Mi-am adunat propria-mi fiinta in brate si mi-au scrasnit dintii in disperarea ce imi cuprinsese sufletul cu umbra ei avida de neant…ma intreb…ce vroia sa faca cu farama mea de durere…cu ce ar fi ajutat-o?…raspunsuri, vreau raspunsuri…am strigat din toata fiinta desi stiam ca totul in jur e gol…desi stiam ca suntele se vor lovi vibrand a gol de sticla nepasarii…am sa tac atunci…am sa las intrebarile astea ce duc nicaieri…am sa pasesc inainte fara sa privesc nicicand in urma…prostii…eu nu stiu ce-I nepasarea…inima e calda inca…inima mea inca mai bate desi bataile sunt mai rare decat cele de dinaintea moritii…si totusi bate…indraznesc sa cred…indraznesc sa sper…indraznesc sa traiesc in lumea asta de ignoranti…m-am intrebat cum ar fi daca inima mea ar bate si totusi asta n-ar insemna nimic…cum ar fi daca as rade eu in fata vietii cum a ras ea de mine…m-am intrebat si…uff…mi-e frica…mi-e frig…am inceput sa imi raspund fara sa vreau si imi ingheata inima…nu o sa mai ramana nimic din mine…nu o sa mai ramana nimic din sufletul meu ce si-a uitat prea repede inocenta si copilaria…mi-e frig si tremur…tremur…apoi uit frica…e ce mi-am dorit…sa rad in fata vietii…ironia ca aliat…nu imi mai e frica de traire ci…de mine…nici nu mai stiu ce vreau…nici macar nu vreau sa stiu ce vreau…nici macar n-are sens ce gandesc…imi e frica sa incerc macar sa umplu golul…de ce l-as umple?…de ce imi plange totusi sufletul dupa iubire?…de ce nu pot fi macar ignoranta…nepasatoare…; as vrea sa zbor…sa zbor cu viteza visului pe o traiectorie dreapta…sa tot zbor spre inainte pana cand conditia de om sa ma opreasca si atunci sa imi pierd cunostinta si mintea si totul…sa nu mai stiu nimic. Iar apoi sa cad, sa tot cad cu viteza cu care cosmarul te arunca in viata…sa cad pana cand pamantul care m-a facut sa ma opreasca….sa simt contactul si sa uit…sa uit ca am existat vreodata si nici sa vreau sa mai exist..si apoi…apoi…nimic…nimic…nimic…