Au înflorit magnoliile în Ottawa

         Este sfârșit de aprilie și încă mai bate vântul rece. Vine direct de la Polul Nord, neoprit de nimic, nici un lanț muntos nu-i stă în cale, doar niște dealuri izolate, cam pitice, și o vale mare cât un continent, așezată pe un brâu de stâncă și plină de lacuri, astfel încât, văzută din spațiu, țara arțarului are părul roșu și mii de ochi albaștri. Dar ce contează că a mai trecut o iarnă cât o jumătate de an? Important este că de două zile au înflorit magnoliile. Direct din boboci, nici nu i-au mijit mugurii. Am descoperit și un ghiocel stingher, era să călcăm pe el când ne-am dus să mirosim magnoliile. Ne-am întors rebegiți, dar fericiți. Bucurie efemeră. Deși ziua bună se cunoaște de dimineață, aceasta nu intenționa să fie chiar așa.
         Înainte de a pleca la serviciu, am coborât în subsol să-mi iau pantofii de primăvară. Am aprins lumina și după patru pași am înghețat cu picioarele afundate în carpeta udă, lângă boiler. În primele secunde, am negociat adevărul, mi-am spus că nu se poate așa ceva, am acceptat chiar să iau în considerație posibilitatea de a fi un vis, dar picioarele reci și ude, pendulau negativ din călcâiele ridicate deasupra realității. Când am acceptat adevărul, am strigat cu hotărâre: Veniți repede-n subsol! Evident, ei erau deja pe drum, auziseră țipătul meu produs involuntar la pasul al treilea. Încep discuțiille despre posibila cauză a inundației. Când supozițiile ating absurdul, se vorbește despre copilul ăsta care stă în duș câte o jumătate de oră, în fiecare dimineață! Pare veridic să fie din cauza copilului, acolo unde stă capul familiei, apa de sub picioare este caldă. What’s wrong with you, people? zice copilul și are dreptate, nu a fost singurul care și-a făcut duș. Nici nu mă intereasă din cauza cui s-a întâmplat, trebuie să plec neapărat la serviciu!
         - Du-te liniștită, am eu grijă.
         Pe aleea companiei văd primii purtători de pantaloni scurți cu picioarele goale în sandale. Temperatura abia s-a ridicat un grad peste zero și ei sărbătoresc deja vara. Cineva glumește pe seama mea că mai port haine de iarnă. Nu le spun că acestea sunt haine de primăvară, de fapt, și că mie mi-e frig prin definiție. Doar vara, la +40C cu factor de umiditate 80%, mă simt în mediul meu. Ca o sirenă în saună.
         În fața intrării mi-arunc ochii în jur și îmi repet în gând că nu înțeleg de ce nu mai fumează Sandra în fața companiei. Lucru de mirare, tocmai acum când s-a încălzit vremea. Toată iarna o găseam la BUTT STOP, pufăind calm, chiar și la -40C. Ne salutam stereotip:
         - Hi, how are you?
         - I’m good, never been better!
         Eu îmi coboram un pic fularul de pe ochi, s-o văd mai bine, ea descheiată la haina aruncată peste un tricou scurt și decolorat de spălări îndelungate, parcă îmi prezenta la inspecție inelul din buric, inel de argint cu incrustații, nu sunt foarte sigură ce simboluri heraldice reprezentau, n-am apucat niciodată să văd bine din cauza crivățului. Ajunsă înăuntru, îmi dezveleam complet capul să caut cartela magnetică de acces. Cu mâinile degerate, mi-era imposibil să deschid fermoarul genții. Dar am învățat șmecheria să o rotesc deasupra dispozitivului de citire, cu partea unde ar purtea fi cartela, până se aude beep și se aprinde săgeata de înaintare prin aparat.
         Þi-aduci aminte când așteptai în fața aparatelor de pontaj, în ghereta de la intrarea în institut, împreună cu ceilalți întârziați, să țăcăne 7:08? Da, cum să nu?! Din 7:08 îmi executam artistic un 7:00 de nici Gigi Racu, pontatorul șef, nu se prindea ușor. La un 7:03 corectat își scotea ochelarii cu multe dioptrii și își apropia fișa de pontaj de ochi. Dacă o lăsa repede jos, eram salvată. Dacă o sucea și învârtea, e clar că urma să-mi taie jumătate de oră din salariu! Dar asta s-a întâmplat în altă viață.
         Ce ziceam de ziua nebună care se cunoaște de dimineață? La birou, șeful se întoarce înspre mine, din cubul lui, prima dată pe săptămâna asta, și mă întreabă:
         - Hi! How’s your morning today?
         - Not so good. We had a flood in the basement!
         - I’m sorry to hear that!
         Oare de ce nu îmi place cum sună asta? Ce s-o fi întâmplat? Mă prefac lipsită chiar și de grija grijilor:
         - Hey, Neil. It’s OK! Every day above the ground, is a good day, remember?
         Mda. Ce îmi închipuiam eu că degeaba îmi caută de vorbă Neil, șeful meu de colectiv compus dintr-un singur robot, adică eu? El care este canadianul complet indiferent la noțiunea de team player? Doar îl cheamă Neil care se pronunță asemănător cu nill i.e. null, în meseria noastră. Evident, a descoperit în codul programului o problemă produsă de mine acum câteva luni, sau ăăăh… Unde a pus numărul acela? Ah, mai bine îl caută în mesajul de email ce l-a trimis șefei noastre, Christine. Nu, nu este prima dată, în șase ani, când am mai mulți șefi. De ce îi specific și ei numele? Pentru că un nume atât de radios, creștin, aparține unei ființe care s-a născut în Germania, a trăit aproape toată viața ei în Canada, dar niciodată nu a aplicat pentru cetățenie canadiană. La ce bun dacă o are pe cea germană? Dar eu am menționat-o pentru această atitudine a sa rigidă: nu există nici o nuanță intermediară de gri între alb și negru. Așadar, dacă Neil i-a raportat că eu am stricat ceva, încă o bilă neagră la dosarul meu anual, atunci trebuie să vin cu o justificare imaculată.
         Mi-am petrecut dimineața investigând problema “cauzată de mine” în program acum un an. Am scris un an, ați citit bine? De ce accentuez? Pentru că strașnica noastră armată de controlori de calitate nu a descoperit-o atâta timp! Acum un an deci, am făcut o modificare simplă într-o linie de program: dacă e galben și albastru atunci execută verde. Dar de ce nu mai este corect? Chiar așa?! Ia să cercetăm de ce am făcut eu modificările cu pricina. Aha, ca să îmbunătățesc comportamentul serverului și să execute galben în loc de verde. Pe atunci albastrul din condiție nu exista. Și, ce s-a întâmplat după aceea? Acum șase luni au hotărât să schimbe comportamentul butonului Finish astfel încât programul server să primească de la clientul grafic, galben și roșu în loc de galben și albastru. Și ce poate rezulta din aceste două culori? Portocaliu, evident. Bun, modificarea e simplă și Christine o să fie mulțumită. Dar, cum de au văzut portocaliu când trebuia să fie verde? Poate controlorii responsabili cu testarea acestei unități funcționale sunt daltoniști. Mi-am amintit imediat de portocaliul spaniol, aproape carmin, folosit la vopsirea portocalelor de import. Nu mă credeți că portocalele spaniole sunt vopsite ca să atragă cumpărătorii?… Nici eu nu am crezut dar le-am văzut cu ochii mei în oranjerii, vă asigur că sunt păliduțe, lipsite de appetite appeal… Bun, în dimineața asta l-am văzut pe Neil pocnind mecanic portocale pe nervii optici când i-am povestit ce am descoperit.
         Pe la prânz, după ce terminasem de rezolvat problema culorilor, am avut un gând mai greu decât aerul. În loc să zboare, ca orice gând care se respectă, m-a pocnit în moalele entuziasmului ce mă definește vis-a-vis de sarcinile de serviciu. Ce se mai pune la cale astăzi? Un necaz nu vine singur niciodată. Eu am pățit deja două. Ce remediu poate fi mai bun decât o muzica potrivită la starea de spirit nepotrivită? Mi-am pus căștile și am căutat în sertare un CD de-al lui Vanghelis. Mi-aduc aminte că și ieri ascultam Voices când s-a înființat Tom în biroul meu. Mi-a bătut în spătarul scaunului. Mi-am scos căștile. Șeful controlorilor îmi zâmbea larg și ușor jenat. Avea urechile cam roșioare. Ale mele erau la fel, dar de la căști.
         - Hi! May I interrupt you?
         - Hi Tom! How may I help you?
         Primise CV-ul unui român, soțul unei colege de serviciu și voia să îi povestesc despre el. Ea mă avertizate că Nae, soțul, va aplica pentru un job la QC (Quality Control) și că va menționa numele meu, nu în lista de referenți ci în cea de cunoscuți ce lucreză în companie. Mi-a trimis și un email în care m-a instruit ce să spun:
          “Nae a avut vineri interviu cu Tom H. pt o poziție de senior QC analyst. A decurs foarte bine, urmează să aibă săptămâna asta interviul cu HR (Human Resources, serviciul personal adică). Vreau doar să-ți amintesc ceea ce te-am rugat săptămâna trecută: dacă îți dă telefon Tom, te rog să spui ceva drăguț de genul "I know Nae, he is one of our friends. He is a friendly, reliable person, well known as a very hard working and a very good professional..." Pot să garantez 100% că nu ne face de râs, a lucrat mult timp în programare (C, Java, SQL) a lucrat și ca DBA, testing, a făcut de toate lucrând pentru "start up companies" în Canada și România, e foarte muncitor, vesel și prietenos, așa cum sunt în general bărbații noștri!
          Sper să nu te superi și sper să mă pot revanșa!
         Mii de mulțumiri”
Cum să mă supăr și despre ce revanșare vorbește? Nu ar fi făcut și ea la fel pentru soțul meu? Dar atunci nu am crezut că Tom mă va contacta, de aceea m-am mirat să-l văd în fața ochilor. După ce i-am turuit cât de excepțional este Nae, Tom m-a întrebat:
         - Is he really that good?
         Chestia asta m-a cam atins la o coardă sensibilă. Cum, eu mint? I-am răspuns fără să clipesc și să respir că dacă nu ar fi așa, Nae și soția nu s-ar număra printre prietenii noștri de familie. Această afirmație categorică l-a mulțumit neașteptat. Say no more! a spus, apoi a dat să plece dar s-a întors brusc. Oh, just one little detail… Și mi-a arătat resumeul lui Nae acolo unde acesta declarase că a lucrat la câteva companii în România într-un interval de timp foarte scurt. N-am avut un răspuns spontan pentru că eu însămi am rămas pe gânduri, nu numai atunci dar și după ce a plecat. Am sunat-o pe soție ca să cer lămuriri. Ah, acelea erau doar start up-urile despre care îmi pomenise și în email, ce păcat că nu au avut noroc să dăinuiască, au dat faliment rapid!
         - Mai bine nu le menționa, am spus eu! Eh, dacă îl mai întreabă de ele să aibă un răspuns pregătit.
         La vremea snack-ului de la ora trei, când automatele de la etaj, cu chips, soda, pop, pop corns, și ciocolată sunt luate cu asalt și se aud monedele decolând cu entuziasm și fervoare în ele, eu îmi spuneam în cubul meu, că trebuie să mai rezist un pic, nu mai sunt decât trei ore până se termină ziua de muncă. Ce poate să se mai întâmple? Doar nu e vineri, blestemate sunt zilele de vineri! Exact la sfârșitul programului, când corpul tău astral este deja atașat la weekend-ul cosmic, când te privești de deasupra și te vezi mort corporal în cubul biroului tău, după o săptămână de patimi lumești, și te scalzi într-o lumină verde zodiacală, se trezește vreun director să apară cu șefii la capătul tunelului spre fericire gesticulând stroboscopic și murmurând: Nu e timpul tău să te relaxezi acuuum, întoarce-te, we have some more work to dooo și cineva îți taie cordonul ombilical ce te alimenta cu supa de pui pentru bucuria sufletului. Nu nu e vineri dar iată un nou mesaj de la soția lui Nae:
          “Doar ca să știi: astăzi Nae a trimis un email lui Tom ca să-și reitereze interesul și a furnizat explicații pentru "short term employment". Mulțumesc încă o dată pentru ajutor. Sper să mă revanșez cu prima ocazie...”
         Deschid imediat mesajul lui Nae către Tom.
          “Dear Mr. Tom H.,
         Once again, I want to convey my thanks for considering me and to reiterate my strong interest in working for you, such a reputed personality, rewarded with many corporate awards. My goal is to build a long term, permanent-working relationship with your company, and I remain very interested in the Sr. QC Analyst opportunity.
         Please, note that during my past employment I was always looking for a company were I could develop a career, not just a job. I was loyal to all my employers and I have always completed my tasks successfully. I left my previous employers under very agreeable terms.
         If you have any concerns regarding my "short term" employment, please note: [blah, blah, blah]
         I can provide contact names to certify all the above statements.
         Mr. H., I can assure you I was always a keen and active participant in the company, developing strong friendships, working well with co-workers, and consistently delivering excellent quality work. I have no doubt that I would take on new opportunities with the same enthusiasm and make myself a valued addition to your team.
         Thank you again. I look forward to working with you and your fine team.
         Sincerely yours…”
         Nu prea știu să vă povestesc cum e să simți admirație pentru o scrisoare bine ticluită, trimisă la momentul To (o vine de la oportun) și senzația că binele făcut se poate întoarce împotrivă-ți ca un bumerang (da, cuvântul bumerang este în DEX-ul român, am verificat) potențial periculos. Și intuiția nu mă înșela. De la întâmplarea aceasta, Tom nu mă mai salută, își aruncă ochii pe pereți sau în tavan în loc să facă eye contact și să conversăm despre vreme, pets și hobbies, ca altădată.
         Și iată că s-a făcut vremea de plecare și am ieșit pe ușa companiei convinsă că un al patrulea rău nu mi se mai poate întâmpla în ziua aceea. Pe drum, am ajuns-o din urmă pe Sandra. Nu o mai văzusem de mult, dintr-o iarnă când ea fuma în fața companiei, chiar și la –40C, cu tricoul scurt ce îi dezvăluia inelul din buric, vă mai amintiți? V-am spus că era îmbăcată în jeans rupți și peticiți? Și că, în rest, e tipic blondă? Nu-i nimic! S-a făcut primăvara și în Ottawa. Cine ar fi dispus să-și amintească de iarnă acum?!
         Dar Sandra îmi spune că s-a lăsat de fumat pentru că a urmărit o emisiune sau o reclamă la TV ce afirma că țigările sunt periculoase, conțin 11 substanțe toxice, cancerigene, mortale! Eu îi transmit felicitări și admirație pentru voința sa de fier și cum ajung acasă, mă interesez de inundația din subsol. Nu s-a mai repetat niciodată din dimineața aceea. Cum nimic nu pare să se întâmple degeaba, încă mai aștept clarificări: de ce s-a produs inundația, de ce m-a raportat Neil șefei mele pentru un motiv mărunt, de ce eu nu aș fi făcut la fel nici pentru un motiv serios, de ce s-a supărat Tom pe mine, de ce, de ce… Și, în sfârșit, de ce înfloresc magnoliile înainte de a face muguri?
         Spre seară, mă las să cad pe un scaun în grădină, îmi îngrop ochii în magnolii și nu mai clipesc de teamă să nu le scutur de petale. Sunt de acord că din greșeli învață omul dar ceva în aer, îmi povestește cu voce tare gândul. Este vântul care își lovește hotărât capul de garduri și nu renunță să-și facă iar și iar acest rău, șuierând: “Spuneți-mi unsprezece mii de motive să nu mai dau referințe bune și mă opresc!” S-a lăsat întunericul, vântul s-a potolit și după ce sting vocea interioară, aud cum plesnesc mugurii din inimile arborilor.