Credeam in anii care ne-au despartit,in clipele supreme in care n-ai fost alaturi de mine decat cu gandul... pentru ca inca mai credeam in minunile spiritului, care isi construieste fiinta si aura pe ganduri frumoase si iubire.
Odata am avut puterea si curajul sa strang cioburile din sufletul meu si sa le asamblez intr-o alta nemarginire, intr-un alt model de a simti si a gandi. Si am mai putut o vreme sa mai visez, sa mai infrunt totul, sa pun hotar tuturor hotarelor. Cosmarul ma inconjura din toate partile, dar tu-mi erai in suflet si lupta era incununata de victorie.
Am avut putere, am avut curaj, am fost printre nemuritori si poeti si, mai ales, n-am fost singura. Incepusem sa am victorii si in lumea cea mare, sa cunosc omul minunat din mine si sa-l ajut sa traiasca pe cat de profund se putea. Si gustul victoriei tu mi l-ai dat, si placerea vesnicului "a fi" tu mi-ai soptit-o de mii de ori in ureche. Fiecare pas era un pas spre tine, chiar daca el ducea spre lumea cea mare. Calea mea interioara era calea femeii catre barbat, calea Evei catre Adam, drumul Cosanzenei catre Fat-Frumos, drumul credinciosului catre dumnezeul lui si a copilului catre mama sa. Mare asinguratate inca nu ma putea invinge; cu ea ma luptasem cel mai vajnic.
Dar acum, cand sunt atat de singura, pana si toate victoriile trecute, prezente si viitoare sunt greu de dus in carca. Singuratatea musca pe la colturi, strange, mangaie si fecundeaza cu nesimtire..., singuratatea inchide usi fara a o face altii..., singuratatea e canonul Evei.