agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-06-07 | [This text should be read in romana] |
Era prea plângăcios, prea smiorcăit și mă săturasem să îl tot îngrijesc, să tot încerc să îl liniștesc, să fac pe psihologul, dar orice aș fi spus, pentru el era doar un alt motiv de a izbucni în plâns. Atunci imi voi strange toate lucrurile, el va ocupa singura cameră pe care o aveam, iar eu voi ramâne afară - oricum nu aveam nevoie de un loc anume- și nu voi mai intra niciodata acolo. Avea voie sa iasă, așa i-am zis, deși îi dădeam de înteles, nu prea subtil, că ar fi mai bine pentru amândoi să iasă cât mai rar. M-a întrebat dacă o să aibă tot ce are nevoie, dacă îi voi aduce cele necesare supraviețuirii. Nu știam ce îi trebuie, dar i-am zis că o să aibă tot ce vrea, numai să stea acolo.
Nu a comentat, doar a privit abătut în jos. Mi-a zis că nu ii place parchetul acela rece și că ar dori un covor, verde, dacă se poate și gros. Mă uitam la el siderată și îl înjuram în minte. Uită-te la el câte pretenții, după ce că îl las să stea la mine în casă, mai vrea și lux. I-am zis să aibă răbdare, că o să îi aduc imediat cum voi afla unde pot găsi asemenea covor. Si a plecat. Îmi convenea așa, puteam oricând să fac orice doresc, să plec când vreau, să vin când vreau, fără să deranjez pe nimeni, să trag beții cu ceilalți care locuiau prin zonă, ceea ce s-a și întâmplat. Foarte rar mă gândeam la el, de multe ori uitam că locuia la mine. Uneori, noaptea, când auzeam ușa scârțâind ușor, îl vedeam cum își scotea doar nasul și ochii pe ușă. Înțelegeam de ce scoate nasul, fiindcă aerisirea camerei nu era funcțională însă, de ce scotea ochii? Abia mult mai târziu am aflat că uitasem să plătesc factura la lumină și că simțea, din când în când, nevoia să miroasă și să vadă o fâșie de lumină. Nu, nu mi-a fost milă de el, nici si nu aveam de gand sa platesc vreodata acea factură restantă. Dacă rezistase până acum, putea la fel de bine să locuiască așa în continuare. Într-o zi, când iesișe pentru cinci minute afară, am intrat tiptil în cameră și i-am spart becul cu un bătător de covoare pe care l-am găsit după ușă (Ha! Ha! Își cumpărase bătător pentru covorul ăla verde si gros la care visa), ca să fiu sigură că nu se va racorda la lumină prin vecini. Cine știe cum se găsea vreun bun samaritean care să îl lase să tragă curent gratuit. Mie nu mi-ar fi convenit situatia asta din nici un punct de vedere, pentru că poate l-ar fi convins să iasă din cameră, sau mai rău, să se mute la altcineva. Am trăit așa, eu afară, el în camera de un metru pătrat un timp, apoi, plictisită de atâta viață boemă, am simțit nevoia unui prieten, iar el era singurul în care aveam încredere. Îl cunoșteam prea bine, nu ar fi fost niciodată în stare să îmi facă ceva rău. Mă iubea, știam asta, deși îl închisesem acolo. Într-una din nopțile când a întredeschis din nou ușa, m-am apropiat de el însă, brusc, mi-a trântit-o în nas. Am rămas mască. Stăteam cu gura căscată și mă uitam la ușă. Așa ceva nu era posibil, nu îmi dădeam seama ce s-a întâmplat. Mi-am mutat apoi repede gândul la altele, cu care mi-am umplut timpul în următoarele câteva luni. Nu a mai ieșit de atunci și am hotărât să fac o a doua încercare de a-l aborda, nu din grija că ar fi pățit ceva, doar pentru că probabilitatea de a-mi deschide era mult mai mare. Am bătut scurt, cu putere, de două ori. L-am auzit apropiindu-se de ușă, îi simțeam tălpile lipindu-se de parchetul umed și rece. După doi-trei pași s-a oprit, încercând probabil să surprindă orice mișcare de dincolo de ușă. Eu am stat nemișcată, nici măcar nu am respirat de teamă să nu mă audă, deși nu știu de ce făceam asta, pentru că în fond vroiam să vorbesc cu el. Ar fi fost mai indicat să spun prin ușa încă închisă că sunt eu și că doresc să discutăm. Nu am facut-o. Mă prinsesem în jocul lui. Eram curioasă care îi va fi următoarea mutare. Peste vreo câteva minute am auzit un zgomot puternic, ca o bufnitură, apoi podeaua s-a cutremurat. Parcă îl și vedeam... lat, întins pe parchet, cu ochii închiși pe jumătate; se împiedicase probabil de masa aceea veche și urâtă pe care și-o adusese. (Era singurul lucru care îi aparținea, din întreaga cameră. Zicea că o cumpăraserăm împreună, dar când se învechise în halul ăla? Insista să îmi amintesc, îmi dadea detalii, că o luasem pentru că pe timpul acela nu aveam nici un fel de mobilă, adormind mereu în picioare, agățați unul de celălalt si că ni s-a părut mai utilă o masă, mai ales pentru că obișnuiam să scriem împreună fluturi și să pictăm jurăminte. L-am făcut nebun: „cum adică n-aveam mobilă?!?”) Am așteptat. După alte câteva minute l-am auzit strângându-se de jos, cu trosnet de oase bătrane și obosite. Acum era chiar în spatele ușii, cu mâna pe clanță. Am mai bătut atunci o dată, scurt, abia perceptibil - mă gândeam că, nemaiauzind nici o mișcare, o să creadă că i s-a părut și o să se întoarcă în pat. Mi-a deschis. Îmi părea schimbat, părul îi crescuse mult, era încurcat si avea barbă -nu foarte lungă - iar peste tot trupul i se așezase praf. Nu i-am zis nimic, realizam din privirea lui că știa de ce mă aflam acolo. Îi sângera talpa stângă și abia mai târziu, când mi-am aruncat, pe furiș, ochii în cameră, am văzut că încă nu strânsese cioburile din becul pe care i-l spărsesem. M-a cuprins mila și am început să plâng. Mi-a zis atunci că știa că voi veni, că mă chemase, că vroia să plângă și nu putea decât prin mine. Uitasem că el nu are trup, că ceea ce vedeam eu, acel bărbat ridat, neras și prăfuit nu era decât costumul pe care i-l împletisem pe vremea când locuiam împreună, ca să pot ști când se așează undeva, când scrie, când citește, deși mi-a spus să nu uit că toate astea doar se transpun prin costumul în formă de trup, ele fiind, totuși, ale mele. L-am lăsat să plângă așa, prin mine și apoi l-am privit în ochi - în ochii mei - și el mi-a spus că nu l-a durut nici frigul, nici întunericul, nici măcar cioburile de pe jos în care călca de fiecare dată când se apropia de ușă. L-a durut doar că nu putea să plângă. Vroia să mai plângă o dată, o singură dată și nu putea. Venise vremea să plecăm împreună, înapoi, în mine. Să ne fim iubiți, părinți, copii... Orice. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy