Personaje: EL, EA.
(Două scaune în mijlocul scenei. Amândoi cu spatele la public, fiecare vorbind ca pentru sine, privind scenele proiectate în fundal. Teatru-film)
EL: Nu ne-am înțeles niciodată. Trebuia să se termine, știu bine. Chinul de a ne suporta era inutil câtă vreme suntem amândoi atât de tineri. Viața ne va deschide o grămadă de prăpăstii. De ce să ne prăbușim tocmai în prima? Ș-apoi mai sunt atâția oameni pe pământ care ne pot iubi. Păcat de sentimentele irosite.
EA: Poate că ceea ce-am trăit împreună ne va folosi într-o altă coborâre în iubire. Pentru că iubirea e îngropată undeva adânc, și-i cale bătută cu lacrimi până acolo. Trebuie să mergi încet, în vârful inimii, să n-apuce să te audă. Totul e o șoaptă prelungă, cu ecou parfumat...
EL: Mi-a spus odată vorbe frumoase, demult, când ne trebuiam unul celuilalt. Așa de frumos ne sunau tăcerile, ca rugăciunea unui clopot în sărbătoare. Ne-au îmbătrânit simțurile dragostei, ne gonește timpul în direcții diferite, vânturile ne bântuie în derivă...
EA: E o rătăcire... Dezorientați printre lucruri ce-au fost odată atât de încărcate de semne. Au rămas goale, fără nici o valoare afară de numele lor. S-a risipit ceața ce ne cufunda într-o altă, minunată trăire a sufletului deschis. Departe... demult... destul... Și dacă vom găsi cumva drumul înapoi?
EL: Ce păcat că nu există decât drum înainte. Te uiți îndărăt, te transformi în inimă de sare. Curg peste tine zile și te trezești singur, numai cu amintirile.
EA: Soarele trebuie că-i departe de vreme ce se vede așa de mic. Nu mi-e cald și nu mi-e a foc. Vreau să-ngheț una din clipele ce-au fost, să-mi rămână salbă de mărgăritar îngropată în ceva mai puternic decât ființa ce mi-o port, prin lume, umbră.
EL: Mă străpunge un val de fierbinte, o lavă a începuturilor. Nu va mai fi la fel. Eram...
EA: Doi oameni care se iubesc trebuie să moară împreună.
EL: Doi oameni care se iubesc nu trebuie să moară. Ei trebuie să nască lumea lor potențială.
EA: (privind în continuare la „ecran”) Aici eram la început, fiecare surâde și-și împrăștie, cu atâta căldură generozitatea...
EL: Ce-i fericirea dacă nu-i să dureze? O armă împotriva gândului slobod și bun...
EA: Poate totuși eu...
EL: Poate eu totuși...
EA: N-o să mă întorc. Am făcut-o de prea multe ori.
EL: În fond, de ce să refac numai eu calea asta spre noi, o prea șubredă punte?
EA: Orgolii inutile, spânzurate ca pânzele de păianjen, prin colțuri întunecate ale conștiinței!
EL: Deșertul trăirii îmi umbrește pământul roditor al gândirii. Unde-s aripile?
EA: Prea patetic!
EL: În zadar!
EA: Aberant!
EL: Extravagant!
EA: Enervant!
EL: Pierdere de timp!
EA: Ce sunt?
EL: De ce exist?
EA: Ce fac?
EL: De ce mă complac?
EA: Mergem înainte!
EL: Nu trebuie să mă opresc!
EA: Și dacă m-așteaptă o prăpastie?
EL: Oare nu mă voi rătăci?
EA: Atunci ne știam îndrepta pașii unul altuia...
EL: Dacă eram doi...
EA: Bine că sunt!
EL: Eu contez!
EA: Ceilalți...
EL: Alții...
EA: ...pe mai încolo.
EL: ...după mine.
EA: Cum era înainte de...?
EL: Trebuie s-o iau de la timpul când...
EA: Atunci căutam iubirea.
EL: Dragostea mă chema să-i învăț jocul.
EA: Am găsit-o acolo...
EL: Am învățat-o împreună...
EA: ...era greu de unul singur...
EL: ...n-aș fi reușit fără sentimente...
EA: În dragoste trebuie să fie întotdeauna doi.
EL: Nu-i suficient un suflet ca să clădești un obelisc către inimă.
EA: Numai iubind poți ajunge la ființă.
EL: Plec... (se ridică)
EA: Încep... (se ridică)
EL: (îl vede) Mă scuzați...
EA: (o vede) Mă scuzați...
EL: Semănați cu...
EA: Cred că v-am confundat...
EL: Nu face nimic...
EA: Nu vă faceți probleme...
EL: Aveți un răgaz pentru mine?
EA: Putem să stăm o clipă de vorbă?
EL: Desigur!
EA: Desigur!
(fiecare face celuilalt semn să se așeze; se schimbă doar locurile; începe din nou proiecția)
EL: Am iubit-o!
EA: L-am iubit!
EL: M-a părăsit!
EA: A plecat!
EL: Poate că a fost totuși greșeala mea...
EA: Sigur, am avut și eu partea mea de vină...
EL: Dar n-o să mor din asta!
EA: Viața își sloboade clipele!
EL: Parcă mi-e puțin întuneric!
EA: Tremur a frig!
EL: Ne-am sărutat pe o bancă...
EA: Ne-am sărutat pe o gură...
EL: ...era o bancă de lemn...
EA: ...era o gură dulce...
EL: ....i-am spus poezii...
EA: ...mi-a dat o ciocolată...
EL: ...apoi ne-am iubit!
EA: ...dar am sfârșit prin a nu ne mai crede!
EL: Curios că după primul fior vine altceva!
EA: De ce mai căutăm dragostea, dacă după o vreme o refuzăm și ne ascundem?
EL: Ce frumoși eram!
EA: Câte flori!
(treptat, se apropie unul de celălalt și se iau în brațe)
EL: Ce plină era lumea de nimicuri!
EA: Ce lipsă de lucruri fără valoare!
EL: Câtă sinceritate!
EA: Ce ochi adevărați!
(se sărută cu patimă; sincronizare perfectă)
EL: (oftând) A trecut!
EA: (oftând) A viitor!
EL: Cine sunteți?
EA: Pardon!
EL: Să ne cunoaștem.
EA: Să ne descoperim.
EL: Eu...
EA: Eu...
EL: Nu contează!
EA: N-are nici o importanță!
(Privesc amândoi la proiecție)
AM#NDOI: (brusc, unul către celălalt) Și totuși... (se retrag din nou, fiecare în universul lui)
EL: Era o lună plină și frumoasă. În parc nu eram decât noi. Ne plimbam încet și nu lăsam nimic îndărăt. Totul era înainte. Priveam spre pământ, apoi, cu fiecare codiță de ochi, către celălalt. Era ca și cum ne-am fi urcat spre cer și descopeream lumina. Cred că nici nu era luna chiar așa de plină. Era numai chipul ei...
EA: Cădeau frunze, multe, multe frunze galbene... Le-am adunat grămadă împreună și m-am botezat regina lui. A spus că eu sunt verde și că n-ar trebui încă să cad. Acuma a venit și toamna mea. Plouă și nopțile pustii se lungesc în veghe de dor nestins.
EL: Așa sunt toate femeile!
EA: Așa sunt toți bărbații!
EL: Degeaba mai caut!
EA: În zadar aștept!
(„sting” ecranul, fiecare cu câte o telecomandă, apoi se întorc cu fața spre sală; momente de liniște adâncă, cercetare)
EL: E târziu. (se ridică)
EA: Trebuie să plec. (se ridică și, involuntar, se ating cu spatele; întorcându-se, se descoperă brațe-n brațe)
EL: Închide ochii. Nu-mi place să-i înțeleg așa de triști.
EA: N-am ce să-ți dau. De ce stai în mine? Fugi, că iubirea se va trezi și ne va găsi împreună. Trebuie să ne căutăm mai întâi.
EL: Eu te-am găsit de-atunci, de când...
EA: Ne iubim amintirea. Fiecare are o rană deschisă și plânge sângele pe care-l pierde. Lași ceva în ograda iubirii, și fugi în lume, gol.
EL: Nu ne mai aparținem, dar tot ce mi-a mai rămas îți aștern, covor de flori, la picioare.
EA: Ce bine-ar fi să-mi înfășori inima în petale.
EL: Amăgește-mă cu existența ei...
EA: Fii, pentru un vers, cel din mintea mea!
EL: Bărcile ne așteaptă, cu vâslele unse. Podul a fost tras. Vino în cala sufletului meu.
EA: Bat vânturi și valul îmi urcă în sânge...
EL: Pânzele-s bune. Marea ne cheamă, corăbieri hoinari printre mistere.
EA: Și n-o să văd decât întinsul neoprit, vărsându-se în ceruri...
EL: Va trebui să stăm la cârmă pe rând, să nu obosim de-atâta plutit în derivă.
EA: Să ne-ntindem nemărginirile peste pământ!
EL: O să ocolim Marea Moartă. E prea devreme pentru un drum așa de bolovănos.
EA: Stâncile, apoi pescărușii... Valuri, valuri...
EL: Treci mai aproape, nu-ți mai aud gândurile. E prea mare forfota din jur.
EA: Liberi! Spre alte țărmuri de plăpând...
(Dansează pe Muzica apelor)
EL: Am obosit. Mereu aceiași pași, veșnică încercuire cu ascunzișuri.
EA: Încă o iubești pe ea?
EL: Încep s-o înțeleg. Trebuie să-i spun asta. Plec s-o regăsesc.
EA: Mă arde focul primei iubirii. Nu trebuia să-l las să plece. Sunt tot mai mult cu el.
(se mișcă agitați)
EL: Ea știa atât de bine rosturile ființei mele.
EA: Numai el cunoștea începutul meu, floare de lotus.
EL: Ce iubesc în fond? Femeia, idealul, ființa?
EA: Nu mă mai am neprihănită. Dragostea mea nu se poate îngropa în ape. E prea statornică.
EL: De ce numai ea? Sunt amintirile!
EA: Sunt umbrele! De ce numai el?
(își schimbă îmbrăcămintea)
EL: Îmi bate în piept o femeie; deschid încet să-i văd ochii; nălucă!
EA: Mă regăsesc în coastă de bărbat și-mi trag mereu, la indigo, o altă creatoare.
EL: Simt c-o să nasc sămânță de lume, bogată și plină de neprevăzuturi. O s-o așez pe-o frunză, poate, într-o zi o va găsi. Stelele apun...
EA: Mă simt singur și o doresc lângă mine, să-i mângâi părul înțesat de vise și de noapte-n doi.
EL: L-am așteptat; n-am vrut să creadă că n-a fost nimic. Rădăcinile trăirii nu se pot stârpi.
EA: Sânii ei rotunzi, îmbobocindu-mi într-o fulguire a minții.
(se descoperă în noile ipostaze)
EL: Domnule...
EA: Doamnă...
EL: Vă așteptam demult.
EA: Știam c-o să vii.
EL: Femeile iubesc altfel decât bărbații!
EA: Pot să vă spun că și bărbații iubesc la fel de altfel decât femeile!
EL: Nu-i prea înțeleg, dar știu că noi iubim cu inima.
EA: Noi, bărbații, iubim cu mintea. E mai puternic.
EL: Mă scuzați, dar cred că noi iubim mai real.
EA: De ce adică? Doar trăim într-o lume concretă, deci trebuie să iubim concret: azi o felie, mâine o felie, ș-așa mai departe, până la capătul superior.
EL: Iubirea ar trebui să fie una. Haideți să-ncercăm să ne iubim pur și simplu, fără a ne pierde.
EA: Dar trebuie să știm cum iubim!
EL: Trebuie să simțim când iubim.
EA: Doamnă, nu cred că mai avem ce ne spune.
EL: Domnule, sunteți nepoliticos, așa că, vă rog să părăsiți scena. Poate vor alții să urce.
EA: La dumneata cocoană, n-o să urce nimeni. Nici nu mă mir că te-a părăsit.
EL: Ești necioplit! Bine ți-a făcut c-a plecat! Să vezi ce-i durerea!
EA: Cum de-am greșit spunându-ți doamnă?!
EL: Bădăranule!
EA: Încep s-o înțeleg!
EL: E un joc dublu. Nu mai sunt eu.
EA: L-am gândit într-atât...
EL: ...că am devenit unul altuia...
EA: ...umbră și ființă...
EL: ...carne și mister...
EA: În fond...
EL: ...e numai dragoste...
EA: ...plină de albastru...
EL: La revedere!
(Se aprinde din nou ecranul și continuă, pasibili, să-și privească filmul vieții;
Lumina devine din ce în ce mai difuză și întunericul învăluie scena la imaginile cu înmormântarea)
(cortina)