Întotdeauna visase să devină ministru...
De când intrase în politică, lui Bogdan Vasilescu nu-i mai dădea pace acest gând.
Își amintea de nenumăratele sale frustrări, de anii copilăriei în care, bondoc fiind, fusese ținta nenumăratelor ironii ale celorlalți primind, cum altfel, decât apelativul „Grasu’ ”.
Când intrase la școală, fusese un elev mediocru.
Nu luase niciodată o notă sub „cinci”, dar, în afara educației fizice și a purtării, nici peste „opt” nu sărise. Făcea parte, așadar, din acea masă de școlari necesari acoperirii normelor didactice, de care nu-ți aduceai aminte nici de bine, dar nici de rău. Pur și simplu, nu-ți puteai aduce aminte. Atât.
Terminase un liceu industrial, ca atâtea altele de pe cuprinsul țării și obținuse o calificare oarecare. După armată, se „liberase” cu gradul de fruntaș, nu că ar fi excelat la instrucție dar, pur și simplu, pentru că ceilalți camarazi ai lui deveniseră „caporali”.
Facultatea de zootehnie o absolvise „la termen”, dar nu practicase nici măcar o zi. Se dusese acolo din întâmplare.
Nu avea aplecare către nimic în special și își alesese „viitoarea meserie” deschizând arbitrar o cărțulie ce prezenta toate instituțiile de învățământ superior.
Nu își practicase niciodată specialitatea pentru că ar fi trebuit să se ducă la țară. Singurele animale pe care le văzuse „live” erau cele din timpul practicii desfășurate la facultate.
În rest, prefera porcii sub formă de cârnați, vitele „păscând” liniștite zarzavaturile din farfuria de ciorbă, iar puii obligatoriu rumeniți într-un ceaun încins.
Căpătase un post la Prefectură la compartimentul pentru problemele agricole. Toată ziua făcea hârtii, dar dacă cineva
l-ar fi întrebat mai serios despre natura muncii sale, ar fi avut de așteptat răspunsul mult și bine.
Vroia de mult să intre în politică. Se uita cu jind la toți deputații și senatorii ce apăreau pe posturile de televiziune, vorbind despre orice dar nespunând, în fapt, nimic. Simțea că este și el în stare de acest lucru.
Singura lui problemă era că în toate partidele locurile importante erau ocupate. Ar fi trebuit să aștepte ani de zile momentul în care unul din șefi ar fi intrat pe o linie moartă, ceea ce era puțin probabil, sau Doamne ferește...
Norocul îi surâsese însă în acel an. Partidul Creștin-Socialist se înființase ca urmare a divizării altuia, în urma diferendelor dintre președinte și vicepreședinte. Foarte puțini îl urmaseră pe dizident, astfel că porțile erau larg deschise pentru a fi posibilă înregistrarea oficială la tribunal.
Se înscrise deci și primi carnetul cu numărul 20. Fiind unicul membru din orașul în care locuia, fu numit președinte al organizației teritoriale cu sarcina de a începe racolarea de noi simpatizanți.
Între timp, apropiindu-se alegerile parlamentare, începură să se facă tot felul de alianțe electorale. Partidul Creștin-Socialist intră în Alianța Indestructibilă a Uniunilor REvoluționarilor Apartinici. Ideea alianței îi venise unui fost revoluționar ce aflase de existența efemeră a unui așa-numit „Partid al celor care n-au fost membri de partid”. Cum mai toate alianțele de până atunci se destrămaseră suspect de repede, toți semnatarii convenției de asociere fuseseră de acord cu inserarea cuvântului „indestructibil”.
Campania începuse, iar el fusese cooptat în echipa de propagandă. Mersese pentru prima dată la țară și, din casă în casă, spunea, uneori direct, alteori peste gard: „Tataie, mamaie votați AIUREA!”. Totul mersese bine până ajunsese la casa lui Gheorghe a lu’ țața Veta, care, în bunu-i obicei, se cinstise zdravăn de dimineață.
- Ba să votezi tu aiurea, grăsanule, îi spuse Gheorghe.
- Stimate domn, încercă să explice Bogdan, faceți o confuzie.
- Confuzie faceți mă, tu și cu toți oamenii tăi. Pleacă repede din fața mea că te altoiește „domnul” de nu te vezi!
Și uite-așa, AIUREA nu putuse conta pe cel puțin un vot în acel sat.
Alegerile se terminaseră, iar în urma redistribuirii voturilor și a refacerii sufragiului în câteva localități, Alianța reușise să intre, la limită, în Parlament. Avea câțiva deputați și senatori printre care, cu mândrie, se afla și Bogdan Vasilescu.
Când începură jocurile de culise privind formarea coaliției de guvernământ, se observă că mai era nevoie de câteva voturi. Cine le putea da, necondiționat, decât AIUREA?
Problema formării Guvernului fu însă mai grea. Fiind atâtea partide și alianțe nu se putea determina procentul de ministere pe cap de formațiune. AIUREA ar fi trebuit să primească 4,34% din posturile de ministru. Cum nu erau în total decât douăzeci, după câteva zile de negocieri aprinse se decise ca procentul să se rotunjească superior, iar unul dintre portofolii să se ducă AIUREA.
Așa ajunse Bogdan Vasilescu: Ministrul Resurselor Naturale și a Reciclării Deșeurilor...
Prima zi de muncă, ce a urmat investiturii, a fost deosebit de plină. Ministerul se formase pe scheletul a două foste agenții. Sediul acestuia se stabilise într-o clădire mare, centrală, ce aparținuse Agenției Naționale pentru Plasarea Muncitorilor Români în Străinătate, ce fusese absorbită acum de Ministerul Muncii și Protecției Sociale.
De-abia intrat în clădire, Bogdan începu reformele. Holul de la intrare avea două uși: una principală, spre stradă și alta de urgență, ce dădea în partea cealaltă a clădirii.
Dădu ordin ca, imediat, ușa din față să nu se mai deschidă decât pentru el, iar salariații să o folosească pe cealaltă.
Nu dădea bine ca un trecător ocazional să vadă o așa de mare vânzoleală pe ușa unui minister.
Intrând în birou, secretara îl întâmpină cu zâmbetul pe buze:
- Bine ați venit, domnule Ministru!
- Bună, tu ești secretara?
- Da.
- De când lucrezi?
- Ooo, de peste douăzeci de ani!
Bogdan își făcu rapid un calcul și constată cât de nepotrivită era pentru acest post. După o tură rapidă prin celelalte birouri, Emilia, o blondă de 25 ani, platinată, cu ochi albaștri și aflată sub semnul magic al tripletei 90-60-90, lua loc în anticamera Ministrului.
Aspectul biroului era de neconceput. Masa de lucru fu așezată pe o altă latură, cea de ședințe fu pe dată eliminată (doar venise să muncească, nu să stea la taclale), iar comenzile pentru achiziționarea televizorului cu plasmă și a DVD-ul de înaltă rezoluție fură date pe loc.
Când se uită la ceas rămase stupefiat. Se făcuse deja ora prânzului. Chemă șoferul și îi spuse să-l ducă la unul din restaurantele de lux, la care citise el în ziare că mănâncă mai toți demnitarii.
La întoarcere, avu senzația că, prin oglinda retrovizoare, șoferul se uita cam chiorâș la el. „Trebuie să-l schimb, când ajung, și pe ăsta!”, puse el rapid punct problemei.
La Minister, fu înștiințat că la ora 16 este ședință de Guvern.
„Deja ședințe? Hmm, mi-am intrat serios în treabă!”, comentă el cu voce tare pentru a fi auzit de toate urechile indiscrete.
Ședința de Guvern fu scurtă.
Primul Ministru anunță, sentențios, că a fost o greșeală înființarea Ministerului Resurselor Naturale și a Reciclării Deșeurilor pentru că oricum resurse nu prea mai avem, iar de reciclări se ocupă oamenii străzii. Drept urmare, se hotărâse ca acesta să se transforme din nou într-o agenție, unificată însă și redusă, de fapt, la un simplu birou în cadrul Ministerului Agriculturii.
Bogdan ascultă atent, salută și părăsi biroul, neașteptat de liniștit.
Chiar dacă numai pentru câteva ore, visul i se împlinise.
Fusese ministru de-adevăratelea!