O cursă



Personajul nostru începe, la orele 6.30 A.M., o veritabilă cursă către stația de autobuz. Cursă nu numai pentru că merge grăbit, cât mai ales pentru că îi place să își imagineze că este o mașină de formula 1. Monopost, mă rog. Iar trecătorii sunt adversarii săi. Așa mai înveselește el alea zece minute cât face până în stație. Joc vechi de altfel; când era în liceu și-avea de mers vreo jumătate de oră până la școală, se plictisea fantastic, și-așa a ajuns să facă jocul ăsta, adică el să fie un monopost de F1, iar trecătorii adversarii săi, și timpul trecea mai repede. Circuitul, sau mai bine zis turul de pistă, dar tot e impropriu spus pentru că aici nu e vorba de un traseu circular ca-n F1, și nici în formula 1 nu e circular turul, numai în campionatul american turul e oarecum, oarecum circular, adică e oval, da totuși în formula 1 treci de nu știu câte ori prin dreptul boxelor, adică la fiecare tur, odată la un minut jumate - două, pe când în cazul nostru personajul pleacă de-acasă și se duce în stația de autobuz, și nu mai ajunge la boxe decât după-amiază, când se întoarce acasă. De ci, dacă ar fi să-l numim tur, ar veni un tur care durează aproape opt ore, ha-ha, de-aia zic că-i mai degrabă ca la raliu unde pleci din localitatea A și ajungi în localitatea B, pleci de-acasă și-ajungi în stația de autobuz și drumul ăsta durează, cum ziceam zece minute. Bun, deci ,,circuitul” nu e foarte lung, dar e interesant, scoate în evidență realele talente, piloții îl iubesc, cum se zice, e circuitul cuiva de casă, în speță al personajului nostru, care pornește cu un handicap în cursă, în sensul că pantofii suferă la capitolul aderență, după cum suferă la capitolul fiabilitate. Prbabil pentru că sunt prea duri, prea rigizi, un pneu trebuie să se muleze pe asfalt etc. În concluzie, prea puțin performanți. Din cauza asta, mașina supravirează sau subvirează, că nu știu sigur care-i diferența, după cum nu știu sigur dacă din cauza pneurilor o mașină se comportă așa, cert e că așa reacționează mașina, supravireză sau subvirează la viteze mari și mă gândesc că n-are ce să fie altceva decât slaba performanță a pneurilor. În rest, motorul e bun, aerodinamica de asemenea, iar tânărul pilot promite.
Starting grid: pilotul nostru la mijlocul plutonului. Pornește. Mai bine decăt doi vecini de-ai săi, cu mașini echivalente valoric, dar cu pneuri mai bune (adidași, respectiv pantofi de vară cu găurele, pe maro). Pe linia dreaptă din fața boxelor reușește depășirea celui cu pantofi. Asta îi dă încredere, forțează, negociază impecabil primul viraj, și e deja în trena monopostului încălțat cu adidași. La intrarea în al doilea viraj, frânează violent pentru a putea controla bolidul, intră pe interior, mașina dansează puțin, redresează, accelerează, motorul îl ajută, depășire de generic. O scurtă linie dreaptă, apoi viraj larg, dreapta, care poate fi abordat cu viteză maximă (tunelul de la Monte-Carlo). La capătul lui frănează iarăși violent pentru că urmează o șicană printre niște dale de beton (drumul în porțiunea asta e în reparație). Altă linie dreaptă. Accelerează. Face o manevră bruscă de evitare a unui monopost-sandale care iese de la boxe. Nu e vina acestuia din urmă. Ieșirea de la boxe e gândită prost (ca la Silverstone). Apoi accelerația la fund până la curba dreapta 90° de dinaintea stației. Un pilot întârziat îl încetinește vădit, cu experiența lui ar fi putut aborda mai rapid virajul, comisarii de cursă flutură stegurile albastre, pilotul îi face, până la urmă, loc, linie dreaptă, steagul cu pătrățele, finish. Stația de autobuz. Cursă bună, e în puncte, deși nu pe podium, în stație sunt deja patru cetățeni.
Vine autobuzul. A, cu autobuzul el merge până la autogară, de unde ia alt autobuz, o rată, o cursă. Cursa către cursă, ha-ha. Își țuguie buzele și rostește șoptit, amuzat: cursa către cursă, cursa către cursă. Da, îi place. Cursa de formula 1 ar putea continua și-n autobuz ca s-o ținem tot o cursă până la cursă. Așa că anulăm steagul cu pătrățele de adineaori și ne-nchipuim că autobuzul e monopostul și ne mai închipuim că noi am fi șoferul, adică pilotul. Vine autobuzul, ziceam (nu cursa, suntem încă în stație, nu la autogară, da?!). Ne urcăm. Relativ aglomerat, găsim totuși loc acolo unde ne doream să găsim, adică în dreapta șoferului, de unde ne putem închipui mai ușor că noi suntem șoferul. Scotocim în buzunarul combinezonului, extragem de-acolo o hârtie de zece mii și o oferim taxatoarei. Remarcând frumusețea vulgară a țigăncușei cu servici. ,,Þigăncușe, țigăncușeee/ Cu bujori în obrăjooori…” Așa era cântecelul ăsta? Taxatoarea asta tinerică are un decolteu pe care un bărbat normal din punct de vedere psihosomatic nu se poate să nu-l admire. Personajul nostru îl observă, oricum. Și uită de cursă. Nu neapărat din cauza decolteului, dar din clipa aia. Circulă două stații, ferindu-se, precaut, de plasa plină de noroi pe care un domn (Ei, domn! Un nene, cel mult!) o ține cocoțată pe încheietura mâinii cu care se sprijină de bară, adică îi ajunge cam la nivelul pieptului, un loc cu totul nepotrivit pentru o sacoșă murdară în autobuz, mai ales că plasa balansează necontenit. În stația a doua coboară și o ia, grăbit, firește, spre autogară. Merge într-un fel de zig-zig larg, inexplicabil pentru un om care se grăbește, pentru că o distanță parcursă în zig-zag cere mai mult timp decât aceeași distanță parcursă în linie dreaptă. Ajunge la peron, cursa e venită, oamenii au urcat deja, urcă și el, plătește, taxatoarea nu mai are decolteu, nu mai e tânără și nici țigancă, caută din ochi un scaun liber, sunt cel puțin trei banchete neocupate, dar personajul nostru nu se îndreaptă hotărât către prima, așa cum ne-am putea aștepta, ci o ia încet, ezitant, către mijlocul mașinii, unde e cea de-a doua dintre banchetele neocupate, o privește preț de câteva secunde, vădit neliniștit, și în cele din urmă se așază. Întoarce capul către cea de-a treia banchetă, studiind nu știu ce la ea, apoi către prima banchetă, repetă mișcarea asta de vreo două ori, apoi se ridică brusc, se duce și se așază pe prima banchetă. Hm!