(ROMANIA)

OMUL ÎNTRERUPT
(poem dramatic)

Motto:
Trup trăitor prin cuvinte
cărțile mele-s morminte
alb ridicate peste rambleu
ele sunt micul meu mausoleu
(gh.i.,4 apr.2003)

DUMNEZEU: …sunt infinitul neînceput...
NENÃSCUTUL: Dar tu unde ești, mumă a nimănui? Mâna mea mică nu te atinge, precum nufărul mlaștina. Hai, dă-mi hrană să fiu, să umblu pe sunet, dă-mi urechi să te ascult cum mă naști prin tumultul durerii. Nu-ți fie frică de mine fiindcă îți seamăn. Un cui bate în cer crucea mea neîntâmplată și umedă mereu în amnioticul ruperii. Dă-mi imnuri să aud și eu sunetul vieții și vino la mine-nlăuntru, în peștera pântecului tău mult-slăvit.
TATÃL: Am acoperit lampa cu plămânii mei explodați. Dumnezeu era teafăr. Își trimisese mesajul pe care eu îl măream sub o lupă-femeie.
NENÃSCUTUL: Sunt încă suspin, sunt încă sâmbure, sunt încă noapte sferică...
MAMA: Începusem să te termin și tocmai îți zămisleam pleoapele, fiindcă acolo, în mine, încă mai rămăsese puțină lumină.
NENÃSCUTUL: Mă închinau niște păsări ciudate de abur mărunt și am lunecat în apa cea veșnică...
MAMA: Vânătă-i ziua pe dinafară – pe dinlăuntru e albă ca laptele meu…
TATÃL: Vinovată e clipa – cuta timpului rea! Eu am ars podul dintre cuvinte, mi-am lins tălpile sfâșiate pe drumuri și m-am întors în hamul meu ruginit tărându-mi carnea prin stricăciunile vieții.
MAMA: Ochiul mi-a fiert privind prin ovule. Tu unde ești și plutești, neliniștitule fiu? Am haine mici să te îmbrac, dar n-am oasele tale, nici umerii tăi. Am lapte pe care îl scurg pe potecile lumii. Tu ai cerul tău rotund peste care nici îngerii nu cutează să fâlfâie.
DUMNEZEU: Sunt Punctul Unic în Infinit. Suspinul meu e cutremur. Mie de mine însumi mi-e teamă; prin oglinzi se întrevăd fragmentele timpului fost. Înainte de-a fi n-am fost niciodată. Sunt prieten cu veșnicia. Neființa voastră lumească îmi aparține, ea reaprinde tot întunericul. Oh, cât de dureros este să nu ai umbră...
NENÃSCUTUL: Ce noapte lungă mi-acoperă tâmpla? Trudnic în mine însumi lucrez precum norul singur își fabrică ninsoarea...
DUMNEZEU: Voi înmulți apele ca omenirea să-și spele păcatele, dar numai ție izvor proaspăt voi înflori.
NENÃSCUTUL: Umblu prin mine însumi și nu mă știu...
MAMA: Tu care porți zaua de aur, cheia pântecului meu, vino în somn și unge-mi instinctele să pot răbda blestemul pe care l-am învinovat.
NENÃSCUTUL: Apa amniotică îmi degeră pielița tălpilor transparente și păstăile degetelor. Dinlăuntru îți presimt ochii, mamă-de-afară, unde lumina nu e decât o crăpături a lumii.
MAMA: Te ajut să mă urăști pe furiș; adevărului îi pute gura și tu ești golaș ca un sâmbure, îmi urăsc fapta și ea șerpuiește pe tot arborele meu osos până sus.
DUMNEZEU: O, câte glasuri se aud în vocea mea neauzită!
TATAL: Vino vineri când sunt obosit: un moșneag trântindu-se în propria-i moarte...
DUMNEZEU: Ce viitor au postumii....
NENÃSCUTUL: De-aș avea buze aș rosti dimineața îngerului negru deodată cu mine zămislit, de-aș avea mâinile în afară aș lumina – vreau să deschidem farmacia zăpezii.
MAMA: Stau în strană și gândul a piatră îmi pâlpâie, caut leagăn pe umărul tău pustiit, aici miroase a piersică despicată, a sexul naturii virgine. Tu, dacă vii, să-ți îmbraci umbra și spasmul.
TATÃL: Cât mai e ora? Cât mai e veacul? Ceasornicul tău se apropie de foarfecele înfricoșător – despicătorul de secole. Plouă cu boabe de fier incandescent în cântarele sparte ale sorții; alerg pe lemnele rugului până în vârf unde tu fumegi în fașele Domnului. O, bisturiul niciodată nu taie – el interzice…
NENÃSCUTUL: Pipăi prin voi literele păgâne circumscrise ca o temniță filială: nu sunt decât o particulă a morții. Mireasma creierului meu virgin acuză: noli tangere circulus meos!
TATÃL: Deși conversăm, limba ta n-o cunosc – ea este în creștere. Peste mine plouă păcatele și tu nu le vezi. Tu plutești în adevărul limpede, cel tragic. Mi se usucă sufletul de-atâta efort de a te iubi. Obrazul tău nu mi se va arăta niciodată. În gura mea plouă de mult cu pietre bolnave. Ai palmele mici – nici cât un sărut...
NENÃSCUTUL: Ce zgomot este acesta pe care nu-l știu? Înot în lichid și mi-s buzele arse de sete. Precum Tantal nu pot să beau – sunt uscat. Spre mine înaintează foarfecele morții – n-am cap îndestul. Sunt doar suflet pâlpâind în nenașterea mușcată de întuneric.
MAMA: Tu ești plecat într-o călătorie nenorocoasă al cărei infinit cu ticăloșie l-au ticluit popoarele cărnurilor mele – sânii și moliciunile lor tremură într-o trădare nemăsurată.
NENÃSCUTUL: Cine sunt eu dacă încă nu sunt? Stau într-o peșteră fără porți și ferestre amestecat cu mațele inelare. Eu nu știu nici ce e somnul și nici simetriile vieții. Eu umblu din ou în ou ca o conversație a morții cu moartea. Nu-mi pot așterne nici testamentul pe toate cicatricile fricii, n-am încă mirosul cenușii și nici al Cărții Dintâi. Cui să te spun, pedeapsă amară?
TATÃL: Sunt un buștean plutind pe fluviul destinului. Am toate inscripțiile morții și toate gloriile necesare unui înfrânt. Cineva credea că este rege peste toți morții – eu nici asupră-mi. Dușmani îmi sunt mărăcinii căinței. Fața mea nu va mai cunoaște vreodată râsul, voi fi o mică însemnătate în condica cerului.
NENÃSCUTUL: Gura mea încă nu are verbe și nici nu va glăsui vreodată noblețea cuvintelor. Eu am veacuri multe în neființa mea – voi doar pământ…
MAMA: Am avut o zi albă îngropată într-o zi neagră. Tu atunci ai venit prăbușindu-mi abrupt înălțarea. Cineva L-a furat pe Dumnezeu din mine fără tunet și fulger. Fără furtună; tu ai rămas ca o Þară-niciodată-ntâmplată, ca o biserică a pântecului meu născocitor. Tu du-te la gingași, la cei fără aripi și buze. Eu te vomit ca pe o mireasă stricată în mijlocul nunții. Mă va împăienjeni păcatul într-o livadă mută, mi se vor despica tălpile să calc doar pe pânze de sânge și răni. Adio, adio, fetusul meu fără sexul știut, tu – umbra mea repetată! Prin porțile umerilor tăi nenăscuți îmi car sacii cu moarte uscată...
TATÃL: M-am uitat în foc și-am văzut genele tale privindu-mă. Moartea însăși e o împărție cu lacătele mereu descuiate și fără pază. Până la tine oasele mele nu se țeseau nici cât pulberea drumului. Într-o zi albă eu voi fi tu, într-o zi neagră eu voi fi eu...
DUMNEZEU: Adu-ți aminte rostirile vechi: „Și spune mormântului: «tu ești tatăl meu»; iar viermilor: «voi sunteți mama și surorile mele»”. Cartea mea își zbate aripile. Fiul luminii va lovi acoperișele vostre. Ștergeți-vă ochii. Mormântului să-i spui toate întâmplările vieții.
NENÃSCUTUL: Mai am o oră și voi fi azvârlit înlăuntrul universului vostru.
O oră mai e – și mă voi înnegri de prea multă lumină!...