Mă numesc Dan și am 26 de ani. Știu, poate părea o vârstă cam fragedă pentru un criminal dar eu de bună-seamă că asta sunt, în opinia voastră, și nici nu-mi pasă că mă judecați astfel. Cei ajunși aproape de capătul drumului nu mai sunt prea interesați de părerea lumii. Iar eu știu că voi muri în curând.
Nu are rost să mă compătimiți în vreun fel, nu îmi pare rău, nu mi-e frică de moarte, m-am obișnuit cu ea. O provoc chiar. Sunt un om pe care destinul (sau Dumnezeu, dacă vreți) a făcut un experiment macabru și a pierdut. Spun a pierdut deoarece nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor, nu am răspuns calificativului de OM. Dar nu-mi pasă. Nu am fost capabil niciodată să întorc și celălalt obraz. Cred că viața e într-adevăr o curvă și nu merită să dai doi bani pe ea. Nu am crezut dintotdeauna asta, dar multe am învățat pe propria piele. M-am hotărât să scriu tot ce s-a întâmplat, acum, când nu mai pot face nimic altceva, în afară de a aștepta să mor în săptămânile sau lunile care mi-au mai rămas. Nu știu de ce o fac, e testamentul meu, e nevoia de a face cunoscut tuturor ce s-a întâmplat, ce se poate întâmpla oricând? Habar n-am. Am „ucis” destul, iar crima mea se propagă în continuare printre voi. Nu-mi cer iertare pentru nimic. Nu regret nimic. Puteam să mor ca alți cunoscuți, la volan, uciși dintr-o greșeală, a lor, a altora, ce mai contează! Statisticile demonstrează că e chiar o moarte comună. Dar eu mor într-alt fel, trăind. Și am hotărât să ucid în același mod. Dacă nu ați înțeles până acum, sunt bolnav de SIDA.
Omul… Omul e un demon. Dacă fiecăruia vi s-ar garanta libertatea absolută, dacă ați fi absolviți de orice pedeapsă, dacă vi s-ar oferi dreptul (sau darul) de a face orice, absolut orice, de a transforma în realitate tot ceea ce a sălășluit vreodată în subconștientul vostru, câți dintre voi, cei care mă judecați acum, ați rămâne puri? Poate că ați desfigura în bătaie, fără nici un fel de opreliști morale, un chelner pentru că v-a vorbit urât, poate v-ați omorî soția pe care nu o mai iubiți, poate v-ați abandona în mizerie copilul care nu s-a comportat așa cum ați fi vrut și și-a permis să aleagă o altă școală, o altă meserie sau o altă nevastă… Sunt gânduri care v-au trecut prin minte. Există, ați citit în ziare și ați văzut la televizor oameni care au capacitatea de a face aceste lucruri. Ei sunt demonii. Iar eu fac parte dintre ei.
Eu sunt omul care a ajuns, prin forța împrejurărilor, să stea zi de zi, minut de minut, în față cu moartea. Toată lumea se gândește la moarte, în mod abstract, vag filosofic. Pentru că fiecare știe că va muri. Dar în subconștient speră că nu acum. Mai târziu… altădată… mult mai târziu. Pentru mine moartea nu e subiect de meditații, nu e o temă poetică, e o prezență foarte puternică și dominatoare. Când te gândești că în fiecare clipă, în timpul unui puseu al bolii, poți muri, totul devine al dracului de brutal. Îți schimbă felul de a fi, de a gândi, de a trăi. Dacă ceea ce urmează mai poate fi numită viață. Știți voi ce îngrozitor e să nu mai poți avea vise? Să nu existe speranță? Să trăiești fără planuri de viitor, fără iluzii, fără amăgirile la care are dreptul orice om de rând? Fiecare, atunci când îi merge prost, spune în sinea lui „lasă, vor veni și zile mai bune”. Dar doare al naibii de tare să știi că pentru tine nu vor veni NICIODATÃ zile mai bune. Singura mea plăcere în viață, în afară poate de muzică, singurul meu scop a rămas să „împart” moarte.
E ușor să judecați situația mea, sănătoși fiind. Rațional, vă puteți pune în pielea mea și să gândiți că ați face, desigur, altfel. Dar, practic, chiar așa ar fi? E o întrebare la care nu veți putea răspunde niciodată. Pentru că nu sunteți în locul meu! Vi l-aș ceda bucuros, dacă s-ar putea. Și aș gândi și eu la fel ca voi, atunci. Sunt sigur! Pentru că mi-ar fi frică să nu sufăr și eu, să nu mi se întâmple și mie. E întotdeauna interesant și educativ când li se întâmplă altora. E chiar plăcut să poți judeca totul cu detașare. Dar când ți se întâmplă ție, se naște coșmarul. Eu îl trăiesc, așa că eu pot vorbi despre asta. Voi sunteți doar spectatori. Nu vreți să intrați pe scenă și vă înțeleg. Nici eu n-am vrut.
E ciudat să constat cât e de greu dar cât îmi face de bine să vorbesc despre asta. Fiecare propoziție o rup din carnea mea dar mă eliberează. Pentru că e groaznic să nu poți vorbi nimănui atâta timp despre tine, cel care ești cu adevărat. Să te ascunzi permanent pentru a-ți câștiga liniștea. Această mistificare a propriei persoane, rolul pe care a trebuit să-l joc, m-a mutilat psihic. N-am avut însă de ales, a trebuit să tac, să mă prefac. Am văzut ce li s-a întâmplat celor care au spus adevărul.
Un băiat din cartierul meu, după ce a aflat blestematul rezultat al testului, a mărturisit celor din cercul său adevărul. A aflat imediat tot orașul. Prietenii s-au evaporat foarte rapid; alți prieteni nu și-a mai făcut. Când ieșea în fața blocului, vecinii îl ocoleau ca pe un ciumat. Aproape că nu mai vorbeau cu el, unii nu îi mai răspundeau la salut. Ignoranța și frica i-au împins până într-acolo încât părinții colegilor de liceu au declarat că nu-și vor mai lăsa copiii la ore, până ce el, „sidos-ul”, așa îi spuneau, nu își va schimba școala. Era în ultimul an, unde să plece? În alt oraș? A evitat scandalul și s-a retras de la liceu. Oricum nu i-ar mai fi folosit pentru că a murit după un an. Sunt convins că a clacat psihic. Oamenii sănătoși l-au omorât, mai devreme decât era cazul. Dar pe ei nimeni nu-i va acuza de crimă. Oricum, vor spune, s-ar fi întâmplat asta, mai devreme sau mai târziu. Dar dacă eu ucid un om bolnav de cancer în ultimul stadiu, sunt sau nu un ucigaș? De aceea cred eu că prietenii, vecinii și părinții colegilor săi de clasă au participat la un omor colectiv. Și de aceea mă ascund.
Recunosc, am sperat inițial că medicina, la început de secol XXI, va găsi poate un leac pentru noi, cei condamnați la moarte. Dar am auzit apoi că un astfel de medicament, vaccin sau tratament, orice ar fi, ar costa enorm și ar dura mulți ani de zile până să poată fi cumpărat de pe piață de unul ca mine. Iar eu nu mai am acești bani si nici acești ani. Sper din tot sufletul să se găsească leacul, măcar victimele mele sau victimele victimelor mele să beneficieze de el. Eu am renunțat de mult să sper. E datoria lor acum să tragă clopotele de alarmă.
Dar cum s-a întâmplat? vă întrebați probabil. Cum s-a întâmplat!? Îmi vine să râd ca un descreierat când îmi amintesc. De faza plânsului am trecut demult. Aveam 21 de ani când, după o petrecere, am rămas în apartamentul unui prieten cu o fată pe care o „vânam” de ceva vreme. Avea un nu știu ce în ființa ei care mă atrăgea, îmi mișca sângele altfel. O doream fantastic și țin minte că am fost foarte fericit când a acceptat să plece de la chef cu mine. Nici nu speram să ajungem la sex, cel puțin, nu de prima dată. Dar s-a întâmplat. Nu îmi plăceau prezervativele, mă incomodau, fizic și psihic. Dar ironia e că am folosit prezervativ. Ea nu a vrut sex neprotejat iar eu aveam întotdeauna cel puțin un „prieten” în portofel. Știam că prezervativele nu sunt infailibile. În seara aceea aveam însă să o aflu, într-un mod care mi-a schimbat viața. „Prietenul” meu m-a abandonat, prezervativul s-a rupt. Nu știu de ce, nu știu de ce tocmai în acea noapte, de ce tocmai cu acea persoană. Îl las pe Dumnezeu să-mi ofere un răspuns, când voi ajunge Dincolo.
Cu siguranță că aș fi dat uitării acest incident sau l-aș fi păstrat în memorie doar ca pe o poveste pentru amici, povestea când am rupt și eu un prezervativ. Dar după 10 luni, am aflat că fata care îmi plăcuse atât era bolnavă de SIDA. Am intrat în panică. Mi-am făcut imediat testul și n-am mai avut liniște până în ziua când am primit rezultatul.
Mai bine aș fi renunțat la test. Nu făcusem decât să aflu ceea ce intuisem în marea mea frică, faptul că devenisem un damnat, unul dintre seropozitivii planetei. În primul moment, am vărsat. Îmi zvâcnea mereu în minte întrebarea : de ce eu? De ce eu? Banala, brutala întrebare. În săptămânile care au urmat vomam aproape tot ceea ce mâncam și îmi descopeream tot timpul diverse simptome care anunțau începerea unei boli. Eram măcinat de spaima morții și devenisem ipohondru. Mi-era frică de suferință, de neant, nu concepeam existența lumii fără mine, vroiam să trăiesc, mă agățam cu disperare de viață. Mi-aș fi dat o mână sau un picior sau aș fi preferat să devin un imbecil, numai să trăiesc. Cu greu am scăpat de primele luni de panică. Consilierul din partea spitalului mă tot sfătuia să nu cedez, să nu mă gândesc la sinucidere. De unde până unde sinucidere? Eu vroiam să trăiesc. Măcar pe o insulă pustie, dar să trăiesc.
Ce ar fi trebuit să fac, să încerc să dau în judecată firma de prezervative pentru că al meu s-a rupt? Să mă expun astfel public și să pățesc ca și băiatul din cartier? Să o fac fărâme pe fata pe care o dorisem atât pentru că nu mi-a spus că e bolnavă, ca eu să fug departe de ea, îngrețoșat de capcana mortală ascunsă în ființa ei? N-am făcut nimic, imposibilitatea de a mai schimba ceva era evidentă și umanitatea, la fel ca și viața, începea treptat să mă părăsească. Deveneam un animal, preocupat doar de nevoile zilnice ale trupului, fără să mă mai gândesc la sfârșit.
Dar, atunci când am încetat în sfârșit să mă gândesc la moarte, am început să o simt parcă fizic. Devenisem MOARTEA. Îmi dădea târcoale, îi simțeam pe piele răceala și adeseori chiar o visam, sub forma unei păsări negre, care mă vâna, întinzându-și aripile uriașe deasupra mea, pregătindu-și aterizarea, în așteptarea celui mai bun prilej. Oricât evitam să mă gândesc la ea, o simțeam ca pe o rană. Aveam coșmaruri din care mă trezeam sufocat într-un coșmar și mai mare. Când visează urât, oamenii se trezesc bucuroși că au scăpat din iluzia ce i-a speriat. Eu însă nu mai aveam nici bucuria trezirii.
M-am eliberat de această apăsare a morții și am început să mă simt cu adevărat bine doar după ce am „ucis” prima femeie. Trecusem printr-un an de panică și, treptat, mă obișnuisem cu gândul pieirii. Am început să consider fiecare zi trecută ca pe o zi câștigată de mine în pariul cu moartea, așa că am început să mă bucur din nou de evenimente mărunte: cărți, plimbări, etc. Mă surprindeam uneori că trăiesc cu pasiune, cu bucurie, lucruri pe lângă care alții treceau nepăsători. Era, probabil, compensația oferită mie. Iar de aici n-a mai fost decât un pas până să mă hotărăsc să fac din nou sex.
Era îmbătătoare senzația că puteam descoperi plăcerea chiar acolo, în prezența morții, la care o făceam părtașă și pe cea dintâi femeie în al cărei trup inoculasem boala ca pe o otravă lentă, invizibilă, insidioasă. Moartea mea devenise astfel contagioasă, mai puțin supărătoare pentru mine. Experimentam satisfacția perversă a unui faraon care hotărâște ca toate metresele sale să fie îngropate de vii împreună cu el.
E un drog foarte puternic gândul că poți fi stăpân pe viața și pe moartea altora, asemeni lui Dumnezeu. Să ai dimineața, când deschizi ochii, satisfacția brută, bolnavă, dar totuși satisfacție, că tu continui să trăiești, să mănânci, să bei, în timp ce mii de oameni s-au pregătit, inconștient, de moarte în noaptea ce toacmai a trecut. Unul dintre ei, datorită ție. Sentimentul extraordinar că ai putut da mâna cu destinul, că ai avut, fie și pentru o clipă, suprema putere de decizie, satisfăcându-ți instinctul primar de a ucide.
Oamenii, folosindu-se de rațiune, pot justifica orice. Își pot justifica activitatea, moralitatea, religia chiar, își pot justifica până și crimele. Există argumente pentru orice. Dar eu nu scriu toate acestea ca să mă justific. Nu, îmi e de ajuns că știu. Eu îi reprezint pe cei puțini, ignorați de ceilalți. Pe mine mă puteți ignora dar urmările faptelor mele nu le veți putea. Ele sunt o evidență. Ele schimbă, la scară mică, istoria. Poate că tânăra pe care am sortit-o pierii ar fi fost mama unui artist celebru, sau a unui om de știință care ar fi salvat omenirea de amenințarea nu știu cărui pericol viitor. Poate… Dar acel copil nu se va mai naște niciodată. A fost șters din catastifele istoriei, în vecii vecilor. Datorită mie. Orice argument v-aș mai da pentru a-mi explica comportamentul, orice explicație psihanalitică, cu ce ar mai putea schimba ceva?
Eu însă nu sunt ca alți criminali, să-mi privesc cu o satisfacție perversă victima din care viața se scurge încetul cu încetul. Nu mă încântă plăcerea bolnavă de a-mi scufunda mâinile și privirile în vâscozitatea călduță, ușor lipiciosă, a sângelui. Victimele mele mor mai târziu și de aceea crimele mele sunt mai rafinate. Ar fi ca și cum le-aș fi atașat o bombă de gât și le-aș fi dat drumul să umble prin lume, să aleagă singure cum și cu cine să mai moară.
Uneori, când fac sex, încep să văd chipul partenerei sub forma unei femei pe cale de a se îneca. Îi văd în închipuirea mea bulele de aer care îi ies din gură, buzele care se mișcă anapoda, fără cuvânt, ochii mari, dilatați, brațele care încearcă să se elibereze. În momentul orgasmului, când e deja infectată, imaginea chiar se suprapune cu a unei înecate, cu ochii împietriți, cu viața scursă din ei. Cu greu reușesc să mă sustrag acestei plăsmuiri involuntare. Poate că un psihiatru ar spune că tocmai această viziune e cea care îmi procură orgasmul. Poate spune orice... În fond, oamenii au fost mereu preocupați de moarte și sex. E destul să dai drumul la știri ca să realizezi asta. Astfel că asocierea psihiatrului „sex-moarte” e doar una instinctivă. Așa cum e și a mea.
Alteori, mă enervează de nedescris expresiile acelea atipice de pe fața unei femei care se copulează. Toate trăsăturile care se urâțesc, grimasele, apropierea de animalic. Le urăsc pentru că nu pot fi frumoase. Ele nu-și dau seama că se petrece ceva important? De ce se strâmbă? Îmi vine să le atrag atenția asupra semnificației a ceea ce se petrece, a măreției, să le spun că ceea ce consideră ele marea plăcere a vieții e de fapt pasul decisiv pe care îl fac înspre moarte. Îmi vine să le spun să stea frumos, să fie serioase în acel moment solemn.
Modul rațional în care am ajuns să fac sex, putința mea de a fi înăuntru dar a privi și dinafară, mă face, paradoxal, să fiu foarte apreciat de femei. Mi se spune că sunt atent cu ele, că sunt receptiv la plăcerea lor, că am răbdare, că le înțeleg. Am avut mai multe partenere care m-au „recomandat” amicelor lor, ca pe un fel de trufanda din care ar trebui să guste și ele. Au gustat din plin, ce să zic!
E timpul să recunosc că le las să aleagă totuși. Înainte de a începe penetrarea, le întreb: cu prezervativ sau fără? Cele mai multe îl ignoră. Nici nu își pot închipui că un băiat atât de grijuliu și de drăguț ar putea să le facă vreun rău. Eventual își fac griji pentru o sarcină nedorită. Și n-am întâlnit nici măcar o femeie măritată care să vrea să o facă cu prezervativ. De ce, nu știu și nici nu mă mai interesează. Până la urmă, e vina lor și a celor care s-au însurat cu ele. Vina poate extinsă la amantele soților lor, dacă aceștia au, și a amanților amantelor soților lor. Poate că virusul a făcut deja un cerc închis și a ajuns din nou la mine. Într-un orășel cu câteva zeci de mii de oameni, fiecare are posibilitatea de a și-o trage până la urmă cu fiecare. Suntem ca o mare familie.
Dar cea mai deplină satisfacție am avut când am infectat-o chiar pe sora celei care m-a „ucis”. După, m-am dus imediat la fosta mea amică și i-am spus totul. A plâns ca un copil pentru sora ei, deși pentru ea încetase să mai plângă de mult. Nu a putut face și spune nimic, deoarece era în aceeași situație ca mine, vroia să evite scandalul și să trăiască cât mai liniștit pe mai departe. Avea pe atunci un prieten stabil, un student străin de oraș, cu care evita să se culce și căruia nu îi destăinuise secretul. Alții din anturajul ei știau dar el nu. Am avut eu însă grijă să afle. La scurt timp după ce el a părăsit-o, ea a murit.
Unii dintre foștii mei colegi de școală s-au căsătorit, câțiva au copii. Mă mai întâlnesc cu ei ocazional și discutăm, printre altele, de viitor: cariere, neveste, urmași. Îmi inventez dorințe ca să nu par suspect. Le povestesc amănunțit ceea ce aș vrea să ajung, cum arată fata și casa visurilor mele. Mai târziu ei vor afla oricum adevărul. Le cer acum să mă scuze pentru că i-am mințit, dar nu doream să întinez proiecțiile lor despre viitor prin absența viitorului meu.
Ca să fiu sincer până la capăt, recunosc că nu m-am culcat niciodată cu cele câteva fete care mi-au plăcut. Nu le-am putut face rău, semn că nu îmi pierdusem complet umanitatea. Stăteam cu ele până când, convinse de afecțiunea și respectul meu, îmi dădeau de înțeles că e timpul să avem și o relație sexuală. Atunci căutam un motiv, oricare, pentru a produce o ruptură. Și într-un fel invers, îmi dovedeam astfel afecțiunea și respectul. N-aș fi câștigat nimic dacă aș fi continuat legătura cu vreuna dintre ele, bazându-mă pe sinceritate și sentimente. Nimeni nu vrea, în realitate, să fie prietena unui cadavru viu.
Acum timpul meu s-a apropiat de sfârșit. Am slăbit atât de mult încât nu aș mai găsi pe cineva care să se culce cu mine. Cinstit să fiu, am și obosit de acest joc macabru. Nu mai reprezint deci un pericol. Îmi impun să cred în reîncarnare și sper ca într-o altă viață, sufletul meu să aleagă un trup mai norocos. Poate că atunci, drumul meu va fi altul. Poate voi avea timp să visez si eu.
Demult, cineva scrisese pe ușa de la garaj a tatălui meu, cu cretă, câteva versuri. Le-am șters atunci și am crezut că le-am uitat dar iată că astăzi, prin nu știu ce mecanism obscur, memoria mea le aduce din nou în lumină. De câteva zile aceste cinci versuri mă obsedează:
„Cel ce mă caută, mă găsește.
Cel ce mă găsește, mă cunoaște.
Cel ce mă cunoaște, mă iubește.
Pe cel ce mă iubește, îl iubesc.
Pe cel ce îl iubesc, îl ucid!”
Cât adevăr, în cazul meu, în aceste câteva cuvinte. Poate, cine știe, chiar a fost o prorocire.
Am să las aceste pagini unui coleg de-al meu, redactor la un ziar. Povestea mea l-ar putea interesa. Nu știu ce învățăminte veți trage din ea, nu mă privește. La fel cum nu mă privește dacă mă considerați nebun sau criminal.
Sper doar ca prezervativele voastre să țină!