Filosofia mi se pare, uneori, știința jocurilor de cuvinte.

Dumnezeu e un joc de cuvinte, o manipulare stilistică a nevoii omului de raportare spirituală, si mulți dintre credincioși împartășesc, în fapt, ideile ateilor, cu simpla diferență că le percep si le exprimă altfel si adesea o fac folosind etichete și șabloane străine persoanelor lor…

Sensul vieții este este sugrumat de mitul lui Dumnezeu, însă cel mai adesea se reduce la bucuria metaforei. Viața să aibă un sens !… fabulos, nu ? Oare cine a inventat această metaforă ? Filosoful, apostolul, gânditorul, sinucigașul ? … Sensul vieții este o rătăcire a rațiunii in abisul vanității. Ne închipuim cuvinte minunate pentru a ne împodobi mortalitatea cu parfumul veșniciei si valabilității univerale. Ne închipuim că sufletul ne poartă spre o existență perpetuă într-o altă dimensiune ori că urmează a se transmite în alte trupuri ce inca nu au căpătat puls si rațiune pe această lume. Toate acestea constituie o stilizare a noțiunii de moarte, de descompunere a materiei, de perpetuare a speciei prin noi, ca verigă între civilizațiile trecute si viitoare. Suntem nemuritori, sufletul nostru este nemuritor, sau altfel.. infecția care suntem va persista in materia ce a fost deja infestată cu viată. Ce farmec mai are filosofia dacă dărâmă metafore prin altceva decât metafore ? Uneori această știință fabuloasă revoluționeză lumea prin aberații înca și mai frumoase decât cele pe care le combate.

Iubirea- o veșnică temă de meditație pe care unii filosofi o percep ca germinare a absolutului, conspirare a Universalului in interacțiunea trupurilor si sufletelor noastre. Iar alții o inculpa pentru intreaga frustrare și micime umana, și-o imaginează ca pe o capcană a naturii ce e proiectată pentru a ne menține în acest cerc vicios care se numeste viață. Ar fi terifiant de simplist să acceptăm că iubirea este reflexia materializata a intincului de reproducere pe suportul conștiinței umane- atât de greu compatibile cu sensul ancestral al omului de a crește si de a se înmulți. Atunci cand funcția de reproducere dispare, ramanand doar conștiința, iubirea capată sensul unei reminiscențe metamorfozate în întelegere și compatibilitate.

Filosofia mi se pare, uneori, știința jocurilor de cuvinte. Gânditorii mi se par uneori marionetele unui teatru absurd în care originalul fiecăruia stârnește hazul spectatorilor Haosului și ai Vidului. Oare cum râde Haosul ? Cum sună ropotele de aplauze disipate în Vid ?


Nota : Filosofia – Universul rebelilor fără cauză , 03.02.2004