Să n-o săruți pe Isabel


Sergiu Someșan


Se pare că petrecerea a fost o adevărată reușită; cel puțin așa m-au asigurat toți cei care la sfârșitul ei mai puteau să-și exprime cât de cât coerent opiniile. Tocmai conduceam spre ieșire un grup gălăgios și vesel când am văzut-o pe Isabel că îmi face un semn discret.
- Maestrul vrea să-ți vorbească înainte de a pleca, îmi zâmbi ea fermecător atunci când am putut ajunge în preajma ei.
- Crezi cumva că…? întreb eu nedumerit și privesc spre fotoliul din colț unde bătrânul Norris, un fel de invitat de onoare al serii, mă aștepta privind posomorât într-un pahar pe care îl bănuiam a fi gol.
- Dragule, se alintă Isabel, eu nu cred nimic! Dar dacă mă rogi pot să-ți calculez probabilitatea ca el să fie cel pe care îl căutăm…
La gestul meu de nerăbdare continuă:
- Hai du-te liniștit! O să conduc eu invitații care mai sunt… Și zău, nu mai fi așa crispat, petrecerea a fost minunată!
M-am îndreptat spre fotoliul din colț, unde mă aștepta Norris, nu înainte de a lua de pe o măsuță din apropiere două pahare. I-am întins unul și m-am așezat alături.
- Ei bine tinere, spuse Norris după ce am ciocnit, aș vrea să stăm câteva clipe de vorbă. De fapt,am vrut să te abordez ceva mai devreme, dar erai prea ocupat să primești felicitările pe care sper să nu faci prostia să le crezi tot atât de sincere pe cât sunt de înflăcărate…
Am privit spre Isabel care tocmai conducea ultimii invitați spre ieșire, apoi m-am întors către omul de lângă mine.
- Vă ascult, am spus, cu speranța că Isabel se va descurca fără să facă nici o gafă.
Norris, observându-mi privirea îngrijorată, probabil că o interpreta în felul lui, pentru că nu se putu abține să nu spună, ascunzând un zâmbet malițios în spatele paharului:
- Fie vorba între noi, am impresia că ești invidiat de confrați mai mult din cauza tinerei, fermecătoarei dar mai ales ascultătoarei tale soții decât din pricina efemerului succes literar.
- Bârfe, maestre, bârfe!, sar eu indignat. Ar fi în stare să născocească orice, numai să nu recunoască adevărata cauză a succesului și implicit a invidiei lor: talentul.
- Poate, poate, făcu el îngăduitor. Dar să nu divaghez… Vreau să te avertizez asupra unui pericol pe care îl simt dând târcoale în jurul tău.
- Pericol? întreb eu uimit. Singurul pericol de care știu mă pândea din partea croitorului soției mele. Dar cu succesul de care se bucură romanul meu sper să-i pot achita în sfârșit facturile.
A zâmbit îngăduitor:
- E vorba de un pericol pe care eu nu l-am știut evita, tocmai pentru că la început, departe de a părea un pericol, îți închipui că este o adevărată mană cerească… Începi prin a-ți pierde personalitatea de scriitor, iar arta ta va fi aservită unor scopuri pe care nici măcar nu le vei înțelege…
La figura mea probabil nedumerită, continuă:
- Să-ți povestesc totul mai bine de la început… Ai să înțelegi astfel mai bine despre ce este vorba… Acum vreo treizeci și ceva de ani, la scurtă vreme după apariția primului meu roman, mă pomenesc într-o zi căutat de un om pe care nu-l mai văzusem niciodată. Se numea Baffin și mi-a zis că era reprezentantul unei edituri foarte serioase și că ar dori să-mi facă unele propuneri. Banii de pe primul meu roman se topiseră îngrijorător de repede, inflația nu este de loc apanajul vremurilor de azi așa cum ne place uneori să o credem, astfel că i-am ascultat cu interes propunerile. Sincer să fiu, m-au contrariat puțin clauzele contractului prin care mă obligam, în schimbul unei sume care mi s-a părut atunci enormă, să cedez editurii care nici măcar nu era nominalizată, manuscrisul unui roman ea arogându-și dreptul să-l publice când și sub ce nume ar fi dorit…
- Sper că nu ați acceptat, am intervenit eu.
- Bine ar fi fost, oftă el din greu. Din păcate nu am putut rezista tentației. Mi-am spus, dar un caracter slab găsește întotdeauna scuze pentru propriile greșeli, că astfel îmi voi asigura o relativă independență materială, și mă voi putea dedica ideilor cu adevărat importante care mă frământau și nu unor fleacuri comerciale cum îmi cereau editorii…
Dar banii de pe atât de ciudatul contract s-au terminat cu mult mai repede decât prevăzusem eu astfel că, atunci când am fost vizitat din nou de Baffin, în loc să-l dau pe ușă afară l-am primit cu brațele deschise. Pentru a mări prețul am început să inventez scrupule și remușcări pe care de altfel nici nu le aveam. Cred că se aștepta la asta, mi-a spus că mă înțelege, în fond eram scriitor și i se părea firesc să vreau să-mi văd numele scris pe coperta cărților și să mă bucur de prețuirea confraților și a cititorilor. Drept urmare mi-a oferit în schimbul noului meu roman aceeași sumă ca prima dată împreună cu manuscrisul unui roman destul de bun pe care puteam să-l public sub numele meu. Din nou am acceptat, deși de data asta chiar că nu mai pricepeam nimic. Și a trecut destul timp până când datorită unei întâmplări am aflat adevărul. Baffin nu era altceva decât un traficant ordinar chiar dacă venea din viitor. Venea dintr-un viitor îndepărtat unde calculatoarele, acum bieți copii neajutorați în fața actului artistic, înlocuiseră omul până și în artă, ultima redută cucerită și ea, de mașini. Acestea ofereau atâtea facilități în domeniul creației, încât nu este de mirare că scriitorii, ca și alți artiști de altfel, deveniseră o specie pe cale de dispariție dar cu atât mai prețuiți și mai încărcați de onoruri, drept care mulți erau în stare să plătească sume astronomice pentru a putea trece drept scriitori…
Cum cererea generează oferta, au apărut și indivizi de teapa lui Baffin care se ocupau tocmai cu o asemenea contrabandă. Asta pentru că în acel viitor, pentru a putea publica un roman, acesta trebuia verificat de un așa-zis detector de opere umane care elibera apoi un certificat ce autentifica faptul că textul era scris de un om și că nu mai fusese publicat de-a lungul istoriei. Și se pare că aceste detectoare nu puteau fi așa ușor înșelate, pentru că, altfel, Baffin nu s-ar fi complicat cu o atât de periculoasă contrabandă de-a lungul timpului. Cred că nu mai este cazul să îți spun că ceea ce îmi oferea el în schimb erau opere scrise de calculatorul lui personal; din câte am aflat, putea să scrie cam trei pe oră…
Rămase un timp tăcut, pe gânduri. Apoi, văzând că nu spun nimic, sorbi din pahar și continuă:
- Ai să te întrebi, poate, de ce nu am renunțat după un timp. După cum probabil bănuiești, Baffin a început să mă șantajeze că, dacă renunț, va da totul în vileag sau măcar o parte… adică faptul că gloria mea se bazează pe niște texte scrise de o mașină… Iar eu mă simțeam prea bătrân pentru a lua totul de la capăt. Eram celebru, eram prizonierul unei celebrități la care țineam, chiar dacă era obținută cu niște romane scrise de o mașinărie…
Se ridică greoi din fotoliu, puse paharul pe măsuța de alături, apoi îmi întinse mâna.
- Te las acum, dar aș fi bucuros să știu că m-ai crezut, deși toată povestea asta pare atât de stranie…
I-am strâns mâna și l-am asigurat că tot ceea ce mi-a povestit pare foarte verosimil și mai ales i-am promis că voi fi precaut, dacă îl voi întâlni vreodată pe Baffin. Apoi l-am condus spre hol unde de câteva minute se instalase o tăcere suspectă, care nu prevestea nimic bun. Acolo am văzut că ceea ce sperasem toată seara să nu se întâmple se și întâmplase deja: individul înalt, cu mustață și care tot timpul o urmărise pe Isabel din ochi, manevrase în așa fel încât să rămână ultimul cu ea. Când Isabel, ca o bună gazdă ce o sfătuisem să fie, i-a întins mâna la despărțire, el încercase probabil să o sărute. Iar acum Isabel îi strângea mâna fără ca pe fața ei delicată să se vadă urma vreunui efort, dar mustăciosul se înroșise la față în strădania de a-și elibera mâna. L-am expediat oarecum grăbit pe Norris care privise în tăcere cu coada ochiului scena, dar cu politețea unui perfect om de lume se prefăcuse că nu o bagă în seama, apoi m-am întors spre cei doi.
- Isabel, dă-i drumul!
De obicei, ceea ce îi spun execută instantaneu, motiv pentru care, așa cum observase și bătrânul Norris, eram destul de invidiat de cunoscuți, dar de data asta a avut o oarecare ezitare. Ba mai mult chiar, mi s-a părut că înainte de a-i da drumul și-a intensificat puțin strângerea, făcându-l pe nefericitul îndrăgostit să scoată un geamăt îngrozit, în timp ce falangele îi trosneau în mâna fină a Isabelei. După ce mustăciosul a zbughit-o ca din pușcă, privind cu spaimă înapoi, m-am apropiat furios de ea:
- Ce naiba te-a apucat? Vrei să ratăm totul, acum la sfârșit?
Ei bine, am trecut prin multe întâmplări într-o destul de aventuroasă existență. Dar mărturisesc că nici una nu m-a lăsat perplex așa cum m-a lăsat răspunsul Isabelei:
- Răule! Ai fi preferat să mă sărute? și mi-a întors spatele bosumflată, lăsându-mă realmente cu gura căscată.
Când mi-am revenit cât de cât, am dat să mă reped pe urma ei să-i cer o explicație, dar m-a oprit soneria. Am deschis și a intrat un bărbat mărunțel, între două vârste care, după ce a privit scurt în jur și s-a convins că sunt singur, s-a scuzat pentru orala care mă deranjează.
- Mă numesc Baffin, a adăugat el apoi, și sunt reprezentantul unei edituri importante. Dată fiind ora târzie, îmi veți permite să trec direct la subiect…
- Nu este nevoie, l-am întrerupt eu. Cred că știu despre ce este vorba.
- Trebuia să-mi închipui, zâmbi el satisfăcut. Bătrânul Norris te-a pus deja la curent… Sarcina mea este cu atât mai ușoară…
- Acum și a mea este ușoară, Baffin… Tribunalul Delicvenților Temporali te așteaptă cam demult…
A avut o mișcare ușoară spre șold, unde avea probabil generatorul temporal sau, cine știe, poate chiar pistolul dezintegrator. În aceeași clipă a dat cu ochii de Isabel, care intrase pe neauzite și aștepta în spatele meu. Baffin a încremenit cu mâinile depărtate…
- Nu se poate! A șoptit el îngrozit când i-a zărit medalionul și s-a făcut dintr-o dată palid la față. Folosiți androizi Cobra! Am să vă reclam, știi doar că după accidentul de pe Sitis au fost interziși în toată galaxia…
Am dat din umeri nepăsător:
- Asta să le-o spui celor care m-au trimis. Până una alta te sfătuiesc să fii cuminte. Nu știu ce se întâmplă cu ea de ceva timp. Chiar acum câteva minute am găsit-o torturând un individ care avusese nefericita inspirație să o sărute. Influența epocii probabil…
- Ce mai aștepți atunci? Programează odată generatorul și să mergem. Abia aștept să ajung să-mi angajez un avocat bun și în trei zile să fiu iar liber…
L-am privit lung:
- Îmi pare rău , Baffin, dar se pare că și pe mine m-a influențat puțin epoca asta în care te aștept de mai bine de un an. Unde, ca să te atrag, am fost nevoit să scriu și un roman mizerabil… Uite, acum de pildă simt nevoia să fac un raport scris despre capturarea ta. Isabel, ai grijă de el!
Înainte de a închide ușa am văzut fața îngrozită a lui Baffin și cea radioasă a Isabelei care se apropia de el cu mâna întinsă:
- Până vine, nu vrei să facem cunoștință? Pe mine mă cheamă Isabel!





Povestire aparuta in culegerea de povestiri cu acelasi titlu la editura Arania - Brasov in anul 2000