Zac cu capul în pământ de atâta amar de vreme! Sunt sufocată de ce-mi pătrunde în nas, în gură, râmele îmi intră în urechi și viermii mi se încâlcesc în păr, îmi vine să vomit în această poziție, iar gâtul mă doare rău și mi-e greu să mă ridic.
Dar Tu, ca o fantomă apari și mă ajuți și dispari fără să-ți mulțumesc.
Soarele îmi irită retina. Reușesc să privesc în jur, dar nimic nu e clar. Mă aflu într-un loc pustiu, necunoscut mie, aud din când în când voci și disting umbre. În schimb reușesc să văd insectele odioase cu care am viețuit.
Mă văd alergând fără a ști încotro. Mă aud țipând și plângând și regretând timpul. Și în nebunia mea alunec în necunoscut.
Dar reușesc să mă trezesc la timp și…
totul a fost doar un vis.
Închid ușa și țip…și țip…și nimeni nu mă aude. Privesc pe fereastra ce dă în stradă și văd, dar ei nu mă văd, nu mă aud. Rămân aici și privesc. E o lume pe care nu o mai înțeleg demult…de când am urcat în camera mea și am închis ușa.
Aștept!
Ce aștept?
Pe cine aștept?
Privesc…a început să plouă…e rece…și toți se retrag.
Aici totul e la fel. Până și ceasul ăla – arată aceeași oră de când am venit.
Cine poate să sune la ușă tocmai acum, în mijlocul povestirii mele? Și cum a ajuns aici? Îmi place…
E El !!!
Ce știe despre mine? Ce a văzut în fața ușii? Îmi place ce-mi povestește. Îmi face o propunere. Trebuie să-l refuz. Eu nu mai ies din această cameră. Acolo, în stradă, e prea multă hărmălaie. Acolo nu înțeleg nimic. Și…mi-e frică să trec pragul. Îmi aduc aminte cât de străin îmi era odată acest sentiment. Poate că atunci eram doar un copil necugetat.
Acum…acum e altfel.
Mă ia de mână și mă duce.
Unde?
Nu pot să mă opun. Mă atrage.
De ce a venit să mă scoată din peștera mea?
“Vreau înapoi în camera mea, lângă fereastra mea, în patul meu!”
Mi s-a deschis o ușă.
Cum va fi aici?