Undeva se pierduse și ultima amintire.
Mai exact acolo unde se naște frica. Nu mai aveam nimic de făcut. Plângeam și mâncam în etape bine stabilite.
Un tip blond mi-a reproșat că sunt prea portocaliu pentru restul oamenilor(?). Găseam lumea culorilor destul de moartă, așa ca l-am îmbrâncit și mi-am reluat tabieturile în ordine alfabetică.
Ascult cât de ușor se rostesc cuvintele unora, zâmbesc ștrengărește și mă afund într-o uitare monocromă.
E un început. Mai am doar două.