E intuneric.
De ce?
Mi s-a spus atata timp ca lumina sta in cunoastere.
Dar e intuneric. Cunoasterea nu-ti aduce lumina, ci puterea de a crea intuneric. Lumina e doar un mit, o poveste pentru mase.
Stiinta nu te face mai puternic. Dimpotriva. Te face slab prin dependenta. Cand stii, vrei sa stii mai mult, si mai mult. Unde o sa te opresti? Cand o sa te opresti? Cand cineva mai slab se va pune in drumul tau, cand propria-ti ratiune nu va mai putea explica? Oare atunci te vei opri? Nu.... Pentru ca atunci vei fi in intuneric.
Singura lumina care poate exista sta in interior. Sta in puterea de a vedea cu adevarat lumea din jur si de a putea schimba ceva.
Stramosii nostri stiau sa alunge intunericul prin armonie cu natura, prin intelegerea ei.
Astazi poti simti raurile de intuneric curgand dinspre orase, dinspre colosii de beton si serpii de asfalt. Peste tot se simte intunericul, il poti gusta, simti intre degete, calca in picioare. E omniprezent si nimeni nu-l vede.
Am incercat sa rup cortina imateriala de umbra, de ceata groasa si valuri de intuneric. Dar e ca intr-o piesa sordida de teatru in care joci fara sa fi citit scenariul. N-ai nici o sansa. Ai plecat din intuneric, ai fost nascut din pacat si in lipsa luminii. Esti orb din nastere.
In trecut am atins lumina. Am atins-o in sufletul meu. Dar e o lumina pierduta, firava si artificiala. E o lumina venita din intuneric si disperare. O umbra mi-a adus-o. Mi-a adus-o si a plecat. Nu stia ce inseamna lumina. S-a speriat.
Asta a fost demult. Eram tanar si credeam in lumina absoluta, in lumina nascuta din intuneric, in frumusetea ei. Am avut-o. Am pierdut-o aproape toata. Ieri mai aveam doar o umbra de lumina. Azi nu mai am nimic.
Ii vad cum se taraie prin intunericul zilei de maine, crezand ca se indreapta spre lumina. Cu ochii inchisi nu vezi nimic. Si noi avem ochii cusuti. Cusuti de ignoranta stiintei. Doar omul primordial traia in lumina, pentru ca era singur, pentru ca nu stia nimic. Singuratatea poate fi singura cale spre lumina. Doi oameni fac umbra, trei aduc noaptea.
E ca un vis urat din care nu te poti trezi, o furtuna fara sfarsit, o mlastina fara fund. Si am pierdut firul Ariadnei.
Am vazut prea bine in sufletul unei umbre norii negri ce anunta furtuna si pierderea identitatii din intuneric. Am vazut disperarea unui om ce a simtit lumina. A deschis ochii si lumina l-a orbit. E in intuneric pentru ca a vazut lumina.
Acum stau cu ochii deschisi sa vad intunericul, cu gura deschisa ca sa-l gust;am mainile mainile intinse - vreau sa simt intunericul; am mintea deschisa ca sa-l primesc in mine.
Se vorbeste despre ingerii luminii. Despre creaturi fabuloase care poarta lumina in suflet. Creaturi fara moarte. Creaturi care fac parte din ciclul luminii. Creaturi care pot oferi lumina.
Creaturi inghitite de intuneric.
Lumina e doar opusul intunericului. Pentru a fi lumina trebuie intuneric. Pentru a fi intuneric ne trebuie lumina.
Unii vorbesc despre ceva numit iubire. Cica ar fi sursa luminii. Iubire?? Iubire de ce? Singurii care iubesc sunt eu si intunericul.
Eu iubesc o avalansa de suflete invelite-n intuneric, umbre din trecut, viitor si prezent. Umbre care imi ies in cale si ma atrag in intuneric. Lumina i-ar omori. Nu o pot intelege. Nu o pot atinge,simti gusta sau mirosi. Pentru ei e fara esenta. Si pentru asta ii iubesc.
Am vazut lumina, am simtit-o, am gustat-o, am mirosit-o si am tinut-o in brate. Am fost unul. Am fost singur. Am fost omul in toata esenta lui. Pentru prima data am fost Eu.
Intunericul ma iubeste acum. M-a luat inapoi fara conditii, fara reprosuri, linistit ca si o umbra. M-a cuprins incet, cu rabdare, cu dragoste.