agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-06 | [This text should be read in romana] |
Încep să iubesc casa asta, știu că mai am douazeci și trei de zile și o voi părăsi, iar asta mă face să o iubesc și mai tare. Așa iubesc eu tot ce părăsesc. De exemplu cînd eram la grădiniță aveam un coleg de joacă, poate îl chema Octavian, prea înalt si blond, care îmi dădea să mănînc viermi de salcie, lungi,iverzi-gălbui. Stăteam ore în șir acolo, în groapa cu nisip, el mi-i culegea migălos și apoi venea la mine, îmi cerea să casc gura și să închid ochii, eu căscam gura, închideam ochii și, Doamne, îi ronțăiam pe nerăsuflate. Ca el apoi să mai caute alții, numai pentru mine, și să rîdă de dinții mei verzi. Nu știu de ce însă, într-o zi mama l-a considerat " bădăran" și l-a pedepsit, o oră în dormitor în timp ce noi, ceilați, ne-am jucat ca de obicei în groapa de nisip, sau ne-am înșirat ca mărgelele albastre pe grilajul de fier forjat, holbîndu-ne la soldați. Mi s-a interzis să mai vorbesc sau să mă joc cu el. Am înțeles că de fapt îl părăseam, că trebuia să mă întorc la creta colorată și la castele, singură. Și atunci am început să il iubesc. Nu era greu, mai aveam douazeciși trei de zile și terminam și grădinița, venea vacanța...
Nu o să spun că este cea mai frumoasă casă în care am locuit și voi scrie aceste pagini de jurnal ca să nu fie citite de nimeni. Am scris cinci jurnale, pe care le-am mîzgălit cu litere D și M, probabil în speranța că vor fi citite de cineva, adică de M și D, și cred că am vrut ca lucurile să pară frumoase acolo. Dar ele nu erau frumoase, erau mai mult strigătoare, cînd triste cînd revoltate. Am locuit odată într-o casă din care îmi amintesc numai o cameră galbenă. Era atît de galbenă, de la draperii și pînă la arbuștii de gălbenele pictați pe geamul mai tot timpul mohorît de amenințarea ploii, încît am hotarît că și Anglia poate ocupa un loc în sufletul meu, dacă vrea. Am intrat acolo pe brațele cuiva, dar cred că am ascultat prea mult Edith Piaff, astfel că nu am auzit ușa de la intrare și nici ofițerul de poliție care încerca să domolească o femeie rănită, momentan isterică, supărată pe pantofii mei albaștri, noi, i-a azvîrlit în curte, înainte de a pleca. Mă mai gîndesc din cînd în cînd la pantofii albaștri, nu am reușit să recuperez decît unul și am fost nevoită să plec de acolo în adidași albi, cu vreo trei numere mai mari. Am părăsit camera galbenă și nu am mai revăzut-o de atunci. Chestie de vize și de nepotrivire de sînge. Așa cum nu am revăzut niciodată garsoniera din Deva și pe care mi-am permis să o iubesc de aici, din casa în care au locuit rînd pe rînd, nepotul generalului Paton, primari ai Great Falls-ului și trei late-blooming hippies care au vopsit trei dintre dormitoare într-un fel de culori ale războiului. Nu m-am supărat prea tare pe ele, dar am început să revopsesc și eu. Sper să am timp să termin, mai sunt vreo douăzeci și trei de zile. Dormitorul din mijloc, l-am lăsat însă neschimbat: este vopsit într-un fel de albastru adînc și liniștit, cum numai in Key West, acolo unde se murea pentru un codru de pămînt american, am văzut. De cîte ori intru acolo, ceva în mine tace și se întinde leneș la soare. De pești nu mai spun pentru că propriu zis nu se văd. Dar e plin dormitorul din mijloc de pești colorați, care îmi adie pe la urechi. Demult nu mai îmi fac griji din cauza lucrurilor pe care le văd numai eu și despre care nu pot dovedi că există. Ca pinguinul, peștișorii din dormitorul albastru și viermele roz din buric. Nu îl includ aici pe saxofonist, pe acela l-a vazut prietenul meu din buzunar și am și o fotografie cu el. Deci există. Pe viermișorul cel roz l-am iubit cel mai mult, de aceea vreau să plec cît mai repede din casa aceasta, pentru că aici l-am așteptat. Îmi promisese și o întîlnire, pentru care m-am pregătit, dar doctorii cei care ma felicitaseră atît, nu-i mai puteau găsi bătăile inimii. Ziceau că nu se aud. Asistentul cu nume de yugoslav însă, cel care mi-a oferit căruciorul cu rotile, ca să nu îmi fie greu să îmi duc viermișorul, nu era deloc optimist. Doamne și urechile mele nu voiau deloc să îl asculte. Nu știu de ce păstrez obiceiul acesta prost de a-l numi pe el, ca și cum l-aș recunoaște ca fiind atotputernic. Eram stupid de optimistă și lipsită de orice apărare, așa mă făcea mereu fericirea, o exaltată, o inofensivă și vulnerabilă bucată de carne, cu piele și ochi. Iarași m-am gîndit la vaca lui Marin Preda, care paște implacabil aceeași iarbă. Plecasem din dormitorul cel roz, pregătit special ca să se asorteze cu viermișorul meu din buric, cu Bumbuț( așa îl numisem eu pe viermișor), tinîndu-mă cu o mînă de respirație și cu cealaltă de un capăt al viermișorului. Eram puțin buimaci amîndoi, pentru că ne treziserăm din somn într-o baltă și nu vedeam ploaia. M-am uitat pe geam și nu ploua, am sunat repede doctorul, mi-a spus să vin la spital cît de repede posibil, să nu mai aștept să văd ploaia că nu o să o văd și nu va avea culoarea și mirosul de ploaie care mi-au plăcut întotdeauna. Eram convinsă că în mine bat doua inimi, nu reușeam să mai aud nimic în afara lor și vorbele pe care le citeam de pe buzele adormite ale doctorului, erau de neînțeles pentru mine: - Să încercăm și un ecograf. Nu știu exact ce încercau, în camera de spital eram mai mereu singură, nu auzeam nici macar șușoteli, papuci care lipăie, nu mai auzeam nimic. Nu am reușit să traduc vorbele lor pentru că atunci mi s-a intamplat ceva extraordinar. Deși nu sunt foarte sigură, cred că mi-am vazut casa din avion. Din avion lucrurile nu se văd chiar cum sunt în realitate. De acolo toate străzile erau albe, casele ca niște bibelouri împachetate cu grijă, în vată. Iar piscinele niște ochi albastri de copii, ce se uitau în sus, către mana geometrului, un geometru în care credeam și eu pe atunci și în grija căruia îmi lăsasem și eu destinul. Mă legănam în avion ca într-o copaie de iluzii, credeam că lumea mi se întinde la picioare. E uimitor cum se schimbă perspectiva cînd privești lumea de sus, la propriu. Dimineaîa m-am trezit într-un spațiu strîmt, mă dureau mușchii îngrozitor și spatele. Am deschis ochii, nu mai știam ce-i cu mine și unde mă aflam. Am încercat să îmi deznod picioarele dintr-un material greu, brocart, credeam că este o rochie, continuam să trag de un colț, dar nu se mai termina, de fapt nu era o rochie, doar perdele vechi, simțeam mirosul de praf, de soare și bumbac ars în nari, am încercat să mă ridic și m-am lovit cu capul de un fel de capac de lemn, Doamne și dacă am murit și sunt închisă acum într-un sicriu, mai aveam timp să ies afară? Gîndul acesta m-a panicat, trebuia să fac ceva, m-am tîrît puțin pe coate și am mai încercat o dată să mă ridic, de data asta capul meu a început să scoată sunete, îmi intrase o cutie muzicală în cap, mă lovisem de una? Ce se întîmpla cu mine? Mi-am ținut respirația, să încerc să mă organizez puțin, mi-am zis, trebuie să existe o ieșire, am cercetat ceea ce părea a fi un perete în fața mea, de acolo însă mi-a rînjit femeia cu umărul gol și cu degetele înțepate, de data asta mi se părea că mă privește persiflator, sînii îi erau încordați, aproape masculini, întinzîndu-se înspre brațe, avea părul lung, luxuriant și negru, doar zîmbetul acela mă scotea din sărite, îi găseam de fiecare dată o altă interpretare, o altă nuanță, uneori puteam să jur că e Monalisa, dar secretul ei nu era graviditatea, ci o superioara cunoaștere, menită în momentele acelea să ma situeze pe mine pe raftul cel mai de jos, altădată mă făcea să cred că mă privește numai pe mine, că îmi știe numele și că încearcă să ma seducă... Am înnnebunit oare? Cum să mă seducă un tablou? Eram, se pare, în casa mea, sau cel puțin asta îmi spunea tabloul de pe perete, dar de ce nu puteam să ies și de ce se împuțina aerul? Am încercat atunci să mă tîrăsc la loc și să încerc un alt unghi de evadare, nu știam dacă mai e timp, dacă mai aveam aer, din nou am auzit sunetele, se înșirau acum ca niște boabe ale unui rozariu sonor, divin pe alocuri, apoi desfrînat, o melodie compusă de un autor frustrat, am început să mă pipăi, mă strîngea ceva în jurul sînilor, am simțit un fel de cordoane metalice, rigide, verticale, pe care am încercat să îl smulg, degetele mi-au intrat însă cu ușurința printr-un material ce părea dantelat, am răsuflat ușurată, deci era un corset, apoi mi-a venit să plîng, de ce au ales să mă înmormînteze într-un corset, nici măcar nu îmi aminteam să fi avut vreunul? Și iarăși spitalul, de ce mi-au ales o cameră albă? Văzusem că au și camere roz și albastre, tavanul de deasupra era însă alb, asistenta avea părul ca mierea și o voce tristă, doctorul amuțise, poate eu eram tristă, dar eu nu puteam fi nicicum, aveam un buton magic lîngă mîna stîngă și de cate ori apăsam, un val de căldură se cățăra pe oasele mele și mi le făcea felii subțiri, pînă deveneau lichide. Mi-am încordat auzul, trebuia să aud măcar țipete, sau țăcănitul tonomatului, asistenta îmi zîmbea cald, de ce îmi zîmbea așa ca unei nebune? De ce îmi ținea mîna, cu șerpii perfuziilor curgînd după mine: - Vrei să faci o baie? Și a plecat iarăși, o înghițea parcă neantul, lumina discretă a coridoarelor din aripă tăcută a clădirii, cea în care, am înțeles mai apoi că se murea. Și se tăcea pentru că moartea trecuse pe acolo, fără chip, fără papuci, văruise pereții cu tăcere și legase gura doctorului care mă privea de parcă înghițise și el un măr otrăvit. Ceasul de pe perete nu mai măsura, dintr-odata nimic. am vrut să deschid gura, să-i spun că trebuie întors ceasul, dar ea a venit cu o trusă personală, cu mierea risipindu-i-se pe umeri și cu lacrimi mici, ovale, pe obrajii acoperiți cu Mascara: - Te ajut dacă vrei. - Aș vrea să mă piaptăn, să fiu frumoasă... Cred că am zîmbit, nu știu însă cum am făcut-o, pentru că mi-a dat drumul la mînă și s-a retras într-un colț, într-unul din colțurile acelea întunecate ale tăcerii, în care se ascundeau instrumente complicate, o cadă și o rochie albă... Am mai apăsat o dată pe butonul salvator, patul devenise un fel de barcă, care se legana pe valuri și îmi dădea amețeli, ah, îmi doream să fie arca lui Noe, el poate nu știe nici acum, dar l-am strigat atunci, țineam de mînă un capăt, și chiar dacă ața se scurta tot mai mult, mă agățasem de capătul acela, uitasem de ceas, de fața școlarească a doctorului, iarași nu învațase lecția. Cu capătul de ața într-o mînă, în cealaltă cu peria de păr, fără să mă pot privi în oglindă, nu mai era loc de străini acolo, nici măcar în oglindă, nu vedeam decît viermișorul meu cel roz, care se pregătea să vină, îmi promisese, iar eu îi promisesem lui că voi fi frumoasă, așteptam febrilă momentul, miracolul despre care se vorbea, cînd stai gol în fața lui Dumnezeu , smerit, iar el îți pune o palmă pe frunte și te face fericit, mic si fericit, neînsemnat și puternic. Dumnezeu este o invenție a oamenilor, iar oamenii o invenție a lui Dumnezeu, un cerc vicios, circumsciptibil. - Nu știu cum de mai trăiești fără ea. Chiar, de ce nu l-ai întrebat pe el. Eu îmi doresc și acum să îmi fi spus măcar că și cimitirele sunt de fapt un fel de orașe subterane, că unii dintre noi le purtăm cu noi, în loc de picioroange, că de fapt copiii nu pot să moară, dar să îi ții în brațe cît eternitatea dacă ai timp, numai dacă ai timp... O rază de soare, mică, aproape străvezie începea să îmi încălzească obrajii, simteam că mă trezesc, dintr-o nepermisă visare, dintr-o nepermisa credulitate, Dumnezeu, ce-a cautat el vreodată în viața mea, golul acela de pîntec ca și cum mi-ar fi fost foame tot timpul, dar pe care nu reușeam să îl umplu cu nimic, ba da, golul din mine plin cu nimic, eu însămi un nimic, o ratare, e greșeala a naturii, un Quasimodo cu o cocoașă convexă, înăuntru, pe care mi-o purtam într-un înveliș straniu, strălucitor și colorat. Așa mă găsea bărbatul din tablou, desigur că nu putea fi femeie, mi-era mai clar acum ca oricînd, sau nu conta, era un spirit ascuns într-o formă oarecare, putea fi un ceas de-al lui Dali, o masa cu ochi, un elefant cu coaja de nuca, orice. M-am tîrît cîțiva pași pe covor, am dat la o parte sticle, doze, am văzut pianul la care m-am repezit și am cîntat primul meu cîntec, cel pe care abia îl învățasem de la David, cu o seara in urma, da, cu o seara in urma aflasem că trebuie să plec și din casa aceasta, mă simțeam ușoară, toate casele astea pe care le purtam ca pe niște cochilii de melc, era vremea să mă debarasez de ele, cimitirul și el nu e decît o formă a materiei, eu la fel, niște pietre din care ies sufletele, libere să locuiască unde vor, libere să iubească, eu nu mai purtam în pîntec dect nimicul, dar undeva, poate în tabloul lui Da Vinci, sau poate în altă parte, în altă casă și într-un alt timp, morți sau vii, ne vom împleti, pentru puțină iubire... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy