alte priveliști în nenumăratele lui conuri de strălucire, atunci ar putea fi punctul terminus al unei călătorii grele, dar întotdeauna meritate.
Era o zi capricioasă de vară, așa cum numai acolo poți întâlni. Dimineața adusese cu ea acea căldură montană, mereu proaspătă și îmbietoare la scurte drumeții.
Pe la prânz își făcuseră apariția primii norișori, timizi, de parcă ar fi încercat să dea turiștilor, împrăștiați pe ici pe colo, semnalul adunării. „Hai, strângeți-vă pe la cabanele sau corturile voastre! Ne vor ajunge din urmă părinții, care nu sunt atât de pașnici ca noi” păreau să spună. Într-adevăr, în mai puțin de câteva minute se stârnise o vijelie contopind cerul cu muntele și sufletele cu disperarea.
La fel de repede cum venise, așa se și terminase...
Soarele, atât cât își mai putea cere drepturile, se instalase triumfător și aluneca încet spre vârfurile brazilor.
Pe la ora când toți turișii din camping pregătesc masa de seară, o Dacie își făcu apariția. Dacă la momentul în care citești aceste rânduri, tu cititorule nu vei ști cum arăta o Dacie, află că era un fel de autoturism în care, pe lângă tine și soție, mai puteau încăpea și vreo trei copilași la care, obligatoriu, trebuia adăugată și soacra inevitabilă. În plus, indiferent unde: în portbagaj, pe capotă sau printre picioarele pasagerilor aveau loc, întotdeauna, oricât de multe genți, sacoșe, sticle și alte lucruri atât de necesare când pleci în concediu. Mașina funcționa în principiu pe bază de benzină, dar la fel de bine se descurca și cu gasolină. Niciodată o Dacie nu fusese văzută trasă pe dreapta mai mult de cinci-zece minute. O bucățică de leucoplast, o liță bine plasată și, de ce nu, un picior dat cu năduf, porneau „obiectul”.
La fel se întâmplă și cu aceea. Din ea săriră, cu entuziasm, două fetișcane, aproximativ de vârsta majoratului. De pe „locul mortului” coborî o femeie frumoasă, cam de patruzeci și ceva de ani, înaltă, subțire, puțin cam trecută pentru vârsta ei reală.
În timp ce „șeful” verifică frâna de mână, închiderea ușilor și faptul că fumul de sub capotă se datora exclusiv încălzirii motorului, cele trei femei se apucară deja de lucru.
Un cort de patru persoane, saltele, saci de dormit, două scaune și o măsuță ieșiră la iveală din portbagajul care părea, în continuare, la fel de plin ca înainte.
În acest timp, Gigel, „personajul principal”, își instală scăunelul la vreo câțiva metri de amplasamentul viitor al cortului. Se uită în stânga și în dreapta pentru a-și cunoaște vecinii, măcar așa dintr-o privire. De o parte și de alta erau numai familii incomplete.
În stânga, se afla un bărbat, destul de vârstnic ce, din momentul sosirii lui Gigel (pură coincidență), va aprinde un foc de tabără și îl va întreține până spre dimineață. Cele două fete ale lui vor dansa toată noaptea la discoteca încropită
ad-hoc lângă una din cabane. Din când în când, le va striga și le va chema la culcare, în zadar însă...
În dreapta, „locuiau” o femeie și doi băieți. Tatăl nu va fi văzut decât spre miezul nopții atunci când va binecuvânta, pe ritmurile unei melodii la modă acum vreo cincizeci de ani, virtuțile binefăcătoare ale Pălincii servite la una din cabane.
Gigel se duse la „bărbatul cu focul” și spuse:
- Bună ziua, domnule! Nu vă cunosc și nu mă cunoașteți. Am o întrebare la dumneavoastră...
- Da, spuneți...
- Pe la cabanele astea din jur, se găsește apă minerală?
- Bineînțeles. Tot ce doriți.
- Mulțumesc și mă scuzați de deranj. Mi-am permis să vă întreb chiar dacă nu vă cunosc și nu mă cunoașteți...
- Nicio problemă, domnule dragă, îi replică bătrânul.
Gigel se așeză tacticos pe scăunel. Începu să urmărească etapele de instalare a cortului și, ca orice bărbat, dădu și câteva sfaturi prețioase într-o atare situație.
- Geta, ai grijă cum bați țărușii! Cristinel, vezi că salteaua nu e destul de umflată!
Cristinel, fata cea mică, bombăni ceva despre faptul că umflate suficient erau picioarele ei de când călca pompa prea mică pentru o saltea așa de mare.
- Lenuțo, ai grijă să nu lovești masa cu sacoșele alea!
La rândul ei, Lenuța, fata cea mare a necunoscutului ce la rândul lui nu cunoștea pe nimeni, făcu o remarcă, de nimeni altcineva auzită, despre trântori și indicații prețioase.
Cu atâta experiență, căpătată în decursul multor ani de călătorii, femeile terminară treaba destul de repede...
Obosită, Geta se așeză pe scaun. Fetele se aruncară, la rândul lor, pe iarba deasă și mătăsoasă.
- Ai obosit Getuțo? întrebă el
- Da, măi Gigele! Sunt ruptă și mă doare spatele de înnebunesc.
- De câte ori ți-am spus, măi Geto, să nu mai muncești atâta? Mai menajează-te și tu! Nu vezi cum fac altele? Toată ziua se duc la coafor, la manichiură și la aia, la „fitnis” și nu se agită atâta ca tine!
- Da măi Gigele, ai dreptate...
Urmă o pauză de cinci minute în care admirară cu toții peisajul ce se desfășura sălbatic, dar și chemător, în fața lor.
- Cum te mai simți Geto?
- Mai bine Gigele...
- Vreau să te rog ceva Getuțo...
- Spune dragă...
- Vrei să te duci tu la una din cabanele alea ca să cumperi niște apă minerală? Le-aș trmite pe fete, dar dacă nu se descurcă...
- Bine Gigele, mă duc.
Geta făcu vreo cinci pași înspre direcția indicată. Cabanele nu erau decât la vreo două sute de metri distanță.
- Geto, ia vino puțin încoace!
Femeia se întoarse docilă.
- Geto, te rog să ai grijă ca apa să fie rece. Spune-i vânzătoarei că este pentru mine!
- Așa am să zic Gigele... Exact așa o să zic...
După ce Geta se întoarse cu două sticle, aproape înghețate, de apă minerală, îi mai aduse din portbagaj și o butelcă de doi litri de vin. Se așeză apoi, obosită, din ce în ce mai obosită...
- Getuțo, voi la țară, înainte de a ne căsători noi, beați vinul din sticlă?
Femeia își aduse aminte că nu îi adusese niciun pahar. Deschise din nou portbagajul și luă două, așa pentru orice eventualitate.
- Să-ți iei și tu unul, draga mea!
- Mi-am luat deja Gigele...
- Ei, te-ai schimbat Getuțo... Mai ții tu minte cum la început nici nu te atingeai de vin? Mă rugam de tine ore întregi. Uite-așa îmi place de tine. Știi că-mi place să beau și eu un șpriț, ca toți bărbații, dar numai bețivii stau singuri cu sticla în față, continuă el.
După ce turnă în cele două pahare, ascunse cu grijă, sub scăunelul ce-l suporta și el cu stoicism, sticla de Fetească albă de prin părțile Niculițelului.
- Hai să trăim, îi spuse el Getuței, în timp ce arunca licoarea pe gâtu-i însetat.
- Auzi Geto, dar de ce ți-a luat atâta timp până te-ai reîntors de la cabană? spuse el dând glas unui gând lăuntric.
- Cum adică?
- Păi e la doi pași de noi și ai lipsit mai mult de zece minute.
- Am stat la coadă măi Gigele, erau două persoane înaintea mea.
- Geto, nu se leagă.
- Cum adică nu se leagă?
- Nu se leagă distanța cu timpul. Ceva nu merge în această treabă!
- Bine Gigele, atunci să știi că am fost cu un bărbat.
Ai văzut ce repede am terminat?
- Râzi de mine Geto, dar să știi că tot nu se leagă...
După încă un pahar, cheful de vorbă veni, așa, de la sine...
- Măi Getuțo, măi... Vreau să-ți spun un secret!
- Zi dragă...
- Tu știi, măi Getuțo, că eu sunt ofițer de carieră?
- Cum să nu știu... Suntem căsătoriți de douăzeci de ani și crezi că asta mai e o noutate pentru mine?
- Nu Getuțo, nu ai înțeles! Vreau să spun că eu sunt un adevărat ofițer! Eu întotdeauna am respectat armata! Visul meu a fost, mereu, ca să devin militar. Și uite-mă că sunt!
- Te văd, Gigele...
- Þi-am povestit când am făcut eu școala militară? întrebă el formal, fără să se sinchisească de ochii ridicați la cer ai Getei, ce trebuia să suporte a mia oară povestea.
- Prima dată am vrut să mă fac inginer, continuă el, uitând de vocația sa, mărturisită a fi fost dintotdeauna.
Când am dat admitere la facultate, m-am înscris la subingineri. Am crezut atunci că ăștia sunt ingineri de subteran, ca ăia ce lucrează în mine. Mă gândisem că o să câștig bine, voi ieși devreme la pensie și apoi cu o slujbă, ceva acolo - administrator de bloc sau secretar pe la vreo primărie - voi trăi liniștit. După prima lună de școală, în care n-am fost decât de două ori, am aflat că ăștia erau un fel de tehnicieni. Mă vezi tu pe mine Geto, să fac muncă de maistru? Eu, la capacitatea mea?
- Nu te văd Gigele, replică absentă femeia.
- Pe urmă am vrut să mă fac arhitect. Tocmai îi construisem un coteț bunică-mii la țară și baba, o știi pe Marioara, nu? se întrerupse el, pentru a-și mai turna un pahar de vin, întotdeauna, conform principiilor sale, șpriț.
- Cum să n-o știu pe bunică-ta? încercă Geta să facă puțin dialog.
- Mi-a spus atunci, continuă el de parcă nimeni nu îl întrerupsese: „Maică, ai stofă de arhitect!” Am aflat apoi că la examen se dădea un test de desen artistic. Păi ce, eu vroiam să devin pictor sau arhitect? Așa că m-am îndreptat, anul următor, către școala militară de ofițeri. Ce-am mai pătimit și acolo Geto...
Poveștile din armată continuară până la apusul soarelui. La un moment dat, Geta pregăti masa și tuspatru înfulecară cu mâna, fără conveniențe, o armată de copane de pui, rumene și tăvălite prin mujdei de usturoi.
Fetele strânseră masa, iar Geta spălă, ca o adevărată gospodină, cratița în care fuseseră până mai adineaori, bijuteriile gastronomice.
Cristinel veni și-l cuprinse, nu foarte convinsă, de după gât.
- Tati, pot să merg și eu acolo la discotecă? spuse ea arătând cu mâna spre una din cabanele ce răsuna de bună dispoziție.
- Ai înnebunit? Ce să cauți tu acolo?
- Păi uite tati, și fetele domnului de alături au plecat!
- Voi sunteți fete de militar, nu vagaboande ca alea, îi șopti printre dinți.
- Așa faci tu întotdeauna, niciodată nu mă lași să mă duc cu cei de vârsta mea! spuse fata și plecă, plângând, în cort.
- Cristina, strigă el, vino imediat încoace!
- Nu vin, nu mai ies de aici până plecăm, strigă, printre sughițuri, fata cea mică.
Lenuța, care pierduse la sorți atunci când stabiliseră cine să se ducă la a cerși învoire, se retrase și ea.
- Măi Getuțo, întotdeauna fetele astea ale tale au fost nerecunoscătoare. Cu cine naiba or semăna? Ai mei, au fost niște oameni la locul lor. Știau ei, pe vremea războiului, de discoteci și alte alea?
- Cu mine seamănă Gigele! Nu știi că dintotdeauna
mi-a plăcut să merg la dans, să mă destrăbălez cu fetele și, mai ales cu băieții?
- Eu știu măi Getuțo? se întrebă el peiorativ și continuă: mie-mi place să stăm cu toții aici, la iarbă verde și să povestim. Vezi, acasă nu avem timp unul de altul. Sunt ocupat de dimineața până seara târziu și numai în concediu mai pot afla și eu care e viața voastră.
Conținutul sticlei începuse să scadă vertiginos. Își mai turnă un pahar, de data aceasta sec. Vroia să o facă lată. De câte ori pe an pleca în concediu cu toată familia? O singură dată!
- Măi Getuțo, ți-am povestit de Vica?
- Da bărbate, demult...
- Vica este colega mea. E o fată „jos pălăria”. Toți o admirăm și ne uităm după ea. Tu știi că eu sunt bărbat serios dar, când ești în anturaj, nu ai cum să procedezi altfel.
Geta asculta, din nou absentă, gândindu-se cât timp trecuse de când nu se mai uitase după ea. Localiza vag momentul, undeva, după nașterea Cristinei.
- Știi totuși ce nu-mi place la Vica? Are degetele îngălbenite de tutun. Fumează câte două pachete de Carpați pe zi, din alea fără filtru și din acest motiv au început să-i pice și dinții. Mereu i-am spus: „Măi Vicuță, lasă-l naibii de fumat că într-o zi ai să te îmbolnăvești! Nu auzi cum tușești în fiecare dimineață?”
Auzind aceste vorbe despre bomba sexy a unității, Geta parcă se mai învioră. Și-o imagina pe Vica tușind tabagic în timp ce privirile hulpave ale bărbaților din jur o dezbrăcau.
- Þi-am spus Geto că am vrut, înainte să te cunosc pe tine, ca să mă căsătoresc cu ea?
- Asta nu mi-ai spus Gigele, se miră femeia cum de scăpase asta până acum.
- E o poveste lungă dragă, dar o să ți-o spun pe scurt. Mai știi tu atunci când eram noi prieteni și îți spuneam că plec în câte o aplicație?
- Da, aveai multe pe cap atunci...
- Te-am mințit Geto, spuse el oarecum triumfător, mândru de faptul că putuse să țină un secret atâția ani. Plecam cu Vica la ai ei, la țară. Doamne, ce mai petreceam...
- Cred că-ți era tare bine, îl ironiză femeia.
- Da’ cum să nu, continuă privind în gol, departe, hulpav în amintiri. La un moment dat, m-am dus la taică-meu și i-am mărturisit că vreau s-o iau pe Vica de nevastă. „Dar nu mai ai una, măi băiete?”, mă întrebase el. „Ba da, pe Geta!”
i-am răspuns eu, mirat de faptul că își aducea aminte de tine. „Măi băiete, Vica e mai frumoasă decât cealaltă, dar îi cam fug ochii. Mai bine ia-o pe pe Geta aia, pare fată mai bună!”, închisese taică-meu discuția. A doua zi, dacă mai ții tu minte, am venit și te-am cerut de nevastă la mă-ta.
- Îmi aduc aminte Gigele și îți mulțumesc că m-ai ales pe mine, îl ironiză direct, fără echivoc, Geta.
Paharele de vin își făcuseră efectul destul, iar „militarul de carieră” putea suporta orice descărcare sufletească.
- Să vezi Getuțo ce mi s-a mai întâmplat...
- Ce s-a mai întâmplat dragă, întrebă femeia,
gândindu-se dacă nu cumva fetele ei au și vreo soră vitregă din partea tutungioaicei.
- Acum o lună, la mine, la unitate, a venit o echipă de meșteri care au flisat și gresat toate WC-urile. Știi cum arată acum Getuțo? Îți vine să crezi că ai intrat în rai. De la mine de la birou, dacă mă aplec puțin, văd toată încăperea. Nu mă mai satur, în pauza de masă, să admir gresia cea nouă. Dar mai ales, deasupra chiuvetei, au pus o faianță cu model. Este o păsărică pe o ramură de copac. Când uneori apa țârâie, din cauza robineților nestrânși, ai impresia că sunt trilurile păsării. N-o
să-ți vină poate să crezi Getuțo, dar e ca aici, la munte...
Se întunecase de-a binelea...
- Hai Gigele, ne culcăm?
- Da Geto, răspunse el, constatând că și conținutul sticlei se epuizase.
- Vrei să mai mănânci ceva? îl întrebă ea într-o doară.
- Nu Geto, nu...
- Atunci mă duc să închid mașina, termină discuția soția
După ce toate cele fură așezate la loc și femeia se pregătea să intre în cort, o voce se auzi:
- Getuțo, dar știi că mi-ai făcut foame? Dacă nu mă întrebai mă culcam, dar așa mi s-a făcut poftă de ceva.
- Dar nu puteai să-mi spui mai devreme, măi omule? De-abia am strâns totul. Spune ce vrei să-ți aduc.
- Deschide mașina și văd eu.
Getuța se duse la mașină, deschise portbagajul, dar între timp luna intrase în nori și nu văzu absolut nimic.
- Aprinde farurile, îi spuse Gigel. În acel moment se va aprinde și un beculeț mic în portbagaj și o să vezi mai bine.
- Nu știu de unde să le aprind, îi replică femeia, ce nu avea carnet de conducere și, de altfel, nici n-o interesa.
- Geto, tu o să mă bagi în mormânt. Vezi că este o manetă în stânga volanului. Răsucești de ea și gata.
Femeia căută, dar pe întunericul beznă ce se lăsase nu nimeri.
- Geto, ce mă fac eu cu tine? Dacă într-o bună zi o să intru în spital și o să am nevoie de ceva din mașină?
- Păi ce să-ți trebuiască din mașină dacă ești în spital?
- Nu știu, orice. O să intri în ea și habar nu o să ai să aprinzi farurile. O să mă omori cu zile atunci, Geto!
În fine, femeia, enervată la culme, reuși să aprindă farurile și, implicit, lumina din portbagaj.
- Spune acum ce vrei să mănânci!
- Nu mai vreau acum nimic, spuse supărat bărbatul.
Mi-ai tăiat orice chef!
Se ridică greu și plecă, ușor aplecat înainte, într-un echilibru pe care numai alcoolul ți-l dă.
Geta închise iar mașina și ieși și ea din scenă, gândindu-se cu groază că mâine va fi iar o zi...
Dimineața, la ora 8, atunci când în camping toată lumea se încălzește cu o cană de ceai sau cafea, Gigel dădu semnalul de plecare.
- Hai, toată lumea deșteptaaarea! În jumătate de oră plecăm!
- Unde plecăm Gigele? îl întrebă somnoroasă Geta.
- Mergem să mai vizităm și alte locuri că ne-am plictisit de ăsta.
- Dar nici n-am fost la lac măcar, ripostă femeia.
- Ei, asta-i bună. În primul rând, vezi ce frig este afară, iar pe de altă parte, până la lac este vreun kilometru de mers pe jos. Cine crezi că va merge atâta drum?
- Hai, te rog eu Gigele, așteaptă să ne ducem măcar noi, fetele...
- Ce să vezi acolo? E o baltă ca oricare alta. Nu te-ai săturat toată copilăria de apă? La voi la țară, oriunde te învârteai dădeai de tot felul de heleștee...
Femeia strânse din dinți și începu să dezasambleze cortul. Pânza, țepușele, stinghiile de susținere și toate celelalte fură puse la loc în husele lor. În final, locul arăta ca și când nimeni și niciodată nu călcase pe acolo.
Cât timp mașina își încălzea motorul, Gigel se duse la „bătrânul cu focul”, ce părea că nu dormise niciodată, și spuse:
- Bună dimineața, domnule! Nu vă cunosc și nu mă cunoașteți. Am o întrebare la dumneavoastră...
- Da, spuneți...
- Cum ajung de aici la Sinaia?
Omul îi explică cu lux de amănunte traseul rutier.
- Mulțumesc și mă scuzați de deranj. Mi-am permis să vă întreb chiar dacă nu vă cunosc și nu mă cunoașteți...
Se sui în mașină și anunță sentențios:
- Acum vom merge spre casă, la Slobozia. Unde este mai frumos în țara asta decât la noi acasă?