O rază de speranță


Vreau să cred că totul a luat sfârșit, dar ceva mă oprește. Spune că nu am dreptul de a gândi; nu l-am dobândit, încă. Subliniez: incă. Dar vom mai vedea ! Viața e încă viață! E vie! Și îmi dă voie să respir; nu-mi strânge grumazul..., sau poate ca da, dar numai câte puțin, ca să nu-mi dau eu seama.
Aș fi vrut ca totul să fie altfel.... Dar cum graiul este doar un adjunct al voinței...nu voi reuși niciodată să găsesc calea spre adevăr....Neputința exprimarii te face să fi lipsit de noimă...Sau poate ca nu...
"Eu spun că da."
"Tu? Dar cine ești tu?"
"Doar o impresie."
"Ei și?"
"Nemărginirea celestă a mai pierdut o stea."
"Să nu crezi că stelele sunt prioritatea mea acum... Lucruri mult mai importante îmi macină cerebelul...."
"Dar era a ta."
"Și ce era ea acolo sus?"
"Nimic; un vid; un foc nestins."
"Și atunci?"
"Dar a căzut în mare!"
"Ei și?"
"S-a stins."
"Mare pagubă. Infinitatea nici nu i-a simțit lipsa."
"Era un punct în nemărginirea speranței multora."
"Speranță? Speranță de ce?"
"De mai bine."
"Pentru ce?"
"Pentru cei care cred în ea; pentru cei care trăiesc din ea. Haina și hrana lor se numește speranță. Sau nu? Tu ce crezi?"
"Ce știu eu?!? La ce bun să mai speri când totul e sfârșit? Și începutul...tot sfârșit...., și miezul....tot sfârșit.... Și atunci?"
"Deschide ochii!"
"De ce?"
"Să vezi sfârșitul sfârșitului!"
"Da?!? Și spui că se topește; se duce?"
"Da."
"Uite, sunt deschiși. Văd! Îmi face cu mâna... Ce? Mă cheamă la el? Atunci....mă duc, poate îl voi mai prinde din urmă..."
"Nu! Stai! Te minte! Nu te cheamă; își cheamă coada!"
"Coada? Dar eu sunt coada!"
"Nu, tu ești miezul vieții!"
"Crezi?"
"Sunt sigur de asta!"
"Atunci....pot fi și speranță?"
"Da, da!"
"Și eu care credeam că am pierdut-o.... Dar nu! Speranța sunt eu! Și pe mine nu m-am pierdut; nu..., mă am! Mă simt; sunt aici! Eu sunt speranța!
Atunci... Adio sfârșit! Eu sunt ceea ce-i înaintea ta și ceea ce-i după tine!
Adio sfârșit!
Bun venit început!"