Sunt singur în grădina paradisului și mi-e ciudă că am numai doi ochi cu care să contemplu descoperirea materializării viselor plăsmuite de sufletul unui muritor, sufletul meu… Un înger cu aripi de lumină și cu ochi de smarald mă însoțește… Pășim alături pe covorul catifelat și umed al ierbii… Sus pe cer soarele este îmbrățișat de eșarfa suavă, ca de matase, a norilor străvezii… în atmosferă e cântec, e sărbătoare veșnică și respir parcă iubire… paradisul: o grădină nesfârșită, cu centrul pretutindeni și capătul nicăieri… totuși ne îndreptăm spre ieșire, spre poarta timpului… Sunt răpit de către aripile ocrotitoare ale îngerului care mă însoțește și sunt dus pe o insulă pustie: oceanul înfuriat mușcă cu lăcomie din faleză scoțând urlete diabolice de păcere, stânci ascuțite sunt presărate în toată insula și în așteptarea lor par să amenințe cerul; aici doar vulturii își mai caută sălașul… Stau și aștept; asemeni apostolului Ioan stau și aștept cu teamă viziunea apocaliptică… Îngerul așteaptă și el lângă mine dar tace și tăcerea mărește și mai mult teama din sufletul meu; el știe de ce sunt aici și tace, eu nu iar curând va pleca de lângă mine… În văzduh, pe aripile vântului, trei soli cu platoșe de lumină, adevărul, și cu inimi de aur, iubirea, aduc mesajul celui care spune EU SUNT…Unul dintre ei este bătrân, celălalt e în floarea vârstei, iar ultimul nu s-a născut încă. Sunt Moise, profetul Ilie și Isus… Îngerul, plin de respect și smerenie, se închină în fața lor și de sub braț scoate un sul de papirus pe care îl ocrotise cu aripa sa și citește: “… Tu Marele Singur și Micul Nimic, rob al păcatului, ai fost ascultat în rugăciunile tale către Creatorul celor văzute și nevăzute, iar astăzi ți se va arăta sfârșitul…”, apoi mă părăsi și se înălță spre cer… Se apropie Moise, același patriarh de odinioară, și-mi spuse cu un glas blând ca susurul unui izvor: “ Fiule, când Dumnezeu a făcut pe Adam și perechea sa Eva, I-a așezat în grădina Edenului ca să se bucure de bunătatea iubirii sale și le-a spus : “ Din toți pomii puteți mânca, dar din pomul cunoștinței binelui și a răului să nu mâncați căci veți muri negreșit”. Ispita șarpelui, diplomat al diavolului, și aspirația spre supraom i-a izgonit pe primii oameni din Paradis pentru a nu mânca și din pomul vieții. Pe pământ îngerul rebel, diavolul, izgonit și el dintre îngerii care rămaseră credincioși creatorului lor, semănase însă pomul morții. Omul trebuia să mănânce spini, să bea leșie, să se învelească cu țărână, să adoarmă pe “Drumul robilor” și să aștepte un mâine…” “Știu toate acestea, am răspuns, este trecutul”. Profetul Ilie păși spre mine și mă îndemnă să privesc cerul: “era un copac uriaș care acoperea cu umbra sa tot Pământul; rădăcinile sale erau înfipte în mare; în fiecare zi se înalța puțin câte puțin; acest copac este însă deosebit de ceilalți: seva nu urcă dinspre rădăcini spre frunze ci frunzele absorb apa norilor și o trimit spre rădăcini, în mare; frunzele sale sunt de un verde intens spre vârf, sunt îngălbenite la mijlocul coroanei și la poale sunt ruginii și cad; doar spre vârf cântă păsările, jos din cântecul lor a rămas o mână de oase. Era, mai apoi, un râu imens: la izvoare era de lapte, la mijloc era de lacrimi și spre vărsare era de sânge”. Dintr-o privire am cuprins tot Pământul: “la un capăt al său privirea mi se desfăta pentru o clipă asupra unui mic paradis unde săltau căprioare; mai încolo se desfăceau cărări, foarte multe cărări care se uneau și se adânceau necontenit ajungând la celălalt capăt un necuprins canion ce sfârșea într-un neașteptat abis”… “Toate acestea, spuse profetul Ilie, înseamnă același lucru: omul și viața sa, iar tălmăcirea lor este aceasta: frunzele verzi ale copacului sunt pruncii, păsările care cântă sunt visele lor; frunzele îngălbenite sunt oamenii maturi, ei n-au păsări; frunzele ruginii sunt bătrânii, suflete uitate de toți, visele lor sunt oasele din care își pot clădi o scară spre paradis sau spre infern. La izvorul marelui râu se scaldă pruncii și își beau înțelepciunea îngerii, lacrimile sunt hrana sufletelor celor mulți și umili, iar pe valurile de sânge plutesc capetele sfinților. Paradisul unde saltă căprioarele este copilăria, unii copiii se nasc însă pe poteci și chiar deasupra abisului. Toate cărările duc spre “Valea Plângerii”, necuprinsul canion unde cei mai mulți mor înecați în propriile lacrimi, iar dacă refuză să moară sunt aruncați în abis”… Când s-a apropiat de mine Isus eram scăldat de stropi reci de transpirație, iar pe buze parcă aveam tăciuni aprinși. În mâna dreaptă avea o cupă și mi-a spus: “Sub grăuntele de muștar se poate adăposti omul de arșița soarelui, dar inima înghețată a diavolului nu poate fi topită de soare”. Mi-a mai spus: “Căutați înainte de toate împărăția iubirii și apoi celelalte lucruri de care veți avea nevoie vi se vor da pe deasupra”, apoi mi-a întins cupa zicând: “Bea, este seva pomului cunoștinței binelui și a răului binecuvântată de Tatăl Meu. Pentru gust ți se va părea amară precum pelinul, dar din ea va izvorâ înțelepciunea și iubirea care te vor ajuta să descoperi taina sfârșitului”… Am rămas singur, eram foarte tulburat și țineam încă cupa în mână… trebuie să o beau și am sorbit-o cu o grabă nefirească; n-am mai avut timp să-i simt gustul căci am fost învăluit de gânduri și întrebări pe care trebuia să mi le pun de mult timp: de ce trăiesc ?, ce este viața ?, care este sensul ei ?, ce rost are o viață cât anii universului dacă nu faci nimic bun și frumos ? oare nu e mai bine să trăiești o infinitezimală clipă și să fii o stea în constelația iubirii ?… întrebări fără răspuns… de ce am un trup ? la ce-mi folosește ? să-l hrănesc ? să-l îmbrac ? să-l spăl ? să-l port cu mine pretutindeni ?… m-am săturat să mai fac toate acestea, e o muncă istovitoare; m-am săturat să fiu închis în această colivie, vreau să fiu liber; vreau să fiu gând curat, fulger ce străbate cerul de la răsărit la apus; vreau să renunț la acest trup, la această mână de țărână… Mi-e sete, o sete aprinsă… valurile înspumate târăsc spre adâncuri și cel din urmă colț de stâncă pe care stau… apa sărată îmi pătrunde în gură și aud diavolul spunând: “Bea, acesta este sângele meu”, pietrele amestecate cu nisip mă lovesc peste dinți și aud iarăși: “Mănâncă, acesta este trupul meu”… a murit doar un trup, trupul meu… ia-l tu diavole: din craniul meu să-ți bei cucuta, cu dinții mei să-ți socoți anii de temniță, ochii mei să-i atârni la ușa celulei ca să te păzească până îți vei ispăși pedeapsa, pe pereții temniței să-ți scrii testamentul cu sângele meu căci chiar de vei fi grațiat te voi ucide la Judecata de Apoi… Până atunci lasă-mă însă să iubesc ceea ce tu urăști: OAMENII…”