Imensa fereastră care despărțea localul de lumea multicoloră a plajei reflecta la ora aceea luminile fade și translucidul mișcărilor celor aflați la mesele din spatele meu. Cele două lumi se suprapuneau, în superficialitatea aparentă a sticlei. Ochiul atent le putea separa în componente. Bărci leneșe savurau tandrețea unor valuri curioase, în care se topise de ceva timp portocaliul unui apus moleșitor. Perechi înlănțuite se perindau în plimbări fără direcții precise. Umbrelele de plajă își întindeau încet gâturile, din ce în ce mai lungi și subțiri, pe nisipul încă fierbinte, pe care mai zăceau, ici, colo, trupuri bronzate.
Jurnalul de pe masă inhala aproape fotografic impresii și gânduri, deocamdată neorganizate. Eram în acea fază pe care o numesc acumulare, când asociațiile libere croșetează, cu impresiile ce mi se perindă prin fața ochilor, materialul din care se va naște ceva încă neștiut.
Eram singur la masă, în localul cel mai îndrăgit al stațiunii. Loc perfect de studiu al naturii umane. Muzica și râsetele făceau să vibreze un aer încărcat de fum, condimente și diverse alte arome. Cu excepția mesei unde mă aflam, toate celelalte erau ocupate de grupuri de tineri gălăgioși, ori de perechi care sorbeau din pahare înalte cocktail-uri sau caffée frappe-uri.

Culoarea roșie a rochiei care s-a suprapus pe albastrul unei bărci a săltat macazul atenției mele spre interiorul localului. Am văzut-o, în reflecția sticlei, cum se apropia. Îi vedeam mai degrabă conturul și mișcările elegante, brațele goale și părul negru ce cădea liber până aproape de mijloc. S-a oprit lângă mine și m-a întrebat cu o voce de catifea, însă fără subtilități tonale.
– Scaunul acesta e liber?
– Da, i-am răspuns, și, privindu-i ochii în care un verde marin își făcuse reședința de vară, am continuat, dar… este un loc special. E scaunul povestitorului. Cel care se așează trebuie să povestească o experiență de viață, o fantezie erotică sau cel puțin un vis nerealizat. Crezi că poți?
În secunda de ezitare pe care am văzut-o fluturând-i pe față, a evaluat situația, ceva între o nouă și necunoscută strategie de agățare și o curiozitate neobișnuită.
– Nu știu cât de lungă va fi povestea, pentru că aștept pe cineva, mi-a răspuns, măsurându-mă, iar ochii mari s-au îngustat într-un zâmbet. Avea o puritate nealterată de vreun machiaj. Pielea perfectă era încă răsfățată de vârstă, iar bronzul acumulat în câteva zile de plajă sublinia exoticul feței
– Dacă te-aș întreba pe cine aștepți, ai putea crede că mă interesează persoana ta, i-am spus zâmbind. Oricum, sper că va întârzia suficient ca să-ți aud povestea, căci ea mă interesează cu adevărat. Am încheiat fraza și am închis hotărât carnetul de notițe.
Un chelner politicos a apărut din umbră, iar ea, cu același zâmbet necenzurat de pretenții, a comandat o apă minerală carbogazoasă cu două felii de lămâie.
– Și chiar vrei să auzi o fantezie erotică sau preferi o poveste adevărată?, m-a întrebat, zâmbind șmecherește, după ce chelnerul s-a îndepărtat.
– Dacă e pe alese, aș prefera o fantezie erotică cât mai adevărată, dacă se poate așa ceva, i-am răspuns.
Degetele subțiri, cu unghii perfect ovale, nelăcuite, au prins cu delicatețe scobitoarea înfiptă într-o felie de lămâie, transbordând-o apoi în paharul cu apă ce încă șuiera protestatar. Îi vedeam fața pe care gândurile se jucau de-a v-ați ascunselea, în nehotărârea lor de a se alinia în ordinea dorită.
– Hai, povestește-mi-o pe ultima, am spus eu amuzat de dilema ei, încercând să-i ușurez alegerea.
– Uneori mi-aș dori să fumez, a zis ea aproape în șoaptă, punându-și coatele pe masă și parcând obrazul impecabil în palma stânga. Mi-ar da timp de gândire, mi-ar ocupa mâinile și, probabil, m-ar și relaxa, și-a încheiat gândul adresat mai degrabă ei înșiși decât ascultătorului de pe scaunul alăturat. Apoi, ridicând ochii spre mine și învăluindu-mă într-o privire care spunea „îți arăt eu ție”, a început povestea.
– Ai auzit de concertul grupului „Rolling Stones”, care a avut loc săptămâna trecută? Trebuie să fi auzit, c-a fost mare vâlvă prin presă. Am citit a doua zi în ziar că au fost peste șaptezeci de mii de oameni pe stadion. Incredibil ce nebunie a fost acolo! M-am dus cu două prietene, dar, în învălmășeală, ne-am pierdut în mulțime. Le-am căutat o vreme, însă, negăsindu-le, m-am hotărât să merg cât mai în față, cât mai aproape de scenă. Era o înghesuială de nedescris, unii urlau, alții dansau, unii rockeri își puseseră prietenele pe umeri și dansau așa, mai erau și unii care deja se îmbătaseră cu bere, dar nu era de mirare în căldura care lâncezea în aer. Fusese ziua cea mai caldă din vara asta, a încheiat ea fraza.
Privirea i se pierdea uneori în trecutul acesta apropiat, căutând sprijin, prin fereastra care își asuma, cu fiece clipă a înserării, calități adiționale de oglindă.
– Ce să-ți spun, era o nebunie foarte mișto, a continuat ea. Mulți erau dezbrăcați până la brâu, iar unele fete și-au turnat sticle cu apă peste tricouri, ca să se răcorească. Eram îmbrăcată doar cu un tricou alb și un sarong indonezian, pe care îl înfășurasem în jurul corpului și îl fixasem cu o centură subțire, însă fără, dar fără, nici un accesoriu intim pe dedesubt. M-a privit cu un zâmbet dezarmant, încercând să citească pe fața mea dacă o declasam social sau cel puțin să identifice o tentă de oprobriu.
– Uneori mai simțeam câte o mână de mascul atingându-mă, aparent întâmplător, dar era așa multă lume, că era greu să identifici posesorul brațului neobrăzat, a continuat ea.
– Am ajuns destul de aproape de scenă, cred că mai erau doar vreo cinci metri, dar era așa înghesuială, încât nu era chip să mai avansez vreun pas.
Pauza care a urmat a fost folosită pentru a sorbi din paharul cu apă și pentru a mă studia, să vadă cât de tare intrasem în „atmosfera” povestirii ei.
– Pe scenă, toți păreau nebuni, poate erau și puțin drogați, nu știu, oricum erau într-o vervă care m-a intoxicat pur și simplu, așa că am intrat și eu în același ritm nebunesc. Dansam, urlam și nu-mi păsa de nimeni. Eram singură, dar eram și cu toți ceilalți. Deodată, m-a izbit un parfum. Era un parfum pe care nu-l mai întâlnisem vreodată, însă în clipa în care l-am simțit, am rămas parcă lovită de trăsnet. Nu mai îndrăzneam nici să mă mișc, de teamă să nu-l pierd cumva. Mi-era frică să mă întorc, să văd cine e purtătorul acelei arome. Nu cumva să fiu dezamăgită de… știu și eu... Poți să-ți imaginezi așa ceva?, m-a întrebat ea, privindu-mă intens.
– Bineînțeles că pot. Efectul unui parfum se răsfrânge asupra celui mai primitiv, dar și al celui mai sofisticat, sistem de receptori, cu alte cuvinte ne „atacă” la rădăcina ființei, am răspuns, oprindu-mă apoi brusc ca să nu deviez povestea ei pe făgașe lăturalnice.
– M-am lăsat puțin înapoi, așaaa, întâmplător, ca să-l „simt”, a continuat ea, râzând șăgalnic și descoperind albeața unor dinți sănătoși și perfect aliniați.
Era chiar acolo, în spatele meu, i-am simțit pieptul cu coatele, cu umerii și cu spatele și, după vreo câteva mișcări, am reușit să „simt” chiar mai mult. Știi câte poți simți așa, dacă vrei? Din nou zâmbetul acela complice, pe care femeile îl au când povestesc astfel de fapte, i-a luminat fața, privirea chestionându-mă fără sfială.
Tăcerea mea învăluită în încurajarea de a continua a fost podul peste scurta pauză în care paharul i-a atins din nou buzele. Avea o gură frumoasă și foarte apetisantă. Privindu-i buzele pline, puteam să îmi imaginez câteva capitole din Kama Sutra.
– Când i-am simțit mâinile, a continuat ea, mi s-a părut că e cel mai natural gest imaginabil. Eram în clipa acea doar un alt cuplu de îndrăgostiți venit să participe la nebunia de pe stadion. Amestecul dintre atingerea lui și acel miros de mosc mă înnebunea. M-am hotărât, orice ar fi, să nu întorc capul, să nu-mi distrug iluzia și se pare că nici el nu avea curiozități excesive în a mă cunoaște altfel... Mâna lui stângă a pornit într-o explorare hotărâtă dar calmă, căutând reliefuri pe care, după siguranța mișcării, mi-era clar că le știa de prin alte atlasuri. Mă confruntam cu o senzație de o intensitate necunoscută până atunci. Eram dispusă să sacrific orice pentru acea trăire. Mă lichefiasem complet pe dinăuntru. Nu mai știu cum puteam sta în picioare. Dacă m-ar fi văzut prietenele sau părinții, nu mi-ar fi păsat. M-aș fi despărțit de prietenul meu, aș fi fost în stare să las totul, doar ca să nu opresc atingerea acelei palme care mă tortura prin lascivitatea mișcării... și mirosul acelui parfum... Doamne, ... ce parfum.
Ritmul muzicii, urletele și fluierăturile din jurul meu se suprapuneau peste bătăile unei inimi intoxicate de dorințe carnale. Cu ochii închiși, vedeam doar culorile pe dinăuntru. Muzica era un joc de artificii colorate, iar atingerea lui era uneori sunet, alteori culoare. Mi se uscase gura, respirația bătea la poarta hiperventilației, dar, înainte de toate și peste toate, era dorința nedomesticită care vibra de acum în zona pelviană, ahtiată de anticipație. Ne unduiam perfect în ritmul sunetului, eram un grup statuar fără nume.
N-am fost surprinsă când i-am simțit mâna dreaptă cum părăsește talia, atingând în trecere centura îngustă și coboară pe șold, spre fese, căutând fără nici cea mai mică ezitare marginea sarongului ce mă înfășura, încă, protector.
Fără să piardă ritmul muzicii, mâna și-a făcut loc de-a lungul perdelei colorate, simțind, precum un hoț de tablouri, butonul care ar putea declanșă alarma. Mi-a atins extrem de ușor fesele, parcă salutând, complice, echipajul cu care va pleca într-un voiaj îndelungat. M-am înfiorat de familiaritatea gestului și am așteptat încordată contactul mai ferm, pe care siguranța unei astfel de mâini îl promitea.
Anticipația deschisese cu ceva timp în urmă ecluzele plăcerii și mă simțeam mai inundată decât fusesem vreodată. Corpul mă trădase în totalitate, fără să-i pese de gânduri, de educație, de temeri sau orice fel de rețineri pe care mi le impusesem de-a lungul anilor. Toate mă părăsiseră ca niște vrăbii speriate la apariția pisicii. Mă simțeam abandonată de propriul discernământ, cu o singură comandă rămasă, poruncă care îmi bătea ritmic între tâmple, în inimă și în zona pelviană „nu te opri, nu te opri”.
Știam că voi merge până la capăt și atunci am făcut singurul gest de intimitate al întregii seri. Am cuprins cu mâna mea palma lui, care-mi acoperea sânul stâng. Am simțit la încheietura lui ceva plat, metal rece cu niște reliefuri stranii, dar cred că de asta mi-am dat seama mai târziu, abia când eram acasă, pentru că atunci nu am deschis ochii.
Din nou paharul a pornit încet spre buze, aproape solemn. Înghițiturile sunt mici, repetate, mișcări studiate, aproape ca o suită muzicală.
– Ei, ce zici de povestea mea, m-a întrebat ea, oprindu-se brusc la periferia orgasmului.
– Restul îl lași la latitudinea imaginației mele?, am întrebat-o, zâmbind și gândindu-mă cum s-o determin să continue.
– Pot să-ți spun că am mers până la capăt, a spus ea, dar detaliile descriptive nu sunt esențiale. Tot ce vreau să-ți mai spun e că, în clipa supremă, s-a aplecat și m-a mușcat tandru de lobul urechii, spunând în același timp ceva ce n-am reținut, dar care m-a zguduit atât de înfiorător, încât am crezut că orgasmul meu nu se va termina vreodată. A fost un sunet straniu, o vibrație, ceva ce m-a pătruns până în cele mai îndepărtate celule, ceva din altă lume. A fost un sunet care venea din adâncul lui, din miezul lui teluric sau spiritual, ceva care suna cam așa: „ommmmmmmm mani…”. Au mai fost câteva cuvinte, dar nu le-am reținut.
Apoi s-a desprins încet din mine, cu aceeași delicatețe cu care a venit, și, până mi-au revenit simțurile, gândurile și controlul asupra propriului meu corp, dispăruse.
– Deci nu i-ai văzut fața și nu l-ai recunoaște?, am întrebat eu curios, privindu-i atent ochii.
– Nu, și nici nu cred că am dorit vreo clipă asta. Nici atunci și cu atât mai puțin acum. La ce mi-ar folosi? O astfel de experiență se întâmplă o singură dată în viața unei femei, iar orice încercare de repetare e sortită eșecului.
– Ai dreptate, așa ceva e irepetabil. Oricum, mi-a plăcut mult fantezia ta erotică, i-am spus într-un final.
– Poate fantezie, dar... poate a fost… o poveste adevărată, nu vei știi niciodată, mi-a răspuns ea aproape provocator, ochii ei jucându-se cu mine, așa cum se joacă pisica cu un șoarece.
– Da, ai dreptate, dar nu are nici o importanță, am încheiat eu, gândindu-mă la norocul de a fi cu ea ultima jumătate de oră.
– Ai o brățară interesantă, a spus ea, schimbând subiectul și direcția conversației. În ce limbă scrie pe ea?
– În tibetană, i-am răspuns eu, fără să elaborez.
– Și ce scrie?, a continuat ea curioasă, atingând literele aurite și trăgând apoi înfiorată mâna.
– E o mantră tibetană, i-am răspuns eu, privind-o intens.
– Și cum sună mantra ta? Poți să mi-o spui ? Vocea ei era, de-acum, doar o șoaptă.
– Ommmmm mani padme hum
Ne-am privit în ochi câteva secunde. Încet, zâmbetul acela complice a revenit. A mai comandat o apă minerală, în care, cu aceleași gesturi nestudiate, a pus feliile de lămâie. A ridicat apoi ochii spre mine, privirea promițând o mărturisire.
– Mi-a plăcut mult brățara ta si cum sună mantra "Ommmmm mani padme hum", a rostit ea cu o intonație neașteptat de bună. Tonul vocii a revenit apoi la neutralitatea socială binecunoscută.
-A fost motivul pentru care am acceptat provocarea ta.
Pauza luată părea avântul de care avea nevoie să continue.
– E o brățară rară și nu am văzut de multă vreme una ca asta pe aici. Iar mantra asta e... și mantra mea preferată. M-am gândit că-ți va plăcea s-o auzi rostită de o femeie.
– Uite, îți las o carte de vizită, poate cândva mă vei căuta.
S-a ridicat apoi brusc și a pornit în întâmpinarea prietenei care tocmai intrase în local. Pe cartea de vizită, pe lângă nume și poziția ocupată, erau o adresa de E-mail, două numere de telefon și ceva detalii nesemnificative…
Facultatea de limbi orientale
Secția Tibetologie.