Duminică, 03 August, 2007.

Ora 22.20

Dragă Jurnalule,

Albert azi a fost mai ciudat ca niciodată. Încă nu știu ce să cred. Nu am idee dacă a ținut ascuns sau și el a desoperit asta doar acum. Albert desenează. Ceea ce eu gândesc.

Luni, 04 August, 2007.
Ora 3.14

Dragă Jurnalule,

Am încercat să mă liniștesc după ce am venit de la Albert. Tot drumul conducând am evitat să mă uit peste desenul ce l-am pus pe scaunul din dreapta. Mă privea pe geam când am plecat dar pentru prima dată, nu știu ce spuneau ochii lui.
Am ajuns acasă și mama m-a văzut tulburată și m-a întrebat dacă-s ok. I-am zis că nu pot vorbi și că-mi fac un ceai și stau singură-n camera mea. Mă bucur că ea înțelege.
M-am pus la birou și-am zis că poate dacă intru pe Internet sau fac altceva o să-mi distrag atenția. Mda..vezi să nu. Am luat din nou foaia și pe măsură ce-o studiam îmi creștea pulsul și realizam că e exact ceea ce eu nu pot defini ca formă, desenând. Eu nu știu să o transfigurez. Nu am curaj...nu femeia. Albert știe că mă frământ câteodată când sunt la el dar nu i-am zis de ce pentru că nu vreau să creadă că sunt bolnavă. Știi că în fiecare după-masă, în vacanță, îl vizitez. În toamnă începe clasa a XII-a, n-am să-mi mai permit să merg așa des..în fine.. Întotdeauna la 18.00 sunt în fața ușii lui. Asa a fost și aseară când am batut de trei ori în tocul ușii iar mama lui a spus să intru.
Era 17.59. Albert mă aștepta uitându-se pe geam, legănându-se înainte și-napoi. Murmura încet cântecul lui. Privea distant pe fereastră. Avea părul desfăcut și-i cădea peste umeri. I-am promis că nu îi voi tăia parul curând, dar totuși o șuviță vreau. E mult mai lung decat al meu iar eu îl cresc deja de doi ani. „Albert, de câte ori să spun că nu e frumos să o aștepți pe Andreea cu spatele la ușă?”. „Lăsați-l, Doamna Emilia, e micul nostru obicei”. Apoi am bătut de trei ori în ușă și am zis „Al-bert, Al-bert, cine-a venit?”
„Humm-ing, humm-ing”...i-am explicat că ceea ce el face, „hmmm-ul” acela al lui în engleză se spune „humming” și mă surprinde enorm că a ținut minte. Defapt, mai mult decât atât. Îl repetă obsesiv. Ca un tic.
Apoi s-a întors spre mine, zâmbea. Cred că toată camera s-a luminat în secunda aceea. Aveam în brațe două sticle de Coca-Cola, mari, de doi litri.. Una normală pentru el și una Light pentru mine. Două cărți și trei batoane de ciocolată de care el nu știa. Dar cu o zi înainte i-am promis că Duminică e „zi de ciocolată”. M-a văzut pe geam venind cu brațele pline, mi-a văzut mașina parcată în fața casei lui. Are vederea spre stradă. Doamne, strada lui e atât de liniștită și pustie încât mă sperie câteodată. Sau nu. E acel verde închis ce mă liniștește, e casa lui îmbracată în lemn ce-mi dă senzație de cald, e Albert, e cerul înnorat și când stă să plouă îmi spune că e bine, că e natural .. e mirosul de lemn de esență tare specific casei lui, sunt păturile tricotate, viu-colorate ce mama lui le așează cu grijă lângă pat, sunt pastelurile și armonia. E șirul de zece bile mici, coliniare, fiecare de altă culoare. Doar eu și el știm care culoare corespunde cărei stări emoționale.
Albert extrage întotdeauna o bilă din cele zece înainte să plec, mă studiază în tot timpul ce stăm împreună. Întotdeauna știe cum mă simt, întotdeauna simte ce vreau să spun. Și chiar mai mult. Cred că .. ‚mă citește’. Doar așa-mi pot explica desenul .. în fine..
„ Al-bert, Al-bert, cine-a venit ?” „ Humm-ing, Humm-ing! ” , „ Haha, Albert, deja-l folosești des! „ ..el zâmbea .. avea obrazul ud, probabil mama lui s-ar fi alarmat puțin dar nu ar fi avut motiv. Eu găsesc asta natural. Ea însă a plecat după ce am pășit în cameră și a închis ușa, nu înainte de-a ne asigura că ne aduce orice am vrea. E o femeie unică, zău. Și se bucură foarte mult că petrec timp împreună cu fiul ei și înțelege relația noastră. Și e singura care nu o vede ciudată. Sau rea. Ehhh..
Albert al meu cu obrajii umezi zâmbea și sincer, îmi place când un bărbat plânge. E un semn că e sensibil și chiar puternic fiindcă reușește să se exteriorizeze. Albert e un bărbat .. mult mai ciudat, puternic și vulnerabil decât toți pe care-i cunosc .. Jurnalule, ți-am scris vreodată despre cum arată? E înalt .. cam cu un cap și jumătate mai înalt decât mine, are tenul aproape alb, așa-i pielea lui, are degete fine și lungi, sunt foarte elegante și își încrețește fruntea surprins când îi spun că ar trebui să devină un chitarist pe cinste. Tot timpul se leagănă și la început îmi distrăgea atenția, acuma-mi pare chiar plictisitor să stai nemișcat .. are ochii mari, de-un caprui închis cu striații mici, verzui spre pupilă, are buze cu formă ciudată, firave, se formează un „V” în centru și colțurile-i stau mai mereu triste, în jos. De aia îmi place când zâmbește..structura facială e simetrică și are fruntea potrivită. Sprâncenele-i încadrează frumos ochii și-mi dă voie să le mângâi. Să știi că are gene mai bogate decât ale mele. Albert e foarte ciudat. E copil și adult, are trăsături feminine și totuși e-așa de masculin. Are 22 de ani .. și datorită lui am citit multe despre ce spun doctorii că suferă. Eu nu prea sunt de acord cu dignosticul pentru simplul motiv că nu îndeplinește toate criteriile pentru a-i fi practic lipită eticheta aceea. Albert nu e bolnav. Albert e doar .. altfel. Trăiește în lumea lui, în ordine perfect haotică, are câteva mari obsesii repetitive, murmură mai tot timpul și se leagănă. Din punct de vedere fizic, sau cel puțin exterior, e absolut normal.
Doar că .. are un creier unic și greu de înțeles. Dar mă lasă să-i descopăr universul, atât cât pot. E singurul din lumea mea care înțelege că universul e în culori, că fiecare poezie ce i-o citesc din cele ce le scriu are-o culoare anume și după câteva ore de stat împreună extrage corect bila colorată. Albert mă simte.
Se presupune că aceia ca el nu știu să identifice starea emoțională a interlocutorului .. și-atunci de ce el poate atît de bine să pună creionul pe hârtie și să traseze liniile așa cum eu o fac doar în gând? A desenat femeia ce-o tot visez și la care mă gândesc foarte des. Nu i-am spus-o, nu cu voce tare. Dar el e unic și mintea mea-i transparentă în fața lui. Acum realizez.. Totul e ca-n potretul creat de subconștientul meu. O vad în special noaptea. E pe foaie, aici, lângă mine. În minte, lângă mine, în minte, lângă mine. Probabil de aceea avea fața plânsă când ne-am văzut.
M-am apropiat de el, am îngenuncheat în fața patului său și-am așezat sticla de Cola pentru el la stânga lui, cea Light în stânga mea, în diagonală, la distanța egală cu înalțimea unei sticle. Ambii adorăm detaliile. Și simetria. Șirurile, opusurile, culorile..pentru mine noapea-i albastru închis, polaroidul înseamnă ciocolatiu închis, Pink Floyd nu e roz ci e crem-gălbui, aria pe coarda a lui Bach e caramel și se deschide spre alb, iar singurul verde ce îmi place e cel al molizilor din apropierea casei lui. El simte identic.
L-am întrebat pur și simplu „Unde?” iar el, tot așa, legănându-se și murmurând „ Humm-ing, humm-ing „ a spus „suuu-us, suu-us ..” .. „unnn-de? unn-de?” „stânga...stââânga. migggda-lă”..înainte și înapoi, înainte și înapoi .. apoi a coborat în genunchi lângă mine, pe pătura tricotată ce veșnic trebuie să fie acolo la întâlnirile noastre, a întins mâna spre buzunarul cămășii mele, buzunar adânc, și-a știut care din cele trei batoane era cel cu migdale. Știe că le sortez în ordine alfabetică, de la stânga la dreapta. Alune, Caramel, Migdale. A ales ultimul. Mda și din nou spun, chestia asta nu i-am zis-o niciodată clar, el o simte. Mama lui râde, e evident profilul economic de la școală .. crede că-s minuțioasă.
Trebuie să iau o pauză .. am cam amorțit stând pe pat și scriind așa, amorțesc prea repede, e chiar aiurea. Îmi fac o cafea naturală, să dorm, nessul mă ține trează. Apropos, eu, mama și fratele meu avem aceeași reacție la cafeaua expresso. Dormim. Ce ciudat.
Bun, am revenit cu-o ceașcă de cafea fierbinte și amară. Un refresh. Albert și-a trecut șuvița după ureche înainte să desfacă ambalajul batonului și să muște. Se legăna într-una și cred că și eu o fac fără să realizez câteodată, dar pentru puțin timp. Odată m-a suprins și-a arătat cu degetul și-apoi și l-a mușcat. I-am explicat că-l doare dar se pare că nu-i prea pasă. A scos un sunet înalt, Doamne, era ca o femeie țipând entuziast, ceva în gen „iiiiiii” și-a făcut ochii mari de tot și eu am izbucnit în râs dar m-am oprit din .. din legănat, da...ca să vezi ..
Era încă umed pe obraji și .. când m-am apropiat să-i șterg lacrimile s-a oprit din tot ce făcea.. murmur, balans, mestecat și-a rămas tăcut, nici măcar nu respira. Câteodată mi-e și teamă să nu facă vreo criză de apnee sau epilepsie. Data trecută m-am cam speriat dar am știut ce să fac. Când i-am atins pielea, l-am simțit atât de rece, era aproape alb, i-am trecut degetele de sub ochi, formând un „S” întors la 90 de grade și-am coborât pe lângă ureche. Îi sclipeau ochii..și îi tremurau și iar a lăcrimat. Ceva simțeam că trebuie să facă, să zică, să se întâmple.
A inspirat abrupt și s-a întors spre stânga, credeam că l-a deranjat gestul meu, inițial. Dar nu .. a scos de sub pat desenul. Atunci am ramas eu mută și fără să respir. Era femeia. A spus „Tuuuu vezi.Asta”..Era femeia. E greu să înțeleg cum de poate și el s-o vadă.


Luni, 04 August 2007 Ora 06.05

Jurnalule,

Albert nu e doar un simplu bărbat autist căzut în lumea lui. E unicul care simte că zi de zi, prin fiecare por și gest, eman dorinta. De a fi femeia din desen. Albert nu e doar un autist. Albert nu e doar un autist.. Dar Albert nu a extras aseară nici o bilă.