Alaiul de câini traversa strada în marș forțat. O “Dacia” apărută brusc de după colț frână cu disperare, lăsând în urmă două dungi negre. Speriată, mireasa își întoarse pentru o clipă capul și se refugie cu tot cu alai sub un “Moskvich” parcat pe trotuar. “La naiba!” - își zise Otto în gând, privind plictisit la câinii ce se pierdeau după colț. Nu pricepuse niciodată de ce aceștia, atunci când aleargau, o făceau dând impresia că aleargă în lateral, aidoma unor câini handicapați.
Otto căscă. Se întinse și lovi din greșeală claxonul. Cel din “Dacia” cea nouă din față puse ziarul pe bancheta de alături, iar pe ziar, ochelarii. După care privi în oglinda retrovizoare. Văzu un tip cu ochelari, pe Otto, cu părul de-un blond spălăcit, care se holba la el. Se uită repede în față, mai mult din instinct, nu cumva, pe neobservate, coloana de mașini înaintase mai aproape de benzinărie, însă totul era la fel de încremenit ca în urmă cu o zi. Și-atunci de ce-o fi claxonat, nenorocitul, ce anume nu-i convenea? Așteptă să claxoneze din nou, iritat că individul părea că nici nu clipește, stând în aceeași poziție nu de acum câteva clipe, ci de acum cinci-șase ore. Parcă sesiză pe fața celuilalt un zâmbet. Drept pentru care își roti privirea, sperând în adâncul sufletului să găsească acolo răspunsul și la claxonat și la zâmbetul enigmatic al tipului cu “Trabant” din spate. Dădu cu ochii de “Moskvich” și de haita de câini ce tocmai ieșea de sub mașină. Cu toată încrâncenarea și pornirea de mai înainte, Petre nu se putu abține să nu zâmbească. În frunte, o cățea neagră, lățoasă, cu țâțele atârnând, care era îndeaproape urmată de vreo șapte-opt maidanezi de toate mărimile și culorile, cu limbile scoase și ochii bulbucați.
Claxonă scurt, în semn că se prinsese de jocul celui din “Trabant”. Așteptă câteva momente, numai că nu primi nici un fel de răspuns. Mai apăsă o dată butonul de plastic, ușor, chiar prea ușor, astfel că nu auzi nici el aproape nimic.
Otto coborî fără să-i acorde vreo atenție. După care deschise portbagajul “Trabantului”, de unde luă o lădiță din lemn, băițuită, lăcuită, o așeză cu grijă pe bordura din dreapta a șoselei și o deschise. Scoase întâi din ea un trepied metalic, pe care-l înfipse în iarbă, apoi o spirtieră pe care imediat o și aprinse, iar în cele din urmă un ceaun de două porții, în care turnă conținutul unui sufertaș. Un timp, Petre urmări intrigat mișcările celuilalt, însă când văzu cum Otto își pune cu polonicul într-o farfurie de aluminiu tip cantină ceva lichid, aburind, din ceaun, se așează pe un scăunel cu trei picioare, lângă “Trabant”, și începe să înfulece cu poftă, i se făcu deodată dată foame. Fără să-și dea seama, deschise portiera și se dădu jos. Abia în aerul răcoros de aprilie sesiză că foamea fusese cea care-l împinsese la o asemenea acțiune. Mormăi îmbufnat, supărat pe sine însuși. Urcă înapoi, nu înainte de a face câteva mișcări pentru a-și dezmorți, chipurile, mădularele. Luă ziarul de pe bancheta de alături. Pentru a treia oară în ziua respectivă, parcurse absent rubrica de știri. Auzi cum îi chiorăie mațele. Strânse din dinți. Privirea i se ridică singură la oglinda retrovizoare de pe parbriz. Celălalt continua să mănânce cu poftă.
O lovitură surdă în tăblăria “Daciei” îl făcu să tresară. Era Iasmina, fiică-sa mai mică. Nu reacționă imediat. Abia când fetița mai bătu o dată și ridică un sufertaș până în dreptul ochilor lui, reuși să se dezmeticească. Deschise portiera, coborî precipitat, aproape că smulse recipientul din mâna micuței, o sărută pe frunte și o împinse ușor din spate.
- Acum fugi acasă, că e frig!
- Dar aș mai sta aici, cu tine - se smiorcăi ea, dar chipul aspru al tatălui o convinse că era mai bine să plece... Mi-e frică de câini - adăugă îndepărtându-se.
Petre scoase din portbagaj o măsuță de weekend și două scaune pliante. Puse apoi sufertașul pe masă. Se așeză pe unul din scaune, astfel încât să stea cu fața la Otto.
- Poftiți la masă, șefu! - zise satisfăcut.
Otto îl măsură nedumerit.
- Mulțumesc, dar aproape că am terminat - îi răspunse, zdrăngănind cu lingura prin blidul metalic după ceea ce mai rămăsese din ciorba de fasole cu costiță.
Petre nu mai zise nimic. Îndepărtă capacul sufertașului, să vadă ce este înăuntru. Apoi la “Dacia” lui cea nouă. În sufertaș, câțiva cartofi fierți, două-trei linguri de spanac și două chiftele. Înghiți în sec. Asta mâncase și ieri. Acum ar fi preferat chiar și un sandviș cu untură de porc, sare și boia de ardei. Dinspre ceaunul celuilalt continua să vină mirosul ademenitor de fasole cu afumături. Scoase din buzunarul de la pantaloni un briceag multifuncțional, îi desfăcu furculița minusculă și o înfipse cu ciudă într-unul din cartofi.
- Salut, Petrică! Și tu pe-aici?! Nu-mi vine să cred că domnul director stă la rând la benzină cînd toți șperțarii intră în față... nu este adevărat, este de-a dreptul imposibil...
Dumicatul i se opri în gât. Înghiți cu greu.
- Dar ce ai de mâncare, că mi-e și mie foame... ia te uite ce bunătățuri... îți iau o chifteluță... ai scăpat ieftin, nici mie nu-mi place spanacul lui Popeye.
Nu se uită cine se oprise lângă el, fiindcă vocea îi fusese îndeajuns pentru a recunoaște persoana. Privi doar mâna aceea plină de motorină și ulei ars de motor care apucă una din chiftelele din sufertaș. Nu schiță nici un fel de împotrivire, chiar dacă doar ce nu vomită.
- Dar e bună, deși e mai mult cu pâine și cartofi - zise Ștangă, mecanicul auto la care-și reparase până acum vechea “Dacie”.
- Tu cu ce treburi pe-aici?
- Eh, am un transport pentru la noapte. Sparg și eu embargoul. Ce să fac, directore, lumea nu prea mai vine la reparat rablele. Și le fac singuri, rahații. Îmi mai rotunjesc bugetul de familie. Știi - se apropie celălalt de urechea lui, am prins o filieră, un vameș a-ntâia care-și face acuma o vilă cu etaj..., ar închide ochii dacă aș duce-o peste graniță și pe mă-sa. Pe cuvânt dacă nu! Numai alaltăieri am transportat dincolo o banchetă plină ochi. O sută optzeci de litri dintr-un foc, îți dai seama? Și asta sub ochii poliției care dădea cu flagrantu. Numai cine riscă câștigă - concluzionă Ștangă scobindu-se printre dinți cu ungia neagră a degetului mic. Hai că mă duc. Zău, te-am văzut și nu mi-a venit să cred că stai la coadă. Chiar nu ai pe nimeni? Îți aranjez eu când mă întorc. Sari cu ceva bun... nu, nu la mine, ci la benzinar, și totul se rezolvă. Unde-s bani, puterea crește și concurența nu sporește, ha, ha, ha! Vezi că rimează. Sună-mă acasă, seara după zece, chiar și după unsprezece. Eu nu mă culc prea devreme, iar nevastă-mea citește ca apucata niște cărți scrise de una Sanda sau Sandra, cum naiba o cheamă, dracu să le ia că nici de mine nu mai are timp... Hai, salut!
Celălalt se îndepărtă mestecând cu poftă ceea ce mai rămăsese din chiftea. Petre îl urmări cu privirea până ce ajunse Ștangă la “Ford”-ul său gri metalizat. Ce-o fi cu afirmația cum că “Numai alaltăieri am dus dincolo o banchetă plină ochi”? - așa cum afirmase acesta, nu reușea nicidecum să priceapă. “Da, da,” - își spuse într-un târziu, amintindu-și de o trecere prin vamă în interes de serviciu, când văzuse peste o sută de canistre confiscate pline ochi cu benzină, dar și ceva ce semăna cu o banchetă de mașină, făcută numai din metal. “Despre asta e vorba. Ștangă sparge embargoul cu bancheta. O sută optzeci de litri dintr-un foc. Dacă el plătește pentru benzină.... da, îi mai dă ceva și benzinarului... da apoi vameșului... Cel puțin două sute de mărci germane la o trecere... aproape salariul meu pe o lună...” Își trecu palma peste capota strălucitoare a “Daciei”. Ștangă demară în trombă. În câteva clipe, “Ford”-ul dispăru după colț. Se auzi scheunatul unui câine. Apoi nu se mai auzi nimic.
- Nu mai vin ăștia cu cisterna de benzină - zise trabantistul, scobindu-se în dinți cu o scobitoare albă.
- Cine știe... - îi răspunse Petre mai mult absent, cu gândul încă la bancheta metalică plină cu mărci.
Era încă nedumerit și de faptul că Ștangă oprise și nu-i spusese de ce anume o făcuse. “Probabil să mă umilească” - își zise. “Să văd că el se descurcă, iar eu stau la coada asta nenorocită.”
- Am auzit că ar fi construit ai noștri o conductă pe sub apele Dunării - spuse bărbosul posesor al unei “Dacii” verzi, staționată la vreo două mașini mai în față. Se apropiase pe nesimțite de Petre și de Otto și auzise discuția celui dintâi cu fordistul. Þinea în mână un scăunel pliant tip “pescar”. Îl desfăcu și-l așeză lângă măsuța lui Petre.
Soarele se lăsa dincolo de Calea Șagului. Orașul se liniștise brusc. Un stol uriaș de ciori se întorcea mut de la groapa de gunoi de la Parța la cuiburile din Pădurea Verde. Dinspre “Prințul turcesc” răzbătu plânsul unui copil, apoi țipătul unei femei. Porniră să latre câțiva câini. Cineva porni un radiou pus pe frecvența unui post care tocmai transmitea știri.
Otto își aprinse o țigară.
- Numai armata putea să construiască atât de rapid o conductă flexibilă pe sub Dunăre - mai spuse bărbosul. De fapt, ăștia lucrează mână în mână cu contrabandiștii.
- Păi nici nu se poate altfel - adăugă Petre. Am fost săptămâna trecută, în interes de serviciu, până într-un sat de lângă Dunăre. Am văzut cu ochii mei sonda de care s-a scris prin ziare. Are cel puțin vreo șaptezeci de metri înălțime. Se vede de la douăzeci de kilometri. Se află în grădina unui sătean, chiar pe malul Dunării. Nici nu vă vine să credeți!
- Ba, eu cred - aprobă Otto. Dar cică ar fi totuși vorba de galeria unei mine, care a fost săpată încă de pe vremea când romanii căutau prin zonă aur și argint. Se întinde pe sub Dunăre până dincolo.
- Da - interveni bărbosul, dar ați auzit că vecinii ridică pe malul lor statuia contrabandistului? O chestie grozavă.
-Dați-mi și mie cinci sute, să-mi iau de mâncare - scânci un copilaș de nouă-zece ani, apărut pe neașteptate lângă ei.
Purta un sacou cenușiu, zdrențuit, cu mânecile atârnându-i până la genunchi. Ochii, aidoma unor boabe necoapte de măsline, săreau ba la fața lui Petre, ba la sufertașul de pe măsuță, ba la lădița lăcuită a lui Otto.
- Iar ai venit? Nu ți-am mai dat aseară o mie de lei? - îl luă Petre la rost.
- Da, dar i-am cheltuit deja... - răspunse puștiul făcându-i cu ochiul.
- Și eu i-am dat cinci sute alaltăseară - adăugă bărbosul. Ãștia sunt și obraznici. Le întinzi un deget și-ți iau toată mâna. Hai, întinde-o la alții. Să-ți mai dea și alții.
- Dar ceva de mâncare nu-mi dați?
Bărbații se uitară unul la altul, fără să răspundă. Petre mângâie instinctiv capota mașinii. Nu se îndura să-i dea chiar resturile din sufertaș. Otto își întorsese privirea.
- Hai... hai... vezi că nu avem nimic - îl repezi bărbosul pe puști.
În clipa aceea, de sub mașini ieșiră vreo șapte-opt câini, în fruntea cărora se afla aceeași cățea neagră, flocoasă, cu țâțele atârnând.
Petre luă sufertașul în care mai rămăseseră două jumătăți de cartof și o lingură de spanac. Deșărtă conținutul pe asfalt. Câinii se repeziră hămesiți, mârâind unul la altul, la resturile de mâncare. După care se uitară întrebători la oameni, așteptând să li se mai dea ceva. Între timp, copilul dispăru cu tot cu lădița lui Otto.
- Marș de-aici, fir-ați ale dracului de potăi! - strigă bărbosul, aplecându-se după o bucată de beton din șosea.
Câinii o luară la sănătoasa scheunând. Se așternu iar liniștea. Otto aruncă țigara și strivi chiștocul cu piciorul.
- Credeți că mâine aduc ăștia benzină? - întrebă apoi căscând.
Se făcuse întuneric de-a binelea.
- Cine poate ști - răspunse Petre. Zice-se că rafinăriile au vândut cea mai mare parte din benzină în străinătate. Susțin că le este cu mult mai rentabil decât să ne-o vândă nouă.
- Ar trebui să aprindem focul - își dădu bărbosul cu părerea. Eu stau la casă particulară și am adus câteva lemne.
- Și eu - sări Petre. Apoi tăcu. Ceilalți nu trebuiau să știe că luase câteva scândurele de la locul său de muncă. Se ridică, se duse la portbagaj și le scoase. Ar trebui câțiva stropi de benzină, să se aprindă imediat.
- Aduc eu - zise Otto.
Peste câteva clipe, vâlvătăile luminară maidanul din stânga drumului și blocurile de locuințe din dreapta. O bună bucată de vreme, urmăriră tăcuți dansul dezlănțuit al flăcărilor. După ce benzina cu care stropise Otto lemnele se termină, vâlvătăile se domoliră.
Din întuneric apărură două umbre. Erau doi bărbați, unul înalt și unul scund și îndesat.
- Hop și noi! - glumi carevadintre ei, punând un scăunel pliant lângă foc. Am adus cu noi câteva lădițe vechi, tocmai bune de ars. Le-am tot ținut pe balcon, în ideea să fac din ele cuibare pentru porumbei, știți, eu am crescut la sat și-ți plac porumbeii, însă nu m-a lăsat nevasta. Cum să fac eu cuibare și să țin porumbei în balcon, să deranjez vecinii și alte chestii de genul ăsta.
Zgomotul scândurelelor aruncate pe asfalt alungă liniștea. Noii-veniți se așezară lângă foc și scoaseră o sticlă de țuică.
- E din dude, de acum doi ani. Am ținut-o pentru nunta lui fiu-meu, dar a șters-o prăpăditul în Franța. I-a intrat în cap Legiunea Străină. Dar o să-l văd eu cum dă de dracu... Acolo se face armată, nu teatru de amatori... N-o s-o țin până la sfântu-așteaptă - încheie bondocul și trase câteva înghițituri bune. După care întinse sticla prietenului său, lunganul.
- Am auzit de la nașu-meu, care e ceva mare sculă pe la Fisc - interveni acesta luând sticla - că de aia nu se găsește benzină pentru că ăștia o țin stocată până li se aprobă să-i ridice prețul.
- Asta se tot spune încă de săptămâna trecută, exact în același loc. Au trecut șase zile și tot nimic, nici o mărire de preț. Vă spun eu - spuse Otto încercând să pară foarte convingător - benzină este, dar se duce toată la vecini. Prin galeria acelei mine de aur . Pe-acolo au construit o conductă care încalcă embargoul. Credeți că americanii nu știu, că sunt atât de proști să nu se prindă de șmecherii? Ei văd din satelit tot ceea ce mișcă în zona asta. Văd până și un ac cu gămălie de la reverul sacoului meu. Nu, domnule, cu ăștia nu te joci.
- Fii serios, bătrâne - interveni bondocul. Înșiși americanii le duc vecinilor benzina. Tot embargoul ăsta e de ochii lumii. Să ne distragă atenția de la probleme mult mai importante. Pur și simplu, americanii, care oricum le-au luat-o înainte rușilor în ceea ce privește cucerirea planetei Marte, au treburi mai importante. Embargoul a fost inventat exact pentru a le da rușilor de lucru. În acest timp, iancheii colonizează Planeta Roșie. Vă spun sigur.
Bărbații strânși în jurul focului se uitară înmărmuriți la el.
- Da, iar chestia cu stația orbitală “Mir”, cu echipajele alea mixte, e tot un fel de amăgire a rușilor. Un fel de praf în ochi.
- Las-o domnule, nici chiar așa - sări Petre. Nu or fi nici alții atât de proști. Mă... lasă.... ! - strigă și o luă la goană după o umbră ce reuși în cele din urmă să se facă pierdută printre blocuri. Se întoarse ținând în mână sufertașul în care-i adusese fiică-sa spanacul cu chiftele și cartofi. Era să rămân fără el... - îngăimă punând obiectul în portbagajul mașinii sale și încuind. A fost țigănușul de acum jumătate de oră. Nu ești un pic atent și ai și rămas fără ceas, fără servietă, fără mașină... Ãștia se descurcă de mici...
- Exact așa și cu americanii. Cum nu ești un pic atent, te-au și lăsat în pielea goală. Aceasta este geopolitica. Legea lui Darwin. Cel mai tare câștigă, cel mai slab dă colții - spuse bondocul trăgând o dușcă de țuică din sticlă.
- Totuși, sper să vină mâine benzina. De o săptămână nu am înaintat nici măcar un centimetru. Pur și simplu nici un centimetru. O să-mi încolțească până la urmă din cauciucuri cine știe ce ierburi. Cum vin trei-patru tone, cum s-a și terminat. Cum se termină, zău că nu pot să-mi dau seama. Parcă ar fi la benzinărie o gaură neagră, pe unde se scurge toată benzina... - bolborosi Otto.
- Ehei - mormăi bărbosul. Și ce gaură neagră...
Ceilalți râseră în hohote.
- Dar... mai știi - continuă Otto, fără să ia în seamă întreruperea, poate chiar aici, la benzinăria asta se află un capăt de conductă unde dispare totul și se duce la vecini...
- Nimic nu este exclus - prinse bărbosul din zbor. Acum patru zile am văzut niște tipi ce săpau de zor chiar lângă benzinărie. Au apărut dimineața pe la vreo cinci, era încă departe de a se lumina de ziuă, și s-au apucat să sape. Întîi cu o macara, până au dat la o parte bucățile de beton, pe urmă cu hârlețele. Au săpat așa până pe la vreo unsprezece, după care au plecat. S-au întors a doua zi dimineață, tot atât de devreme, și au săpat în continuare. Pe urmă nu știu ce s-a întâmplat, fiindcă vreo două zile mi-a ținut locul cumnatul meu. A treia zi, când m-am dus, de curiozitate, să văd ce au mai făcut muncitorii, nu am mai găsit decât o parcelă de pământ proaspăt răvășit. Poate au îngropat ceva...
- Să nu fi fost cei de la telefoane... - își dădu careva cu părerea.
- Nu, nicidecum...
- Așa este. Dacă din închisoare poți scăpa săpând tunele fără să se prindă gardienii, care gardieni sunt puși să urmărească exact astfel de treburi, cu atât mai ușor sapi lângă o benzinărie fără să te urmărească nimeni - spuse bărbosul.
Focul fu iar magnetul care atrase pentru minute în șir privirile celor așezați în jurul său. Un țipăt de femeie sfâșie însă tăcerea.
- Iar își bate bețivanul nevasta - zise careva arătând spre unul dintre blocuri.
- Ar trebui castrat! - râse bondocul.
- Dar chestia cu îngropatul m-a pus pe gânduri - mormăi Petre.
- Zău că vorbesc serios - adăugă bărbosul.
- Dacă nu ai găsit decât pământ răvășit - interveni Otto, nu poate fi vorba de vreo conductă. Am fi văzut mișcare. O astfel de conductă nu se pozează pe nesimțite.
- Cred că ar trebui să vedem ce anume au îngropat - se precipită individul înalt, care venise împreună cu cel mic de statură și îndesat. Eu am în portbagaj o lopată de pescar, una dintr-acelea cu care scot râme când mă duc la pescuit. Ploaia încă nu a bătucit pământul, așa că vom săpa foarte ușor.
- Și dacă nu găsim nimic? - întrebă Otto.
- Măcar vom fi liniștiți că benzina ce se aduce rămâne în cisterna benzinăriei și avem șanse să ne umplem și noi rezervoarele.
- Totuși - interveni bărbosul, meditativ - de atâtea zile nu am înaintat nici un centimetru, iar benzina de adus s-a tot adus. E drept că nu mult, însă destul pentru a ajunge și noi la rând. Dar cum vine, așa dispare, de parcă ar intra în pământ. Eu sunt totuși convins că ăia au instalat o conductă pe sub pământ...
- Ce vine din pământ în pământ se duce - replică individul înalt, la care nu se auzi decât un “da” aprobator și un singur hohot de râs destul de anemic.
- Aveți perfectă dreptate - interveni Otto. Din cele peste o sută cincizeci de mașini înscrise pe listă, numai două au ajuns să ia alaltăieri benzină. Au adus patru tone, deci șase mii de litri împărțit la șaizeci de litri în medie cât ar avea rezervoarele ar fi... câte mașini... cel puțin o sută, fiindcă nu toate au rezervoare de șaizeci, ci și de patruzeci...
- Sunt și din alea cu optzeci, cu o sută optzeci...
- Adică ajungem la... banchete-rezervor... și tot nu se duc șase tone, dom-le...
Calculele le zăpăciră mințile. Focul aproape că se stinsese. Pe la ferestrele blocurilor din stânga șoselei luminile se stingeau una câte una. Lumea se pregătea de culcare.
- Nu, vă zic eu că așa este - zise Otto. Toată benzina se duce prin conducta de lângă benzinărie.
- Fii, dom-le, serios, nici nu-ți închipui câți polițiști au intrat în față.
- Chiar că regret că l-am lăsat pe cumnatul meu să-mi țină locul timp de două zile. Știam acum cu certitudine ce-au îngropat acolo.
- Și dacă n-au îngropat nimic? - întrebă Otto, mai mult pentru el.
Ceilalți îl fixară nedumeriți. O bună bucată de vreme nu mai spuse nimeni nimic.
- Ajut... aj... ajutor... mă omoară...! - țipă o femeie.
- Iar o bate bețivanul!
- Eu vă propun să mergem să vedem. Nu știu de ce, dar am eu o presimțire - bolborosi individul cel înalt.
- Ajutor.. mă omoară...!
Se auzi un geam spart.
- Ar trebui să o lăsăm pentru dimineață. Acum nu se vede nimic - interveni bărbosul.
- Dacă mă împingeți până acolo, putem săpa la lumina farurilor. Bateria mi-este nouă, așa că... - zise Petre. Ei, ce spuneți?
- Dar ce facem cu focul?
- Simplu - sări bondocul și se descheie la șliț.
Ceilalți i se alăturară râzând copilărește. Tăciunii sfârâiră câteva clipe, după care nu se mai auzi nimic. Oameni și mașini se scufundară în întuneric.
- Credeți c-a omorât-o? - sparse careva tăcerea.
- Hai să mergem - îi îndemnă bondocul. Sper să te putem scoate de-aici - i se adresă apoi lui Petre, arătând cu mâna spre “Dacia” cea nouă. Hei, trabantistule, împinge-ți măgăoaia mai în spate, să avem loc de manevră.
Petre urcă în mașină. La a doua manevră se strădui și reuși să iasă din coloană. Împins din spate, autoturismul prinse să ruleze cu repeziciune pe șosea. Îi aprinse farurile. Drumul era pustiu pe-un sens și ticsit de mașini pe celălalt. Stopurile, de toate formele, reflectau lumina aidoma unui imens șirag de mărgele portocalii.
- Auziți! - întrebă Otto oprindu-se.
- Ce s-auzim? - întrebă individul cel înalt.
- Sirena Poliției - răspunse bondocul.
Petre nu auzea nici un fel de sirenă. Nu auzise nici măcar ce vorbiseră cei doi mai înainte. Dar când zări în față, pe celălalt sens, luminile colorate, rotitoare, ale mașinii Poliției, frână brusc.
- Împingeți înapoi! - strigă deschizând portiera.
Numai că în spate nu mai era nimeni. Coborî și se căzni să urnească “Dacia” din loc. Nu reuși. Poliția era tot mai aproape. Fază lungă, fază scurtă, în semn să elibereze șoseaua. Își desfăcu larg mâinile, a neputință.
- Dă-te, mă, la o parte, n-auzi! - se răsti un polițist la el, de îndată ce mașina se opri scrâșnind dinaintea “Daciei” lui.
- Nu pot, îngăimă.
- Dă-te, mă, la o parte, paștele mă-tii! - strigă polițistul de la volan, scoțându-și capul pe geam.
Petre se căznea tot mai mult. Picături mari de sudoare îi năpădiră brusc fruntea. Deodată simți cum îi fuge mașina de sub mâini. Privi speriat în față. Doi polițiști împingeau “Dacia” ca niște apucați.
- Trage, mă, volanul spre stânga! - țipă unul.
Petre se supuse. În același moment, roata din spate, din stânga, săltă pe bordură și imediat îi urmară și celelalte trei. Vru să sară în cabină, să pună frână, însă nu apucă. “Dacia” i se blocă cu roțile din spate în căminul pentru apă rece al unuia dintre blocurile ce mărgineau la stânga șoseaua. Privi neputincios la “Renault”-ul Poliției, care se opri scrâșnind la vreo cincizeci de metri mai încolo, exact în dreptul “Trabant”-ului. Căută disperat după colegii de stat la coadă. Le văzu capetele ițindu-se pe după mașinile trase pe dreapta. Un minut mai târziu, se auzi sirena “Salvării”.
- Nu sunt..., nu sunt vinovat... nu am făcut nimic... - strigă un bărbat.
Se trânti ușa de la intrarea într-un bloc. Doi polițiști ieșiră ținând de subsioară un cetățean înbrăcat doar în pijama.
- Ãsta o fi bețivanul ce-și bătea nevasta - auzi Petre vocea bondocului.
“Salvarea” apăru în trombă de după colțul dinspre Piața Traian. Opri în fața mașinii Poliției.
- Credeți c-a omorât-o - se auzi iar vocea bondocului.
- Cine știe - răspunse careva.
Câteva zeci de secunde mai târziu, pe aceeași ușă de bloc ieșiră doi brancadieri cărând pe targă o femeie gemând. “Renault”-ul porni în manșarier. La fel și mașina “Salvării”. Minute în șir după aceea, li se auziră sirenele în noapte.
Dezmeticit, Petre dădu roată “Daciei” sale. În mod cert, trebuia remorcată. Simțea în suflet un gol imens. Nu atât din pricina situației, aparent fără ieșire, ci din cauza mojiciei celor ce-l împinseseră până acolo și-l lăsaseră baltă chiar la apariția polițiștilor. Dar mai ciudă-i era pe sine însuși, pentru voluntaritatea de care dădu-se dovadă. De nu ar fi fost atât de curios să vadă de ce anume se săpase lângă benzinărie, acum ar fi fost foarte liniștit, la locul său, în coloana de autoturisme.
- Hai să-l scoatem de-acolo - răzbătu până la el șușotitul bondocului.
- Absolut normal - aprobă vocea baritonală a individului înalt și slab.
“La dracu să vă ia!” - exclamă Petre în sinea lui, înfuriat mai mult pe propria slăbiciune decât pe ceilalți.
- Asta e șosea, fir-ar mama lor a dracului de arhitecți pupători în fund... ! - înjură Otto.
- Nu sunt ei de vină - sări bondocul. A fost de vină sistemul. Și ei au fost puși să facă un asemenea drum...
- Puteau să spună “nu” - răbufni cel înalt, întreptându-se spre mașina lui Petre.
- Atunci putem spune că suntem toți de vină pentru drumurile astea pe care nu pot trece două autoturisme unul pe lângă altul. Noi am fost sistemul - mormăi careva, fără ca Petre să-i poată recunoaște vocea.
- Ce rost mai are să discutăm - interveni bondocul, împăciuitor. Betonul s-a întărit. Pământ pentru agricultură avem, dar nu avem agricultori, asta e.
Ajunseră lângă Petre. Dădură și ei o dată roată “Daciei”, țâțâind care mai de care.
- Suntem prea puțini s-o săltăm din spate. Apoi mai trebuie împinsă ori trasă - decretă Otto.
- Să încercăm, totuși, că e mai goală de-un rezervor, nu-i așa? - râse cel înalt.
Râseră cu toții. Mai puțin Petre, neliniștit că a doua zi va vedea toate îndoiturile și zgârieturile caroseriei. Un accident și mai stupid nici că se mai putea.
- Unu, doi, trei și....
- Acum împingeți... ține volan dreapta... așa... gata, am scăpat. Urcă și ține tot înainte...
Petre abia mai apucă să sară în cabină și să îndrepte volanul. Pentru o clipă avu senzația că va intra în mașina din față, însă norocul ținu de data aceasta cu el. Nu mai apucase să le spună că renunță, că nu-l mai interesează ce anume fusese îngropat sau dezgropat lângă benzinărie. Nu dură nici un minut și ajunseră în fața hardughiei de tablă unde jucau benzinarii pocker ori șeptic american. Dinaintea lor, în lumina farurilor “Daciei” lui Petre, câțiva bărbați cu răngi de fier și ciomege în mâini.
- Voi, încotro? Vreți să intrați în față? - se burzului un individ la vreun metru nouăzeci înălțime și vreo sută de kilograme.
Preț de o fracțiune de secundă, nu știură ce să-i răspundă.
- Vrem să vedem ce-au ascuns în groapă! - bolborosi bondocul, arătând cu mîna undeva lângă benzinărie.
- Ce s-astupe, dom’le, las’ că știm noi trucurile astea. Le-a învățat pe de rost de când putrezim pe-aici - tună vocea cuiva. Și voi cu enbargou’, a? Nu vă mai satură Cel de Sus, a? Credeți că noi, ăștia din față nu știm că cisterna oprește la voi, la capătul cozii, a? Iar la noi nu mai ajunge nimic...
- De asta am și avut benzină să ajungem cu mașina asta până aici - răspunse bondocul în doi peri.
- Să nu fim copii - interveni Otto. Aici, lângă benzinărie, a fost instalată o conductă secretă, prin care se duce toată benzina - sfârși el pe un ton ferm, care nu mai suporta nici un fel de contradicție.
Și, într-adevăr, șovăielile celor ce se postaseră în mijlocul drumului părură a se fi risipit.
- Da, au săpat. Inclusiv ieri.
- Păi... atunci să vedem ce este. Dar de ce ați adus rabla asta până aici? - întrebă tipul cel solid.
- E nouă - mormăi Petre.
- S-avem lumină când săpăm.
Trecură pe lângă pompele de benzină, scufundate și ele în beznă.
Otto înfipse cu sete cazmaua în pământ. Lama acesteia străbătu ușor primii zece centimetri, apoi se opri în ceva elastic.
- Am dat de ceva! - strigă Otto, bucuros.
- E ud... de ce-o fi ud... te pomeni că e de la benzină... - bolborosi bondocul ducând palma plină cu pământ la nas. Nu, nu e benzină...
- O fi de la câinii ăia mulți care se tot plimbă pe-aici - zise careva, dând semnalul la o partidă de râs. Numai că nu râse nimeni.
Individul cel înalt îi smulse lui Otto lopățica din mână și o roti deasupra capului.
- Să nu pierdem timpul - zise și imediat înfipse unealta în pământul afânat.
Lama pătrunse foarte ușor primii zece centimetri, apoi se opri iar în ceva tare.
- Asta este! - exclamă Otto. Conducta!
- Nu e nici o conductă, nu vă amăgiți - spuse careva din cei care se precipitaseră mai adineaori în fața mașinii lui Petre.
- Dar de unde știți dumneavoastră că nu este nici o conductă? - îl întrebă Otto.
- Păi știu foarte bine - i se răspunse.
Lunganul continuă să dea țărâna la o parte. În fundul gropii nu se vedea nimic, însă metalul cazmalei se oprea în același material care opunea rezistență la săpat în adâncime.
- Trăgeți-vă din calea farurilor! - ceru bondocul. Să vedem despre ce naiba este vorba.
- Pare-se că este un cauciuc de mașină - concluzionă Petre pipăind ceva la fundul gropii și puțin lipsi să nu-i taie lunganul degetele. Da, este un cauciuc.
Lunganul pipăi și el.
- V-am spus eu că nu este nici o conductă.
- Sapă jumătate de metru mai încolo - îl îndemnă Petre pe lungan. Așa, acolo, exact acolo!
Lunganul izbi icnind. Cazmaua pătrunse adânc în pământul afânat, fără a se mai opri în nimica tare. O scoase și izbi din nou, la o palmă mai încolo. Câțiva centimetri lama păru că intră-n gol, însă când toți crezură că nu-i va mai sta nimic în cale, aceasta se opri. La fel a doua, a treia și a patra oară.
- Alt cauciuc - zise Petre dezamăgit, privind la cei strânși în jurul celei de a doua gropi
Într-adevăr, nu era decât un al doilea cauciuc.
- Dar ce sunt astea? - întrebă Otto pipăind cu palma suprafața aparent netedă a cauciucului.
Careva aprinse o brichetă. Din anvelopă ieșeau o mulțime de firicele fragile, albe la bază, cu doi-trei noduli spre vârf.
- Ce să fie, sunt sârmele scheletului, asta este!
- Nu, nu... seamănă mai mult cu niște plante - se burzului Otto încercând să rupă unul, însă ceea ce părea un fir se întinse fiind parcă de gumă.
- Sunt bavurile de la turnarea anvelopei - spuse cel cu alură herculeană, sprijinit în ranga pe care încă o mai ținea în mână.
- Bavuri cu frunze?! - îl repezi Otto. Uite! - flutură el din degete.
- Nu se vede nimic - bombăni lunganul. Dă să văd!
- O fi vreun bob de fasole răsărit în praful prins în cutele anvelopei, nimic altceva...
- Ia priviți! - exclamă bondocul.
Þinea flacăra unei brichete aproape de fundul gropii și dădea cu grijă la o parte pământul de pe anvelopă. Ieșeau la iveală tot mai multe plante, nu mai înalte de zece-doisprezece centimetri, însă cu două-frunzulițe bine dezvoltate în vârf. Secunde în șir, nu mai spuse nimeni nimic, fiecare încercând să ajungă să rupă măcar unul din firele fragede răsărite direct din cauciuc.
- Nu, nu vă mai atingeți de ele! - strigă lunganul. Nu vă mai atingeți că este păcat... Nu, vă rog foarte mult nu vă mai atingeți... este o minune a naturii... aceștia sunt... sunt arbori de cauciuc...
Pe lângă ei trecu un alai de câini. În frunte, aceeași cățea neagră, lățoasă, cu țâțele atârnând. În urma ei, nouă-zece maidanezi, de toate rasele și mărimile, cu boturile larg deschise. Parcă râzând.