IV

Egor n-a lucrat nimic în după-amiaza aceea. Și-a purtat șevaletul prin mai multe alei și s-a așezat în mai multe colțuri ale parcului. În cele din urmă, și-a ascuns sculele la rădăcina unui ulm și a început să se plimbe cu Sanda.
- Într-o asemenea zi e păcat să lucrezi, i-a spus.
Apoi a întrebat-o câte poeme cu toamna cunoaÈ™te. A între¬bat-o mai mult ca s-o necăjească, dar a trebuit s-o asculte mirat - È™i nu totdeauna cu voie bună - recitând poem după poem. El ar fì vrut să ajungă mai repede la intimități, poate chiar la confesiuni. AÈ™a se pregătea Egor de dragoste. Era prea mira¬culoasă toamna de deasupra lor ca
să-și îngăduie vreun curaj vulgar. Totuși, poemele erau destul de multe. Timpul trecea nesimțit. Trebuia să facă un pas înainte. Se hotărî să-i spună pe nume.
- Sanda, ce crezi de Nazarie?
- Cred că e un viclean, răspunse corect Sanda, ca și când n-ar fi observat intimitatea lui Egor. Ai băgat de seamă ce repede își schimbă fața? Niciodată nu seamănă cu el însuși...
Egor începu să râdă. Răspunsul fetei îl desfătase într-adevăr. Și apoi, în același timp, abătuse conversația pe un plan mai accesibil. Se putea râde, se putea glumi. La capătul
aleei o strânse de mijloc. Ea îi spunea încă, poate ca să-1 necăjească, ,.domnule Egor".
Curând, însă, au trebuit să se întoarcă. Era ora ceaiului. Simina îi aștepta în fața verandei, plimbându-se nepăsătore, cu ochii în pietriș. D-na Moscu, pe verandă, cetea un roman francez. D-1 Nazarie se scuzase că nu va veni decât seara la masà. Pornise înspre sat, să cerceteze câteva movile.
Au luat ceaiul în liniște, vorbind numai Sanda si Egor. Simina părea îngândurată. Se ridică cea dintâi, după ce și-a împăturit șervețelul de ceai și și-a adunat firmiturile în farfurie.
- Unde te duci, Simina? întrebă Sanda.
- La doica, răspunse fetița, fără să se întoarcă.
Sanda o urmări cu ochii până ce dispăru între pomi.
- Nu-mi place deloc prietenia aceasta, se adresă d-nei Moscu. Doica o zăpăcește cu tot felul de basme...
- Același lucru i 1-am spus și eu, de atâtea ori, se apără d-na Moscu.
- Ce-i spune doica? întrebă Egor.
- Cele mai absurde basme, vorbi obosită, și enervată Sanda.
- E timpul basmelor, acum, o întrerupse Egor. Nu are decât nouă ani. Trăiește și ea în folclor...
Sanda îl privi plictisită. Ar fi vrut parcă să-i spună mai mult, dar se mulțumi cu câteva cuvinte.
- E un folclor destul de ciudat, basmele doicii...
- Egor s-a putut convinge chiar în acea seară cât de ciudat e folclorul doicii. Plecase să se plimbe primprejurul parcului, să vadă apusul soarelui de pe câmp. Rămăsese rezemat de un salcâm, privind cum se cufundă globul înflă¬cărat, „departe și nu foarte departe". Își amintise de versul popular cu multa plăcere. „Numai un asemenea vers poate descrie într-adevăr un apus de câmpie, gândi Egor. Și cum rămâne toată firea împietrită, câteva clipe, după înecarea soarelui! Și apoi, cât de straniu se însuflețește liniștea! Numai dacă n-ar fi atâția țânțari", își spuse Egor, aprinzându-și o țigară ca să se apere.
N-avea nici un gust țigara în răcoarea aceasta mirosind a praf și a ierburi. O zvârli în drum și pomi agale spre casă. Intră printr-o poartă laterală în parc. La stânga se întindeau curțile, acareturile și grădinile de zarzavat. Egor se întrebă cine are grija tuturor acestor rosturi gospodărești, cine supraveghează și plătește slugile, cine vede recoltele. Soțul d-nei Moscu murise de câțiva ani; cumnata ei are moșie în altă parte a țării. Poate vreun administrator, vreun vechil moștenit...




Se aprindeau lămpile. „Acolo sunt bucătăriile și odăile slugilor", gândi Egor. Un rând întreg de odăi mici, albe, cu prispa scundă. Treceau femei, câte un copil sfios privea nedumerit spre casele boierești. Un miros proaspăt, de fân, de vite și lapte. ,,Are să fie o noapte splendidă", își spuse Egor, ridicând fruntea spre cerul străveziu și înalt.
- Nu vă este frică de câini?
Glasul venise atât de neașteptat, încât Egor se dăduse un pas înapoi. Lângă el apăruse Simina. Cum de a mers atât de nesimțit, pe ce cărare s-a strecurat de-a dreptul în spatele meu?
- Dar d-tale nu-ți este frică să te plimbi singură pe aici? o întrebă Egor.
- Am fost la doica, răspunse liniștit Simina.
- De atunci, de când ai plecat?
- Doica a avut treabă, am stat lângă ea...
- Și ti-a spus basme, nu e așa?
Simina zâmbi strivitor. Își culese cu mâna un mărăcine de pe rochiță, netezind apoi cutele. Întârzia cu multă știință răspunsul.
- Asta o știți de la Sanda. Dar e adevărat. Doica îmi spune în fiecare zi un basm nou. A învățat foarte multe...
- Astăzi a fost un basm foarte lung, dacă ai întârziat până acum, vorbi Egor.
Simina zâmbi iar, cu aceeași voită sfială. Întâlnindu-i ochii, Egor avu sentimental penibil că e atras în cursă, că în fața lui lucrează o minte șireată și ascuțită, iar nu mintea unui copil.
- Basmul a fost scurt, răspunse Simina, dar doica a făcut plata oamenilor, căci ea le face întotdeauna.
Pronunță ultimele cuvinte tărăgănat, atrăgând într-adins atenția lui Egor asupră-le. Parcă ar fi cunoscut nedumeririle lui de adineaori și voia, incidental, să i le lămurească. Egor se simți deodată turburat. Fata îi ghicea gândurile, i le cetea fără știrea lui, apoi tăcuse, privind în jos...
- Un basm scurt, dar foarte frumos, adăogă ca.
Ușor de înțeles că aștepta să fie întrebată, aștepta pe Egor s-o roage să i-l povestească. Egor încercă să reziste ispitei acesteia, care nu știa de unde vine. Simina tăcuse încurcată, adăstând. Își încetinise într-adins pasul.
- Spune-mi-l si mie, rosti în cele din urmă Egor.
- Este basmul feciorului de cioban care s-a îndrăgostit de o împărăteasă moartă, începu calm Simina.
Cuvintele sunaseră atât de strani pe buzele ei copilărești, încât Egor se cutremură.
- Ce basm urât și absurd! exclamă e1, deodată, aspru. Are dreptate Sanda.
Simina nu se intimidă la izbucnirea lui Egor. Așteptă să-și mistuie mânia, apoi începu cu același glas.
- Așa e basmul. Așa a fost ursita feciorului de cioban...
- Tu știi ce-i ursita unui om? întrebă Egor.
- Ursita, soarta sau destinul omului, răspunse prompt Simina, ca la o lecție. Fiecare om se naște lângă o stea, cu norocul lui. Asta e...
- Poate să ai dreptate, adăogă Egor, zâmbind.
- A fost odată un fecior de cioban, începu repede Simina, fără să mai lase timp s-o întrerupă. Și când s-a născut el, ursit¬oarele i-au spus: ,,Să iubești o împărăteasă moartă!" Mama lui a auzit și a început să plângă. Cealaltă ursitoare, căci erau trei, s-a milostivit de jale ei si a adăogat: „Și te va iubi și împărăteasa pe tine!..."
- Vrei neapărat să-mi povestești basmul până la sfârșit? întrerupse Egor.
Simina îl privi mirată. O privire inocentă și totuși rece, disprețuitoare.
- D-voastră mi-ați spus să vi-1 povestesc...
Îl strivi apoi cu o tăcere încăpățânată. Se aflau în mijlocul aleei principale. Se zăreau, depărtate, lămpile odăilor din curte. Casa mare, de cealaltă parte, crescuse cenușie în văzduhul spălăcit de seară.
- Nu cunoști un alt basm, mai frumos? întrebă Egor, ca să rupă tăcerea. De pildă, basmul pe care ți l-a spus doica ieri sau alaltăieri...
Simina începu să zâmbească. Răsuflă lung, ferindu-se parcă să privească namila din dreapta lor, casa mare. Își ținea capul încordat¬
- Basmul de ieri e foarte lung, spuse ea, iar cel de alaltăieri nu e un basm, e o întâmplare adevărată, cu domni¬șoara Christina...
Egor tresări și se simți deodată înspăimântat. Nu din cauza întunericului care se lăsase brusc, mai ales aici, între pomi. Simina parcă se oprise într-adins aici. Ochii îi străluceau, cu pupilele mărite, și capul avea o stare țeapănă, nefirească. Egor auzise înspăimântat glasul cu care pronunțase Simina ultimele cuvinte. Întotdeauna știa să sublinieze cuvintele, să le dea sensuri voite de ca, să ți le împlânte ca un fier roșu în inimă.
- Tu de ce-i spui „domnișoara Christina?" întrebă mâniat Egor. Până acum îi spuneai »tanti", căci doar ti-este mătușă...
- Ea m-a rugat să-i spun așa, ,,domnișoară", să nu-i mai spun - tanti", să n-o îmbătrânesc...
Egor se stăpâni cu greu; simțise o cumplită furie împotriva acestei făpturi mici care îl mintea cu atâta nerușinare, cu atâta diavolească viclenie.
- Când te-a rugat? întrebă el, din nou. Cum te poate ruga cineva care a murit de aproape treizeci de ani?!
Glasul îi era aspru, privirea lui cruntă, dar Simina continua să zâmbească. Îi făcea atâta plăcere furia unui bărbat, a unui om atât de mare și de puternic, împotriva ei, care nu împlinise încă zece ani...
- M-a rugat azi-noapte, în vis...
O clipă, Egor șovăi, încurcat. Dar voia să meargă până la capăt, să înțeleagă ce se ascunde în mintea copilului acestuia înfricoșător.
-Totuși, azi în salon, continuă el, te-am auzit spunând „tanti Christina".
- Nu e adevărat, răspunse calm Simina. Astăzi n-am spus ,,tanti Christina".
Într-adevăr, acum nici Egor nu-și mai amintea să o fi auzit. Dar îl înspăimânta siguranța ei, zâmbetul ei victorios. Va vorbi neapărat cu Sanda, cu d-na Moscu chiar. Se simțea oarecum ridicul, în mijlocul aleei, în întuneric, încercând să încurce o fetită. Voi să întoarcă brusc capul, spre casă, și să facă el primul pas de înapoiere, căci Simina nu se mișcase de multe minute. Atunci, fetița i se azvârli în brațe înspăimântată, țipând. Egor se sperie mai mult de țipătul ei si o ridică. Simina îi apucase obrajii, ținându-i fața alături de fața ei.
- Mi s-a părut că vine cineva de-acolo, șopti...
Arăta spre marginea cealaltă a parcului. Îl sili pe Egor să privească într-acolo, să privească mult, ca s-o liniștească.
- Nu e nimeni, fetițo, îi vorbi încrezător Egor. Te-ai speriat singură... Și cum să nu te sperii, când asculți în fiecare zi un basm absurd?...
O ținea încă în brațe, dezmierdând-o. Ce ciudat, inima nu-i bătea deloc a spaimă. Și trupul ei era liniștit, cald, cordial. Nici o smucitură de febră, nici o picătură de sudoare. Fața îi era senină, compusă. Egor înțelese deodată că a fost păcălit, că Simina se prefăcuse înspăimântată și-i sărise în brațe numai ca să-1 împiedece să întoarcă privirile spre casă. Când înțelese asta, o furie împletită cu teroare îl cuprinse. Simina simți pe dată schimbarea în mușchii lui Egor, în pulsul său.
- Lăsați-mă jos, vă rog, șopti. Mi-a trecut acum...
- De ce m-ai mințit, Simina? întrebă cu o furie înghețată Egor. N-ai văzut nimic, nu e așa? N-ai văzut nimic, cel puțin, în partea aceasta...
Arata cu brațul marginea parcului. Dar brațul îi tremura încă, și și-1 retrase repede. Nu destul de repede ca să nu-l observe Simina. Fetița îl privi surâzătoare, fără să-i răspundă.
-...Poate ai văzut ceva in cealaltă parte, continuă Egor.
Nu privea totuși spre casă. Spusese cealaltă fără să se întoarcă, să arate cu brațul întins, așa cum făcuse spre marginea parcului. Era cu atât mai necăjit, cu cât Simina părea că îi ghicește chiar și cele mai ascunse spaime și îndoieli.
- Ceva pe care nu voiai să-1 văd eu, adăogă Egor.
Îi era frică de-a binelea. Simina sta în fața lui, cu mâinile la spate, strivindu-și buzele ca să nu râdă. Batjocura aceasta nu risipea totuși, în inima lui Egor, nelămurita teroare care îl cuprinsese.
- Puteți să vă întoarceți, fără teamă, spuse Simina, invitându-1 cu mâna să privească și în cealaltă parte. Dumneavoastră sunteți bărbat, nu vă puteți speria... Ca mine, adăogă ea, plecând ochii în pietriș.
Porni apoi, brusc, spre casă. Egor o urmă, cu dinții încleștați, răsuflând repede și fierbinte.
- Știi că am să te spun, Simino, o amenință el.
- Mă așteptam la asta, domnule Egor, vorbi Simina, fără să se întoarcă. Vă rog să mă iertați dacă, speriindu-mă, v-am sărit în brațe. Mama n-o să-mi ierte ușor impolitețea asta. Aveți dreptate să mă spuneți...
Egor îi apucă brațul și o smuci spre el. Fata se abandonă fără nici o rezistență.
- Știu foarte bine că e vorba despre altceva, șopti el, apropiindu-se și pronunțând cuvintele solemn.
Dar i-ar fi fost greu să spună despre ce e vorba. Nu știa decât un lucru: că Simina nu se speriase și că îl silise să privească în cealaltă parte a parcului ca să nu vadă ceva ce a văzut ea... Dar ea de ce nu s-a speriat?
- ...E adevărat, m-am speriat degeaba, vorbi Simina.
Au ajuns în fața verandei. Egor se suia, altădată, în odaia lui ca să-și spele mâinile înainte de masă. Astăzi renunță la un lucru atât de complicat. Intră în cămara de lângă sufragerie, unde își spălau mâinile copiii. D. Nazarie parcă îl aștepta, în prag.
- Dacă n-ai ce face după-masă, vino să ne plimbăm puțin, îi spuse el, apropiindu-se. Am să-ti spun câteva fapte interesante, ce am aflat în sat...
- Și eu am să-ți spun d-tale un lucru tot atât de interesant, adăogă Egor, zâmbind.
Firește, îi trecuseră acum ca prin farmec teroarea și mânia din parc. E părea chiar rău că-și pierduse calmul față de un copil. ,Simina ascunde lucruri mai grave, gândea el trebuie să mă port cu multa grijă." Dar nu asemenea gânduri cuminți îl liniștiseră, ci lumina pe care o găsise în casă, prezența oamenilor vii și sănătoși de acolo.
Se așezară la masă. Egor privea la răstimpuri spre Simina. Întâlnea întotdeauna aceiași ochi inocenți, aceeași bine ascunsă siguranță. ,,Crede că n-am s-o trădez", gândea Egor. Își pregătea bine surpriza. Sanda stetea lângă el, parcă oarecum obosită.
- Nu m-am simțit prea bine, astăzi, se scuză ea.
D-1 Nazarie vorbi despre observațiile lui, despre movile și greutatea săpăturilor la întâmplare. Nu avea însă verva și entuziasmul de altădată. Vorbea mai mult ca să-si arate cum și-a petrecut ziua și ca să împiedece tăcerea să se aștearnă definitiv.
- Știți că Simina mi-a povestit un basm pe care i 1-a spus chiar astăzi doica? începu Egor.
Sanda roși brusc și se întoarse spre soru-sa.
- De-abia târziu am aflat că doica nici n-a fost în după-amiaza asta aici, că a plecat la Giurgiu după cumpărături, vorbi Sanda. Simina, ai să fii aspru pedepsită...
Egor nu mai știa pe cine să privească. D-na Moscu se deștepta ușor din toropeala ei obișnuită.
- Cum rămâne cu basmul nostru de azi, domnișoară Simina? întrebă răutăcios Egor.
Își dădu în acea clipă seama ce mare voluptate este să te răzbuni pe un copil, să-1 chinui când îl ai în puterea ta. Simina îl privi totuși cu atâta dispreț, încât mânia lui Egor se aprinse din nou.
- E un basm pe care îl știu de mult, răspunse ea, politicos.
- Atunci de ce-ai mințit fără rost? întrebă Sanda.
- Răspunde fără teamă, fetita mea, interveni d-na Moscu.
Nu-ti fie teamă de pedeapsă. Dacă ai greșit, vorbește cu curaj.
- Nu mi-e teamă de pedeapsă, vorbi calmă Simina, dar nu pot răspunde...
Privi în ochii Sandei cu aceeași exasperantă seninătate și siguranță. Soru-sa izbucni:
- Deocamdată ai să te culci fără desert și ai să te ridici chiar acum de la masă. Sofia te va conduce în camera ta...
Simina păru că-și pierde o clipă cumpătul; devenise palidă, își strânse buzele, căută ajutorul d-nei Moscu. Dar d-na Moscu ridică zâmbind din umeri. Atunci, Simina se sculă recăpă¬tându-și zâmbetul ei disprețuitor și, după ce spuse „bună seara", sărută obrazul d-nei Moscu și plecă spre odaia ei.
- Îmi pare foarte rău de domnișoara noastră, spuse d. Nazarie. Este atât de bună și de mică... Poate n-ar fi meritat o asemenea pedeapsă.
- Îmi pare și mie rău, căci o cunosc cât e de sensibilă, vorbi Sanda, dar trebuie s-o dezvățăm de obiceiul acesta de a minți fără rost...
D-na Moscu o aprobă clătinând din cap. Totuși, scena îi făcuse destul de rău, căci abia dacă mai spuse un cuvânt până la sfârșitul mesei.
- Te-ai convins acum ce fel de basme ascultă, adăogă Sanda către Egor.
Pictorul scutură din umeri, ca și cum s-ar fi îngrozit. Se întrebă totuși dacă Sanda înțelege tot ce se petrece cu soru-sa.
- Ceea ce e mai grav, spuse Egor, e că am impresia că nu ascultă toate basmele. Multe le inventează chiar ea...
Își dădu seama chiar în clipa când rosti aceste cuvinte că a făcut o gafă. Sanda îl privi înmărmurită, severă.

V

Rămași singuri, Egor și cu d Nazarie porniră spre poartă. Merseră multă vreme fără ca vreunul din ei să scoată un cuvânt. Deodată, d. Nazarie se hotărî.
- Te-ai supăra mult dacă te-aș întreba un lucru foarte intim? Bunăoară, dacă ești într-adevăr îndrăgostit de Sanda?...
Egor ezită să răspundă. Era mai puțin surprins de între¬barea indiscretă a profesorului, cât încurcat de răspunsul pe care trebuia să-1 dea. Sincer vorbind, nu știa nici el dacă e într-adevăr îndrăgostit de Sanda, așa cum accentuase, între¬bând, d. Nazarie. Îi plăcea mult fata. O aventură, o dragoste chiar, asta căuta cu bucurie. Sanda se împletea mult cu arta lui, cu ambițiile sale nemărturisite. Ar fi fost foarte greu să răspundă sincer.
- Văd că șovăiești, continuă d. Nazarie. N-as vrea să judec altfel tăcerea d-tale, să cred că te-au mâhnit cuvintele mele oarecum brutale... Dar dacă nu ești sincer îndrăgostit de d-ra Moscu, te-as sfătui să pleci cât de curând de-aci. Atunci aș pleca si eu, aș pleca, poate, chiar mâine, înaintea d-tale...
Egor se opri din mers ca să-și dea mai bine seama de cuvintele profesorului.
- S-a întâmplat ceva atât de grav? întrebă el, cu jumătate de glas.
- Deocamdată nimic. Dar nu-mi place casa asta, nu-mi place defel. E un loc blestemat. Am simțit asta din prima seară. Nu e nimic sănătos aici. Nici măcar parcul acesta, artificial, parc din salcâmi și ulmi puși de mâna omului...
Egor începu să râdă.
- Până acum nu-i nimic grav, spuse el. Pot chiar să-mi aprind o țigară în liniște...
D. Nazarie îl privi cum și-o aprinde, mirat.
- Chiar țigara aceasta ar putea să-ți atragă luarea-aminte, continuă el. Ai uitat scena penibilă de azi-noapte?
- Aproape o uitasem. S-a întâmplat însă astăzi un lucru care mi-a amintit-o. Am să-ți spun îndată...
- Văd că ești îndrăgostit și nu vrei să pleci. Eu nu te învinuiesc de nimic. Dar mi-e teamă că va f foarte greu, foarte greu... Cel puțin, crezi în Dumnezeu, te rogi la Maica
Domnului, îți faci cruci noaptea, înainte de culcare?
- Niciodată.
- Cu atât mai rău. Ar trebui să înveți măcar asta...
- Dar, în defnitiv, ce-ai aflat d-ta atât de grav în sat?
- Mai nimic. Simt însă cum m-apasă casa asta, si eu nu mă înșel niciodată. Nu-mi fac un merit din așa ceva, dar nu mă-nșel. Am trăit multă vreme singur, aproape de pământ, asta înainte de a începe săpăturile. Sunt aproape, aproape, fiu de țăran. Tata era sergent de jandarmi într-un sat de lângă Ciulnița. Nu te uita la mine că nu mai am păr în cap și sunt belfer universitar. Eu simt lucrurile acestea foarte bine. Sunt și eu un fel de poet; n-am scris versuri decât în liceu, dar am rămas poet...
Egor asculta uluit volubilitatea aceasta nervoasă și incoherentă a d-lui Nazarie. Profesorul se afunda singur într-o mare de cuvinte, de amintiri și de sentimente, din care nu izbutea să mai iasă. La început, cuvintele sale erau hotărâte si cumpănite. Pe nesimțite însă, un început de delir îi înfierbânta vorbele. Și glasul era mai sugrumat, răsuflarea mai precipitată. ,,De ce-mi spun el mie toate astea? Ca să-și scuze plecarea, ca să și-o pregătească?"
- Domnule profesor, îl întrerupse Egor, calm. D-tale ți-e frică de ceva...
Accentuase fără voie cuvântul, așa cum făcuse, puține ceasuri înainte, vorbind Siminei. Și accentuând, simți el însuși un fior strein, absurd, străbătându-1 de-a lungul sirii spinării.
- Da, da, bâlbâi d. Nazarie. Mi-este și frică. Dar asta n-are nici o importanță...
- Eu cred că are, spuse Egor, mai mult pentru sine. Suntem oameni în toată firea, și ne pierdem cumpătul... Vreau să-ți spun de la început că n-am de gând să plec.
Îi plăcu glasul lui, dur și sigur, cu care pronunțase ultima frază. Hotărârea luată îi dădu curaj și o mare încredere în sine. Îi făcea plăcere să se asculte. „În fond, nu suntem copii..."
- Nu știu în ce măsură sunt îndrăgostit de d-ra Moscu, adăogă el, cu același glas bărbătesc, dar am venit aici să stau o lună încheiată, și voi sta. Chiar numai pentru a-mi pune nervii la încercare...
Începu să râdă, fără prea mult succes. Lucrurile pe care le spusese erau solemne.
- Bravo, tinere, vorbi d. Nazarie, înfierbântat. N-aș vrea să crezi, totuși, că mi-este atât de frică, încât să nu mai pot judeca. Și judecând bine lucrurile, eu nu te-aș sfătui să rămâi. Adaog; nu m-aș sfătui nici pe mine, căci rămân si eu.
- Ar fi fost penibil să plecați așa, deodată...
- N-aș fi fost primul musafir care pleacă după două zile, spuse d. Nazarie, privind în pământ. Am aflat lucruri triste și ciudate, tinere, în sat...
- Nu-mi mai spune „tinere", îl întrerupse pictorul,
spune-mi Egor.
- Așa îți voi spune, se supuse d. Nazarie, zâmbind. (Zâmbea pentru întâia oara în noaptea aceasta.) Știi, începu el, privind încă o dată de jur-împrejur, să se convingă că nu-l ascultă nimeni, nu-i lucru curat cu domnișoara Christina. Domnișoara asta frumoasă nu prea și-a cinstit familia. Oamenii povestesc o groază de lucruri...
- Așa sunt țăranii, spuse Egor, sentențios.
- Eu îi cunosc mai bine, continuă d. Nazarie. Nu se născocește așa de ușor o legendă, cu atâtea amănunte odioase. Căci sunt, într-adevăr, amănunte odioase... Puteai să-ți închipui că fecioara asta de boieri punea pe vehil să bată pe țărani cu biciul, în fata ei, să-i bată până la sânge? Și ea le smulgea cămașa, si câte altele... Trăia, de altfel, cu vehilul, știa tot satul asta. Și omul ăla ajunsese ca o fiară, de o cruzime bolnăvicioasă, neînchipuită...
D. Nazarie se opri. Îi era peste putință să povestească tot ce auzise, tot ce-i șoptiseră oamenii la cârciumă și apoi pe drum, petrecându-1 spre curte. Îndeosebi amănuntul acela cu puii de găină cărora domnișoara le sucea de vii gâtul îi era peste putință să-1 repete. Chiar dacă n-ar fi putut crede tot, erau amănunte sălbatece, care îi înghețaseră sângele în vine.
- Cine ar fi crezut, spuse Egor, gânditor. După chipul ei, nu bănuiai în nici un caz un asemenea suflet. Dar poate nu e totul adevărat. Au trecut de atunci treizeci de ani, au mai uitat oamenii și le-au amestecat cu legende...
- Poate... În orice caz, amintirea domnișoarei Christina a rămas vie in sat. De numele ei se sperie copiii si astăzi. Și apoi, moartea ei, moartea ei îți dă de gândit. Căci n-au ucis-o țăranii, ci vehilul cu care trăia de câțiva ani (te-ntrebi ce diavol se zbătea in ea, să apuce calea destrăbălării și a cruzimei de la 16-17 ani). Și vehilul a ucis-o din gelozie. Începuseră răscoalele si... D. Nazarie se opri încurcat. Nu îndrăznea să povestească mai departe. I se părea într-adevăr prea drăcească, prea inumană, fapta domnișoarei.
- Nu se mai poate spune? șopti Egor.
- Ba da, se poate... Dar e înfiorător. Oamenii spun că veniseră țăranii de pe alte moșii, si ea i-a chemat câte doi, câte doi, în iatac, să le împartă averea. Spunea că vrea să-și împartă toată averea, cu acte, numai să n-o omoare... De fapt, se lăsa siluită, pe rând, de toți. Ea îi îndemna, chiar ea. Îi primea goală, pe covor, doi câte doi. Până a venit vehilul și a împușcat-o. A povestit la tot satul cum a împușcat-o, dar apoi a fost omorât și el, când a venit armata; o parte din oameni au fost împușcați, alții, după cum știi, au înfundat ocna... Nu s-a aflat. Dar familia, rudele, prietenii de atunci au știut repede.
- De necrezut, șopti Egor.
Își aprinse o altă țigară. Era nervos, emoționat
- O asemenea femeie într-o casă lasă urme, continuă d. Nazarie. De-aia mă simțeam cu apăsat, neliniștit, abătut... Și când te gândești că nici nu i-au mai găsit corpul, să i-1 îngroape, adăogă d. Nazarie, după o scurtă pauză, în care parcă se întrebase dacă trebuie să mărturisească și acest amănunt.
- I 1-au zvârlit undeva, în vreun puț părăsit, spuse Egor, sau poate, cine știe, i-au dat foc...
- Poate... șopti d. Nazarie, pe gânduri. Deși țăranii nu prea ard cadavrele...
Se opri și privi de jur-împrejurul lui, cu încordare, cu teamă. Arborii parcului rămăseseră departe. Câmpul se des¬chidea aici, brăzdat pe alocuri, înecat într-o depărtare sumbră. Nu era un orizont, în nici o parte; numai o împletire absurdă de umbre.
- Nu e locul cel mai nemerit ca să vorbim despre ,,cadavre", spuse Egor.
D. Nazarie își vârî mâinile în buzunare, nervos. Parcă nici nu auzise observația lui Egor. Urmărea un gând sau poate șovăia să-și completeze destăinuirile. Înghițea aerul după obiceiul lui, cu gura larg deschisă, cu fruntea răsturnată. Ce bine se simțea, încă, în noaptea aceasta răcoroasă, fără arbori în jurul lui, iară lună deasupra...
- E, în orice caz, ciudată dispariția domnișoarei Christina, începu d Nazarie. Oamenii spun că s-a făcut strigoi...
Vorbise foarte firesc, fără nici o tremurare în glas. Privea însă în sus, spre cer. Egor se stăpâni, încercând să zâmbească.
- Sper că nu crezi și d-ta același lucru, vorbi el, cu oarecare ironie în glas.
- Nu mi-am pus niciodată asemenea probleme, răspunse d. Nazarie. Nu știu dacă trebuie sau nu să cred într-o grozăvie ca asta... De fapt, nici nu interesează...
Egor se grăbi să-1 ajute.
Își dădea seama că minte, că spun cu totul altceva decât ar fi vrut să spun, dar simțea că, într-un asemenea ceas, trebuie să creadă același lucru ca d Nazarie.
- ...Nu este însă mai puțin adevărat că toate întâmplările acestea au schimbat și casa, și familia Moscu, adăogă d. Nazarie. Nu mă simt bine acolo... Poate că tot ce ți-am spus acum sunt numai scornirile satului, dar cu simt același lucru, pe mine mă apasă ceva, acolo...
Întinse brațul spre parc. I se păru în acea clipă că vede atâtea lucruri înspăimântătoare, încât începu din nou să vorbească, mai repede, mai precipitat, răsuflând din piept.
Îl cuprinde frica", își dete seama Egor. Se mira de luciditatea lui; stă atât de aproape de d. Nazarie, de un om pe care îl cuprinde iar groaza, și-1 privește cu destulă seninătate, îl poate analiza, chiar. Nu cuteza totuși să privească spre parc. Brațul întins, o clipă, al d-lui Nazarie îl înfiorase mai mult decât toate cuvintele lui înspăimântate. „Poate că vede și el ceva, acolo, gândea Egor, poate că vede același lucru ca și Simina..." Și, cu toate acestea, era încă lucid, doar o foarte ușoară neliniște îi înfiora sufletul.
- N-ar trebui să-ți fie frică! spuse deodată, întrerupând efuziunea d-lui Nazarie. Nu te mai uita într-acolo, spre casă...
D. Nazarie nu voia, sau nu putea, să-1 asculte. Rămăsese cu ochii ațintiți spre parc. Privea cu toată făptura crispată, aștepta
- Și, cu toate acestea, vine ceva de-acolo, spuse el.
Întoarse capul și Egor. Umbra parcului îi apăru deodată, depărtată, deasă. Nu era nimic într-acolo. Nu se vedea nimic; numai o sclipire mizeră spre stânga, unde se aflau casele.
- Nu vine nimeni, rosti el, îmbărbătat.
În acea clipă auzi un urlet care îi îngheță sângele în vine.
Un urlet de câine înnebunit; lugubru, infernal. Geamătele se auziră apoi foarte aproape. Și un zgomot surd, de fiară alergată, cu răsuflarea aprinsă. Din întuneric, li se zvârli între picioare un câine mare, sur, cu urechile pleoștite, tremurând și chelălăind. Se trânti la picioare gudurându-se, lipindu-și capul de gleznele lor, lingându-le mâinile, suspinând. La răstimpuri, se ridica din țărână și începea să urle. Același urlet de groază, neînțeles.
- ...S-a speriat și el, șopti Egor, mângâindu-1... S-a speriat și el, săracul...
Dar îi făcea bine să-1 simtă aici, alături de picioarele lui, un animal cald, viu, puternic. Îi făcea bine, în câmpul acesta deschis din toate părțile și închis iarăși, departe, de roata aburie a marginilor.