Mâinile necunoscute de zeu ating clapele, pianul începe să plângă, zeul contenește o sonată diviniană... clapele se zbuciumă. Lumina lunii bolborosește ca sângele clocotit în văpaia sufletului, spiritul demiurgic, creator de muzică își boltește ochii, îi lasă să cadă în mimări scurte apoi cântă către aceeași lună chemându-și iubitele, zâne, naiade, tot haremul venusian al pâlpâirilor de romantism.
În Trei timpi mâinile ating clape infinite, lungi cât oamenii, zeul își invocă natura, se pleacă asupra sunetelor scânteiind lumini orbitoare, copacii năuci i se oferă zeului, râurile îi spală fiecare fir de păr, câmpiile îi cresc flori pestrițe pe piept, natura îi șoptește la ureche cuvinte fugare de dragoste, iubiții își sacrifică rodul pântecului în ochii lui...

Zeul se oprește, timpul zbârnâie pierdut, ascuns și înlănțuit, oftează prelung ca un tunet blând în amurgul unei ploi în C minor, își sărută degetele apoi se închină și cântă cu lacrimi policromale inundând curcubee alb-negre.
Muzica pendulează între vivace și tristețe adâncă teneberoasă, oamenii însă rămân indiferenți, muzica le spală corpurile precum Styx aruncându-i din iad, dar urechile lor nătânge aud numai tăcerea.

Clapele priapice, obsedant de fecunditive, se înalță în lopeți imense îngropând oameni, zeul șovăie, muzica lui trebuie să calce în picioare piticii ignoranței.
Ce înseamnă acest zeu fumându-și cerurile dupa voia lui, ce înseamnă mitul nebun al transcederii muzicii? Dansul cosmic al mâinilor divine ce creează lumea și o distruge prin simple mișcări inefabile, zvâcnirea trepidantă a aștrilor. Ochii lui spun să nu ne facem grijă, în dansul lui oricine se vindecă, însă cei mai mulți mor.

Când cifra Șase nu va mai exista, muzica va descânta mormintele prin romanțe, lumea va putrezi înglodată în file de cărți erotice... Ode de la Joie nu mai vindecă,
Oh, oameni mărunți pare să murmure zeul, uitați totul,treziți-vă și spuneți „Eu sunt măreț”, credeți că știți ce timp este, e timpul să vă rugați, să vă spălați membrana scorojită și putrezită ce vă închide sufletul.

Zeul doar tace și oftează ca un îndrăgostit ce și-a pierdut iubita, glasul lui stă ascuns în piept, tihnit și jilav, pianul zboară în ritmuri triste și repezi, el ascunde înăuntru oameni buni cu suflete rele și suflete goale îmbrăcate cu trupuri înșelătoare. Îngerii s-au adunat să roiască în jurul lui miresme binecuvântate, de pe aripile lor pulbere de aur șlefuit migrează către nimfele zburdalnice, apoi îngerii istoviți și fără vlagă, se ascund refractați în tâmplele lui.
Muzica, muzica, mitul transcederii, romanțe anunțând cortegii funerare, nașteri anunțând morți, o simfonie cu scris surd și sunete catedralice, flamboyante precum bolțile sângerii ale bucuriei, ale glasurilor mărunte unite sub o singură cupolă, muzica zeului, cu chipul său eteric, nepământean, muzica degetelor dibace de miere, muzica ce face iubitele să-și petreacă amanții spre sexele lor avare, nesătule, goale ca hangarul norilor, morții chemându-și nuntașii pentru sfințirea obrajilor rumeni, în atingerea cenușei lacrimilor, sufletele ochilor părăsindu-și orbitele, respirația gâfâită a oglinzilor linse cu limbi murdare pentru ca imaginea să se topească, membre catarctice smulgându-și singure picioarele...

Muzica ce răsună nu e mințită decât de lumina lunii epipatetice, lumina nesperanței fricii, ecranul vieților fatidice nerostite în ambră. Muzica spicluiește hedonismul sepulcral, antropomorphos, nivelul uman îmbrăcat în brocart promiscuu.

Mitul transcederii muzicii este ecletic fals, un transept care răsfrânge sunetele vocilor plăpânde, muzica diviniană în C minor al unei ploi cu suflete buimăcite, ascunse în burta unei picături umede de viață...