agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-23 | [This text should be read in romana] |
METEMSIS
Interiorul unui dormitor clasic cu mobilier modern și aranjat cu gust. Cezar Pretorian are un somn zbuciumat, bântuit de același coșmar care-l urmărește de câteva luni: „De fiecare dată se face că se află într-un loc obscur și jilav unde i se arată o femeie tânără, cu un trup mlădios ca de șarpe, care-l atrage spre ea cu o putere stranie, căreia nu i se poate împotrivi. Ochii, mai ales ochii, au o licărire plină de vrajă și de mister. Cu pas molatic de felină îl duce pe marginea unei prăpăstii pe care el nu o poate bănui și, o clipă mai târziu, se prăbușește în gol, într-un vârtej amețitor, dar rămâne cu fața-n sus, astfel încât o vede aplecată peste marginea genunii și-i aude râsul plin de mulțumire. Se trezește zvârcolindu-se, lac de sudoare. Aprinde lumina și-și privește-n oglindă fața schimonosită de groază. Trupul bronzat, cu muschi puternici, pare să-și fi pierdut toată vlaga. Simte nevoia să bea ceva, caută prin barul elegant și își alege un lichior exotic, extrem de aromat din care îș toarnă un păhărel și-l dă pe gât. Într-o clipă căldura alcoolului îi străbate întreg trupul și-l învigorează, creându-i o stare de beatitudine pe care simte nevoia s-o asocieze cu o muzică gravă, o fugă de Bch. Ia telecomanda și-și programează tonomatul video. Pe ecranul mare, cu plasmă, apar zidurile unei catedrale gotice, apoi bolțile înalte și orga împunătoare cu tuburile-i metalice, din care se revarsă torentele năvalnice de sunete. Apucă microfonul și, apăsând butonul de înregistrare, consemnează: „ Sunt Cezar Pretorian. Nouăsprezece iulie 2050, ora patru dimineață. Visul acela înspăimântător care mă urmărește tenace ,asemenea vânătorului neînduplecat, ce-și urmărește vânatul până-n bârlog, s-a repetat și în noaptea asta în cele mai mici detalii. Cineva mă urmărește din umbră, îi simt prezența, aproape că-i aud răsuflarea, dar refuză să-și dezvăluie identitatea. Știu că mă paște un pericol de a cărei natură nu pot să-mi dau seama și de care nu mă pot apăra decât liniștindu-mă și recăpătându-mi încrederea în mine și în propriile mele forțe. Am citit ieri că vom stabili acorduri cu astronauții veniți din alte lumi, încercând să-i tratăm ca pe niște frați, dar în lumea noastră domnește încă discordia și ura.” Prin tehnica filmării, zidurile catedralei se înalță și se coboară, se rotesc, oferindu-se superb cu arcadele și cu dantelăriile lor de piatră, cu norul de porumbei în fâlfâire continuă pe deasupra navei. Zorile albăstrii mijesc în ferestre când Cezar adoarme învins de oboseală. Se trezește din nou, gata să se pregătească de mers la serviciu, dar își amintește că este ziua sa liberă și se întoarce pa partea cealaltă. Nu se bucură prea mult de această descoperire, pentru că sună telefonul lung și încăpățânat, obligându-l să se ridice din pat –Nu te-ai sculat încă, Cezare?, aude în receptor vocea ironică a șefului. Te simt încă buimac și amețit de somn. -Dar e ziua mea liberă, așa că pot să fac orice și mie îmi place să dorm. -Lasă asta, râde șeful. Îmbracă-te urgent și vino la mine. Ai pentru asta o jumătate de oră, nici un minut mai mult. Se îmbracă bombănind: ”Să ai o zi liberă și să nu poți beneficia de ea e ceva revoltător!” Totuși, după câteva minute gonește cu mașina pe autostradă spre Institutul de Cercetări Atomice, aflat în afara orașului, la poalele muntelui, într-un peisaj extrem de plăcut. Secretara directorului îi zâmbește, dar el n-o bagă-n seamă, trecând prin cameră ca o furtună. Șeful îl calmează însă destul de ușor pe un ton sever, dar în același timp binevoitor.. -Faci parte din conducere, tinere domn, așa că trebuie să răspunzi prezent la orice oră! -Avem ceva deosebit? -Este vorba de o recepție în onoarea unui client deosebit de important, iar sercina ta este să te ”ocupi” de fiica acestuia. Zâmbește șiret, bătându-l pe umăr. -Adică îmi oferiți un post de gigolo. -Poți să-i zici și așa dacă vrei, important este ca superba blondă să nu se plictisească. -Am înțeles și mă sacrific. -Bun. Ne întâlnim peste o oră la cabana Izvorul rece. * Un salon somptuos. Doamne și domni în ținută de gală, grupuri, atmosferă de recepție. Conversația trenează, oaspetele fiind un nordic care stă țeapăn în fracul lui impecabil, abia clipind la poantele pe care încearcă să le spună adjuncții șefului. După câteva înghițituri din băuturile alese pe care le servesc chelneri în ținută cu galoane, lucrurile se schimbă. Nordicul își descrețește fruntea, ba chiar râde ușor. Spre seară petrecerea ia proporții, lăsându-se eticheta la o parte, unele doamne dansând desculțe cu ondulări lascive ale trupului. Când veselia este în toi, în sală apare o țigancă frumoasă cu ghiocul. Este înaltă, suplă, cu rochie înflorată și părul negru, strălucitor, prins într-o năframă roșie. Își ațintește privirea ochilor verzi asupra lui Cezar și vraja lor îl tulbură. ”E femeia din vis, îi trece prin minte. E clar că mă privește ca pe o pradă.” -Să fie dată afară! se pomenește strigând. -Las-o, dragă, să ne ghicească, intervine directorul, ușor amețit și cu gesturi vag nesigure. Nu vezi ce simpatică e? -Mă calcă pe nervi, protestează Cezar. Să plece imediat ! -Dar nu pot să te-nțeleg, Cezare, îi șoptește directorul complice. E o ființă atât de specială...… Mă tulbură. Cred că-nțelegi ce vreau să spun. -Atunci voi pleca eu. Iese nervos, urcă la volan și pornește în trombă. ”Am băut cam mult și ar fi cazul să cuplez pilotul automat, îi trece prin minte. Nu, nu-l cuplez, se răzgândește. În zece minute voi fi acasă și..."… Șoseaua, tăiată în peretele muntelui, se ondulează pe după stânci sure, aride, într-un loc aproape lipsit de vegetație. În stânga, un hău imens crează o senzație de vid de care te despart doar parapeții metalici. Lumina crepusculară ce mai zăbovește înaintea serii este calmă, odihnitoare și mașina rulează sigur pe drumul neted, complet liber. ”Ar fi trebuit să mă stăpânesc, dar privirea aceea atât de stranie, ca în vis, m-a scos din sărite. Directorul nici nu bănuiește câtă dreptate are când spune că femeia este una cu totul specială.” Gândul acesta îl face să zâmbească și să apese pe accelerator. Imediat după cotitură, îl așteaptă însă Ea, tiganca de la cabană, cu rochia înflorată și cu năframa rosie. Îi face semn să oprească privindu-l rugător cu ochii ei mari și galeși. Puterile îl părăsesc din nou. Vrea s-o ocolească prin dreapta, dar, ca să n-o lovească, trage mult spre stânga. Manevra este însă nesigură și botul mașinii lovește violent într-unul din stâlpii care susțin barele, sfărâmându-l. Automobilul se rotește ca un titirez și, izbindu-se cu spatele de un colț de stâncă, îl proiectează pe Cezar în prăpastie. Þipătul lui sfâșie liniștea locurilor și, în cădere, mai are timp să vadă chipul femeii care-i zâmbea aplecată peste balustradă. * Cezar pierduse noțiunea timpului, neștiind de când zace în văgăuna acea puturoasă. ”Aerul stătut de pe fundul acestei gropi n-a fost tulburat în stratificarea lui de cine știe cîtă vreme, decât de căderea vreunei pietre, și a devenit otrăvitor.” Simte că se târăște prin noroaie îmbâcsite și grețoase. ”Poate că visez iar...…Sigur că da, mă voi trezi imediat și voi bea un păhărel de lichior aromat cu toate aromele tropicelor. După aceea voi merge la un psihiatru, pentru că nu mi se pare normal să...…Eu pe care lumea mă consideră o minte strălucită…” Undeva, destul de vag, se aud voci. -Dar nu visez, au venit să mă caute. Nu se putea să... … Își întoarce privirea spre locul de unde se auzeau vocile și vede o rază de lumină care-și face timid loc printr-o crăpătură. Se cațără spre ea. „Cu siguranță că acolo sunt oameni. Voi striga și mă vor auzi." Se târăște până acolo, orbecăind pe fundul grotei și descoperă intrarea într-un apeduct părăsit, la capătul căruia se aud clar voci .Iese într-o grădină înconjurată de ziduri albe. Șiruri de platani feresc de arșița soarelui o sumedenie de caiși, piersici, curmali, migdali, tufe de laur, de mirt și de leandru, care înmiresmează aerul cu parfumul lor puternic. În mijloc se află un havuz pe care plutesc nuferi înfloriți printre care înoată păsări cenușii, necunoscute. După lumină pare să fie în amurg. Se apropie de bazin cu gândul să se răcorească puțin. -Bine-ai venit, luminate stăpâne, aude o voce caldă de femeie, în momentul în care vrea să se aplece peste marginea de piatră a bazinului. Nu băgase de seamă că aproape de el își oglindea chipul în apă o tânără îmbrăcată în rochie albă de in, încinsă cu o curea galbenă. -Cine ești? tresări Cezar surprins. -Ruth, sclava ta israelită, stăpâne, zice ridicându-se de pe marginea de piatră și lăsându-și privirea în pământ sfioasă. Acum doi ani, când ai plecat, eram abia o fetișcană, dar îți plăcea de mine… Tace rușinată, de frică de a nu vorbi prea mult. -Ești sigură că mă cunoști? Cine sunt eu, Ruth? o întreabă în timp ce-și spală mâinile în apa limpede. -Vai, stăpâne! Cine nu-l cunoaște în Egipt pe prealuminatul prinț Tutankamon? strigă fata speriată, aruncându-se cu fața la pământ.Iartă-mă! De mult ar fi trebuit să fug s-o anunț pe aleasa inimii tale, Iris, stăpâna noastră. Face o plecăciune apoi fuge pe cărarea din lespezi de piatră ce duce spre palat. Tot personalul palatutlti coboară cu strigăte de bucurie și îngenunchind: curteni, sclavi, scribi. Cezar se află tot pe marginea bazinului și-i urmărește înmărmurit. O singură persoană rămâne-n picioare, desigur stăpâna. E frumoasă și mândră, de-o eleganță cu totul remarcabilă. În scurta confruntare tacită, Cezar își dă seama că e o femeie rece. -Bine-ai venit, stăpâne, murmură ea, plecându-și ușor fruntea. Casa ta e pustie fără tine, mierea și vinul sunt lipsite de gust…Amon să te aibă în paza sa. Cezar nu știe ce să facă, se ridică în picioare și câteva secunde rămâne descumpănit.Face doi pași, îi întinde mâna apoi îi cuprinde umerii și o sărută pe obraji, moment în care sclavii înalță urale de bucurie: -Trăiască prințul Tutankamon și prințesa Iris! -Marele preot i-a chemat la el pe toți nomarhii, îl informează Iris. Ichunaton a murit. Să mergem să ne pregătim. Străbat un vestibul de unde intră într-o sală mare de primire a oaspeților asemănătoare cu patiumul roman. Niște coloane înalte susțin tavanul boltit, pe care este pictat cerul înstelat și luna , iar pe pereți se află scene de vânătoare, câmpuri de papirus și Nilul mărginit de trestii peste care zboară păsări albe și cenușii. Mobilierul este compus dintr-o mulțime de tabureți, perne și rogojini. Iris îl duce la baie. Acolo se află două bazine cu apă veșnic proaspătă menținută de sclavi la temperatura optimă. Pereții sunt de piatră, iar pardoseala din plăci de marmură albă și roșie. Un sclav negru, masiv și musculos se pleacă cu respect: -Þi-am adus natron și un mănunchi de saponaria pentru curățirea pielii, zice, apoi se retrage. Rămas singur, Cezar își leapădă hainele murdare într-un colț gândindu-se cu voluptate la plăcerea de a se scufunda în acel ochi de apă. -Cine ești, străinule? aude în spatele lui vocea indiferentă a lui Iris. Instinctiv, Cezar își leagă cămașa în jurul șoldurilor, jenat. N-o auzise intrând pentru că poartă sandale ușoare de răchită. -Ești evreu, surâde ea, lepădându-și cămașa de in și intrând într-unul din bazine. -Nu.De ce? se miră Cezar. -Pentru că numai semiții își feresc goliciunea trupului. Vino să te purifici. Drumurile lungi obosesc sufletul și spurcă trupul omului. O să te frec bine cu natron și cu saponaria. Se apropie de ea ascultător și aceasta începe să-l frece cu plantele de saponaria până când pielea începe să i se înroșească. -Pe Horus și Osiris! Ești o întrupare vicleană a lui Seth. -Sunt om ca tine, nu te speria. -Semeni întru totul cu Tutankamon: ai trupul lui, mușchii lui, pielea, glasul, mișcările, până și alunița de la subsuara stângă și crestătura abia vizibilă de deasaupra arcadei drepte. Un singur lucru vă desparte. -Care ? -Ochii lui sunt negri ca întunericul nopții, ai tăi sunt albaștri și limpezi ca cerul Egiptului. -Dar unde este el? -Ichunaton se temea de faima lui în popor și l-a trimis cu solii pe la regi din țări îndepărtate. Au trecut de atunci mai mulți ani și iată că prințul a murit. -N-a murit. Se va întoarce, va ajunge faraon și abia după aceea va muri. -Nu.Tu vei fi faraonul și eu prima doamnă a Egiptului… -Dar.. -Tutankamon ești tu! -Ne vor descoperii, Iris... -Acum este rândul tău să mă freci. După câteva mișcări, îi aruncă mănunchiul de saponaria, îl încolăcește și-l sărută frenetic. De îndată ce-și astâmpără pofta năvalnică de dragoste, Iris bate din palme. Intră sclava care o înfășoară într-o țesătură de lână albă și după ce ies, apare sclavul negru. -Ce vrei să faci? se miră Cezar. -Ce-i place luminăției voastre. Parfumurile preferate: pulbere de alabastru amestecată cu nitră, parfum de tămâie adus din țara Punt, terebent și Kuphi compus din șaisprezece substanțe diferite. -În călătoriile mele n-am avut parte de așa ceva, suspină Cezar întinzându-se pe masă și lasându-se pradă mâinilor masive și extrem de pricepute ale negrului. Vestea întoarcerii prințului Tutancamon se răspândește ca fulgerul în toate colțurilr Tebei și Marele preot îi trimite sol cu invitație pentru adunarea nomarhilor. Strada cea mare e un fluviu de torțe care răspândesc în aer un miros puternic de rășină. Palatele cele mari dormitează parcă în lumina roșiatică, tremurândă, înconjurate de grădini umbroase. Cezar și Iris șed într-o lectică descoperită, purtată pe omeri de patru sclavi nubieni, înalți de peste doi metri. Poporul îi aclamă ca pe niște zei, iar Marele preot și nomarhii îi așteaptă la porțile palatului după care se îndreaptă spre sala de primire,unde sclavii tămâiază și împrospătează aerul arzând lemn de terebint. Alții așază pe mese pâine, vase de piatră cu legume fierte și zarzavaturi, carne de vânat și de pasăre, coșuri de nuiele pline cu lăptuci. Sclavii pivniceri aduc vase de piatră pecetluite, pline cu bere proaspătă și le toarnă oaspeților în gobeleții de aramă pe care fiecare și-i poartă la brâu. În fața prinților puseră o anforă și pocaluri de argint.- -Toți beau bere proaspătă din vase de piatră, cu gobeleți de aramă, tu însă ești zeu și vei bea vin negru, uleios de Siria, din pocal de aur. -Ospătați-vă după datina strămoșilor noștri, îi îmbie preotul.Ichunaton a murit și odată cu el a pierit și nelegiuirea. Acest demon a stricat legile neamului și zeii ne-au părăsit. Nu vedeți oare câte nenorociri s-au abătut asupra bietului Egipt? Nu vedeți câte boli și câtă sărăcie ? Oaspeții se înfruptă cu lăcomie din bucatele alese și sorb bere din gobeleți, ascultând cuvântul gazdei cu nepăsare. -Blestemat să fie acela care va mânca porc în afara serbărilor lui Isis !Porcul este un animal murdar și lipsit de sfințenie, se împreunează atunci când luna scade și aduce lepră în trupurile acelora care-i beau laptele și le îngroașă pielea ca psora. Nu vă spurcați trupurile hrănindu-vă cu pești și cu ceapă, nu beți vin peste măsură! Cine se satură de vin este lipsit de putere și trebuie să zacă culcat. Iată, regele nostru, strălucitul Tutankamon va face rânduiala cea dreaptă. Mesenii își pleacă capetele în semn de supunere față de prinț. Preotul se așază și îndată după aceea ușa se deschide – -Iată, îi șoptește Iris, dănțuitoarele din Siria, Fenicia, Libia și Babilon, împreună cu sclavele care mânuiesc cu pricepere cytera, lira, fluierul dublu și tamburinele.… Ochii nomarhilor sticlesc urmărind mlădierea trupurilor goale în sunetele crotalelor și o dorință tainică le umple sufletul, iar gobeleții se golesc din ce în ce mai des. După trei ceasuri toți mesenii sunt beți afară de familia princiară și de Marele preot. Nomarhii se amestecă cu dănțuitoarele, le îmbie cu bere, se împreunează de-a valma, dorm pe sub mese. Cezar simte mâna lui Iris alunecându-i pe pulpă și se miră de clemența Marelui preot care urmărește totul cu detașare. -Iartă-i mărite rege, zice acesta, bănuindu-i gândurile. Zeul Geb a lăsat să crească frunusețea în fiecare trup, iar zeul Ptah a creat cu mâinile sale femeia ca o alifie pentru sufletul bărbatului. Cezar își toarnă vin spre spaima sclavului care trebuia să facă acest lucru, dar care se liniștește văzând că stăpânul îi zâmbește cu prietenie. De dincolo de ziduri răzbate vuietul mulțimii ca talazurile unei mări învolburate și la intervale egale se aude urarea „Trăiască regele!” Un sclav purtând statuia faraonului decedat, Ichunaton, cioplită din lemn de abanos, trece prin fața lor rostind: „Iată-l pe acesta! Bea și fii vesel, pentru că într-o zi vei ajunge și tu ca el .” După ce prințul își bea cupa visător, Marele preot se ridică în semn că petrecerea s-a încheiat. -Mă voi întoarce la palat pe jos, îi șoptește lui Iris și aceasta își pleacă fruntea în semn de încuviințare. -Este marea sărbătoare închinată Lunii și poporul va petrece în voie, pentru că este dezlegat de toate cele oprite și mai ales de carne de porc și de vin. Am crezut că vom fi împreună în mijlocul poporului… -Iartă-mă, dar vreau să fiu singur. Iris face a doua plecăciune după care se depărtează. * Luna se ridică deasupra cetății, rotundă ca o tipsie de aur poleind palatele Tebei într-o lumină misterioasă. Strada cea mare este în continuare un fluviu de oameni ce se revarsă în câmpul de la marginea cetății. Cezar pășește încet în umbra zidurilor, urmărind cu uimire acel amestec de bogați și săraci, oameni liberi și sclavi care se îndreaptă cu bucurie spre locul festinului unde se vor putea înfrupta în voie. Cineva îl recunoaște și vestea că faraonul este acolo electrizează mulțimea. Un nobil îmbrăcat în haine scumpe îl poftește respectuos să se urce pe un piedestal. Luna, care între timp se ridicase mai sus, împrăștie acum o lumină strălucitoare, salutând parcă prezența regelui. Acesta ridică mâinile în chip de salut și de dragoste pentru poporul său. Pectoralul de aur împreună cu brățările de la mâini și de la glezne scânteiază, astfel încât faraonul pare un zeu adevărat. Mulțimea îngenunchează înfiorată, lipindu-și de trei ori fruntea de țărână. Cezar simte că trebuie să spună ceva : -Din partea zeilor aduc sănătate și pace poporului meu. Începând cu domnia mea, Egiptul își va recăpăta strălucirea lui de altădată și, supușii mei, cinstindu-și zeii după legile strămoșești , se vor bucura de roadele pământului pe care aceștia s-au învrednicit să-l ude cu apele sfinte ale Nilului. În noaptea asta zeița Sodpet va veghea asupra noastră. Bucurați-vă și veseliți-vă, iar în zorii zilei când se va ivi pe cer steaua Shotis, vom arunca în Nil cărțile lui Hapi și vom aduce toate ofrandele care se cuvin bunului zeu. Ridică din nou brațele în chip de salut apoi se depărtează lăsând mulțimea să treacă spre câmp. „Ce frumoase sunt palatele Tebei, se minumează în gând, dar ele nu vor înfrunta timpul, pentru că sunt construite doar din cărămizi crude din pământul Nilului,” ÎN DREPTUL UNEI PORÞI AUDE UN FOȘNET ABIA PERCEPTIBIL ȘI SE OPREȘTE. E o femeie îmbrăcată într-o rochie ușoară de in, dar după diademă și bijuterii, își dă seama că este nobilă. Când îi vede fața, simte că-i îngheață sângele-n vine. ”Este chiar femeia din vis, oftează Cezar. Dar e egipteancă pentru că are sprâncenele conturate cu pulbere neagră de galenă și pleoapele vopsite cu malahită verde, iar tenul fin îi este albit cu alabastru amestecat cu nitră, însă dintre toate, cea mai mare strălucire i-o dă splendida coafură peste care este așezat cornul din care picură încet parfumul de crin peste părul frizat.” -Dacă ai ști de când te caut, suspină ea. Destinul a fost nemilos cu noi, dar acum suntem aici. Așa s-a-ntâmplat să ne-ntâlnim aici. Il ia tandru la braț și pornesc încet în josul străzii celei mari. -Tu ești.. Femeia îl oprește. -Cine sunt eu, cine ești tu, cine am fost, cine vom fi? Poate că vom afla în sfârșit. * Se crapă zorile risipind ultimele umbre ale nopții. La porunca Marelui preot, mulțimea își îndreaptă privirile spre Memfis și se face tăcere adâncă. Peste cerul plumburiu, vântul răcoros din zorii zilei poartă pâlcuri de nori albăstrii, deșirați, semn că vor începe ploile. Mai întîi, la marginea zării apare o licărire plăpândă, apopi lumina crește și deasupra orizontului apare steaua Shotis. -Sodpet, Sodpet! suspină mulțimea înălțând mâinile spre cer și speranțele renasc în sufletul oamenilor. * La răsăritul soarelui, faraonul și prima femeie a haremului său, Iris, sunt la țărmul fluviului -Aruncăm în Nil statuietele și cărțile lui Hapi, ca zeul să răsplătească tot poporul Egiptului cu roade bogate.Iar cum în prima zi a anului, regele trebuie să fie darnic, vă poftesc pe toți la ospăț. Șiruri nesfârșite de sclavi aduc vase mari cu vin aromat și vârtos de Fenicia, iar porcarii cei disprețuiți tot anul înjungie porci și-i frig pe jar. Pe un podiu înalt, îmbrăcat în purpură, se află două jilțuri de abanos încrustat cu aur. Jos, de o parte și de alta se află mesele nomarhilor și ale preoților lui Amon. Pe măsură ce soarele urcă, tăria vinului se face simțită și lumea prinde să se distreze în sunetele harpelor și flautelor. -Eu am voie, dar tu n-ai voie să te înfrupți din bucatele vulgului. Pentru tine s-au pregătit bucate speciale. La început îți vor aduce platouri cu legume fierte, zece pâinișoare de grâu într-un coș de nuiele, apoi o gâscă de Nil rumenită și legume crude pentru păstrarea vigorii. De băut, vin negru, uleios, de Siria. Pentru Iris care se simțea marea stăpână a Egiptului, sclavele aduc tipsii de argint încărcate cu fripturi de porc, pește fript, pește uscat, pâinișoare de lotus, păsări mici, crude, rădăcină dulce de lotus, papirus copt și ulcioare de bere răcoroasă. -Nu mă interesează cine ești și de unde vii, zice Iris privindu-l adânc în ochi. Vei purta coroana dublă a Egiptului de jos și a Egiptului de Sus, dar eu voi fi stăpâna! Sunetul prelung de trâmbiți ce vestește sosirea faraonului o trezește din visare și o face să-ntoarcă privirea spre locul de unde venea. Puterile îi pier când îl recunoațte pe Tutankamon cel adevărat în fruntea gărzii sale de o mie de oameni, în armuri strălucitoare, gata să moară pentru stăpânul lor. -Suntem pierduți, murmură cuprinsă de groază, simțind cum aripa morții fâlfâie domol, răcorind aerul încins. -Să nu ne pierdem speranța. Eu ți-am spus că Tutankamon n-a murit și că va fi faraon. -Într-adevăr, dar nu credeam că ești chiar demonul…. La un semn al lui Tutankamon, oștenii gărzii se opresc la cincizeci de pași de podium cu mâinile încleștate pe arme. Prințul își continuă drumul cu o siguranță demnă de rangul său. Poartă o ținută festivă și podoabe de mare preț. Nefiind încă încoronat, pe cap poartă o perucă ale cărei falduri coboară până pe umeri, dar pe frunte îi strălucește totuși cobra de aur, semn al puterii regale. Șorțul plisat îi acoperă coapsele până la o palmă deasupra genunchilor și în spate coada de taur, semn al vitejiei. Ca podoabe are două coliere mari de perle, iar la mâini și la picioare brățări de aur. În picioare poartă sandale ușoare de răchită. Se oprește în fața podiumului și-i privește pe uzurpatori cu niște ochi din care izvorăsc fulgere. Nomarhii și preoții lui Amon se aruncă cu fețele-n țărână, simțind că-i așteaptă moartea. Cezar îl urmărește cu atenție. În momentul în care privirile li se întâlnesc, amândoi rămân perplecși. După un scurt moment de înfruntare, tânărul prinț izbucnește: -Oricine-ai fi, om sau duh, pentru nerușinarea de a te fi așezat în scaunul meu, vei cunoaște mânia zeilor și a mea! Urcă treptele ignorând-o total pe Iris care se aruncase cu fața la pământ, implorându-l s-o ierte. Se oprește la doi pași de neașteptatul său rival cu mâinile la piept, așteptând explicații. Cezar se ridică liniștit și-l măsoară cu aceeași privire nepăsătoare, deși asemănarea aceasta izbitoare îl tulbură puțin și, înainte ca rivalul să deschidă gura, strigă către mulțime: -Locuitori ai Tebei, iată regele vostru! după care îngenunchează cu supunere. Bucuria izbânzii fără împotrivire înflorește pe chipul tânărului și salută poporul cu brațele ridicate, ca un suveran binevoitor.Mulțimea rămâne o clipă descumpănită apoi izbucnește în ovații, fără să priceapă prea bine despre ce e vorba. După ce se asigură de devotamentul poporului, la un simplu gest, comandantul gărzii, cu un corp de mercenari nubieni, îi arestează pe uzurpatori dimpreună cu toți nomarhii și slujitorii templelor, afară de Marele preot. * Cezar se trezește în puterea nopții, într-o încăpere mare, goală, cu pereții și pardoseala de piatră. Prin ferestrele înalte pătrund razele reci și străvezii ale lunii. Mai întâi aude chelălăitul jalnic al unui câine, apoi țipătul bufniței și un fâlfâit ușor de aripi, dincolo de drugii de fier ai gratiilor. Înțepenit, se ridică de pe dalele de piatră și începe să se miște, să se dezmorțească. Undeva aproape, se aude țipătul unui cocoș care parcă zbiară prin somn. ”Nelipsitul cocoș, suspină Cezar, pe care-l auzi oriunde te-ai afla când te trezești în zori.” Aude apoi un declic mecanic și unul din blocurile de granit se rotește cu un huruit ușor, descoperind o intrare secretă ca o grotă, din care vine un miros care-l înfioară, de mucegai și umezeală. O vede într-adevăr pe femeia din vis și abia acum realizează că pe ea o caută de-o viață întreagă. -Nefertiti, suspină el cu un glas în care se simte un amestec ciudat de durere și resemnare. -Nu rupe vraja îl roagă ea. Timpul e scurt. Se ghrmuiește la pieptul lui primindu-i cu nesaț mângâierile pătimațe. -Se luminează de ziuă, murmură Cezar urmărind prin fereastră cerul cenușiu pe care alunecă aceiași nori zdrențuiți. -Trebuie să fugim, tresare ea. Astăzi, după încoronare, tu și cu Iris urmează să fiți aruncați în groapa cu lei, îm preună cu mine, dacă nu primesc să rămân regina Egiptului. Nici pe răpousatul meu soț nu l-am iubit, dar alături de acest copil n-aș putea trăi nici măcar o zi. Nu-i așa ce miracol ?Trupește sunteți identici, dar numai pe tine te pot iubi, sufletul meu pereche. -Am căutat cu disperare acest suflet și nu l-am găsit.… De afară răzbat glasuri și forfotă, zăngănit de lanțuri și de fiare. -Ce se-ntâmplă? întreabă regina cu blândețe. Te văd neliniștit.…Să nu te sperii de groapa leilor, zeii sunt cu noi. Nefertiti încă n-a murit. Ochii ei verzi îl învăluie în privirea lor de smarald și, pentru prima oară citește în ei nespusă iubire, dar și teamă. -Știi și tu că ne vom despărți, iubita mea. Suntem condamnați să trăim la distanțe de timp de care se sperie gândul... … -Ai învins timpul Cezar! Nu pleca și vei fi rege, Tutankamon este încă copil. -Asta nu depinde de mine. Ora e pe-aproape. Aud vuietul timpului milenar și și convulsiile spasmodice ale haosului nemărginit. Simt acea pulsație care va produce fisura ce mă va-nghiți... și clipa va devni din nou mileniu. -Dar nu e drept! țipă frumoasa regină și țipătul ei se amplifică sub bolțile reci. Îi caută buzele cu înfrigurare și câteva minute rămân îmbrățișați în mijlocul sălii pustii, el desculț, în cămașă de sclav din pânză aspră și grosolană, ea albă și strălucitoare în toată splendoarea ei de adevărată regină. -Doamne, ce mult te iubesc, prințesa mea, dar totul este în zadar… -Să mergem atunci, să ne bucurăm de timpul care ne-a rămas. Îl ia de mână și-l trage-n labirintul secret. * În ziua încoronării, încă din zori e forfotă mare. Mulțimi sosite din toate ținuturile Egiptului umplu ulițele Tebei. Marele preot, purificat și epilat, celebrează slujba în capela templului, inaccesibilă muritorilor de rând. După ce-l tămâiază și-l primenește pe zeu, îl aduce în fața mulțimii în acordurile imnurilor de slavă înălțate de preotesele lui Amon, femei ale haremului său, învestmântate în rochii albe, imaculate. Printre imnuri se aud sunete cristaline de clopoței sup ploaia de petale de crin și de roze. În curtea templului se înalță estrada îmbrăcată în purpură pe care se află tronurile celor două regate, iar în fața lor este întins stâlpul pe care se încolăcește papirusul sudului cu lotusul și crinii nordului. La apariția alaiului regal, urale prelungi zguduie orașul. Faraonul urcă scara înaltă, iar suita rămâne jos, potrivit rangului. Poartă un costum impunător din care nu lipsesc pectoralul de aur și fusta plisată, susținută de centura încrustată cu diamante. Pe cap are o perucă grea și sofisticată ce-i coboară în falduri pe umeri, pe frunte se lasă sinuos cobra de aur, iar în mâini ține cârjalui Osiris și biciul. Are fața suptă și întunecată de gânduri rele. ”Străinul cel viclean, spirit malign al zeului Seth a fugit cu Nefertiti, fosta regină, plănuind uneltiri împotriva mea. Poporul o mai iubește încă pentru frumusețea ei aproape nefirească la o muritoare.” Își alungă gîndurile rele și privește mulțimea cu încredere. Se așază pe primul tron cu siguranța suveranului legiuit și Marele preot îi pune pe cap coroana albă de rege al sudului, făcând o plecăciune adâncă. -Trăiască regele! se aude glasul poporului extaziat. Faraonul se ridică salutând printr-un gest larg, apoi încucișând cârja și biciul în dreptul pieptului se așază pe al doilea tron, sprijinindu-și picioarele goale pe stâlpul înfășurat cu papirus și cu crini. Marele preot îi pune peste prima coroană, coroana roșie de rege al nordului, făcând a doua plecăciune. -Trăiască regele! tună din nou mulțimea electrizată. -Urez poporului meu bunăvoința zeilor și prosperitate. Să înceapă serbările! Poporul se îndreaptă spre câmpul de la marginea cetății, rămânând doar marii dregători cu suitele lor care trebuie să-l însoțească pe noul faraon în primul său pelerinaj pe la templele zeilor. Coboară treptele plin de sine și pornește în fruntea procesiunii. -Mărite stăpîne, grăiește comandantul gărzii, amintesc luminăției voastre că avem o prizonieră. Fața regelui se întunecă. -Târâți-o în fața cortegiului ca să plătească pe măsura necredinței sale! -Astăzi, luminăția ta ar trebui să fie îndurător...… -Nu cu uzurpatorii! Iris trece pe dinaintea lui desculță, în cămașa aspră de sclavă, cu părul despletit și cu brațele legate cu frângie. Este escortată de doi mercenari impasibili, cu fețele ca de piatră. Pentru o clipă privirile lor se întâlnesc și faraonul citește în ochii ei ură nemăsurată și dispreț și lucrul acesta îl face să se simtă și mai ofensat. Soldații o smucesc să-și continue drumul. Cortegiul se urnește din loc în uralele celor care n-au părăsit piața, dorind să-l mai vadă pe faraon de aproape, mergând pe jos cu picioarele goale, înveșmântet în costumul său de zeu pămânstean. Pășește în frunte urmat de Marele preot și soția zeului, mai marea peste cântărețele lui Amon, de coloana preoților aceluiași zeu, dispuși în câte zece șiruri drepte , aliniate perfect, toți cu craniile rase proaspăt, îmveșmântați în robe albe până-n pământ. După ei urmează soldații gărzii apoi nomarhii și nobilii cei mai de vază, numai bărbați. Femeiele așteaptă la templul zeului pe care îl au ca protector, în toalete extrem de rafinate, cu flori în mână și cu cornete de petale de trandafir albe și roșii. Primul este templul lui Apis, în curtea căruia, pe o pajiște îngrijită zburdă taurul sacru, întrupparea zeului, despărțit printr-un gard de cele cincizeci de juninci albe ale haremului său. Regele singur, întâmpinat cu jerbe de flori și ploaie de petale intră în templu printr-un coridor de cântărețe și dansatoare, își aduce ofranda, după care se întoarce cu fața luminată de mulțumire, semn al comunicării cu zeul. Cortegiul se oprește apoi pe rând la templele zeilor cu capete de animale: Horus, Thot, Anubis, Khnum, Seth și Hator, întruchipați prin erete, ibis, maimuță, câine, berbec și vacă, fiecare având haremul său de animale femelă. Urmează apoi templele lui Isis și Osiris, oprindu-se în cele din urmă să-i mulțumească lui Shobek. La ieșirea din templu, regele pare liniștit, cu fața luminată de un zâmbet tainic. Se îndreaptă spre bazinul din mijlocul curții, mărginit de-un pâlc de arbori umbroși, în care se află crocodilul sacru, întruchiparea zeului. Animalul îl privește cu ochi mari, indiferenți. Iris pricepe că acolo îi va fi sfârșitul. -Trădătorii merită deopotrivă pedeapsa oamenilor și a zeilor, grăiește faraonul cu tristețe. Pregătiți-i drumul spre eternitate! Doi sclavi aștern cărarea ce duce la bazin cu cioburi tăioase, iar soldații, la porunca regelui, o dezleagă și-i sfâșie cămașa, lăsînd-o goală. Trupul tânăr și mlădios se arată alb și senzual în lumina ușor diluată de trecerea unui nor. Ochii faraonului se aprind și inima i se strânge de durere pentru prima lui iubire. Femeia simte ce se petrece în sufletul lui. -Ești un laș, Tutankhamon! O trimiți la moarte pe cea care te-a iubit când erai abia un copilandru. Te temi de zei, dar zeii nu există! Există doar răutatea oamenilor, ura și prefăcătoria! Barba Marelui preot e atinsă de un tremur abia perceptibil, dar fața i se crispează de mânie. -Ucide demonul, stăpâne, urlă el scos din minți. Cuvintele ei spurcate ne vor aduce necazuri și blestemăție. Printr-un gest nervos, faraonul îi poruncește să tacă. -Vei muri, strigă ea. Numai peste câteva luni vei muri! Iată de ce nu-mi pare rău că mor. Unul dintre soldați o lovește peste spate cu frânghia îndoită și pe pielea albă îi rămân două dungi vineți de la omoplatul drept spre șoldul stâng. Cioburile tăioase îi intră adânc în tălpi și sângele curge șiroaie. Străbate însă cărarea, dovedind o tărie noebișnuită pentru o femeie și se urca fără teamă pe scara proptită de gardul împrejmuitor carel împiedică pe crocodilul-zeu să se năpustească asupra celor care vin să i se închine lui Shobek. -Oprește-te Iris, aude din mulțime o voce al cărei timbru plăcut îl recunoaște. Își întoarce privirea într-acolo și-l vede pe Cezar în haine ponosite, amestecați cu Nefertiti printre sărăcime. Fața i se luminează și ochii ei mari strălucesc plini de recunoștință, dar în aceeași clipă plonjează în apa verzuie și stătută iar crocodilul o devorează pe loc. -Gărzi , ordonă faraonul, trezit ca din vis, arestați trădătorii! Se produce o învălmășeală care le permite să se piardă prin mulțime. -Trebuie să ajungem la apeduct, șuieră Cezar la urechea lui Nefertiti. Momentul plecării mele e pe-aproape. Să ne grăbim! -Suntem urmăriți, strigă regina. Cezar întoarce capul și vede trei arcași din gardă care se țin după ei moment în care o săgeată îi vâjâie la numai o palmă de ureche, înfingându-se într-un copac. Până la poarta salvatoare mai au cinci-șase pași. O altă săgeată trece printre ei și se frînge , lovindu-se de zidul alb. Cezar intră primul în gura apeductului, întinzând mâinile s-o ajute pe Iris, dar e prea târziu. A treia săgeată îi străpunge spatele și frumoasa Nefertiti cade în genunchi în timp ce din colțul gurii i se prelinge un firicel de sânge. -Mergi singur, iubitul meu... Visul nostru se Încheie aici. * Când deschide ochii, Cezar se pomenește într-o încăpere albă, scăldată într-o lumină blândă de amurg. E culcat în pat, învelit într-o pătură de un galben odihnitor care-i amintește de anii petrecuți într-un internat cu aspect de fortăreașă medievală. Vede curtea interioară, un dreptunghi închis între ziduri, pavat cu piatră neregulată de râu, orologiul care măsura timpul cu bătăi rare în după-amiezi și seri de liniște și de singurătate, când ațipea scandând tristele lui Ovidiu..”Cum subit illius tristissima imago,/Quae mihi supremum tempus in Urbe fuit…”,neliniștitele stoluri de porumbei în veșnică forfotă pe acoperișul de olane , orga bisericii catolice din apropiere… „Sunt la spital, îi trece perin minte. Dar oare ce-am pățit? Nu simt nici o durere…” Abia când încearcă să se întoarcă, un junghi violent îl face să icnească. Nu băgase de seamă că nu este singur în cameră. La una dintre ferestrele înalte, o femeie în halat alb urmărește asfințitul soarelui care coboară după un deal împădurit. Auzindu-l, aceasta se întoarce. El vrea s-o întrebe cum a ajuns aici, dar cuvintele i se opresc pe buze. -Ai dormit zdravăn, domnule, zice ea cu o voce caldă, prietenoasă. -Mai întâi aș vrea să știu... … -Că nu e bine să conduci când bei. De data asta ai scăpat ca prin minune doar cu câteva zgârieturi. Se vede că faci sport, pentru că ai o mobilitate apreciabilă. În locul dumitale, altul s-ar fi făcut bucăți. Continuând să zâmbească, se așază pe marginea patului și-i pune mâna pe frunte. Palma ei mică are o piele moale și catifelată. -Þi-a trecut și febra, înseamnă că totul este bine. -Spune-mi, te rog, unde ne-am mai întâlnit? o întreabă timid, dezorientat și fascinat în același timp de frumusețea ei tulburătoare. -Þi-am mai spus că nicăioeri. Să nu începi iar cu Egiptul că...…Ești arheolog? -Nu. Sunt fizician atomist, dar simt că mă voi face brancardier. -De ce? Surâde tânăra. -Pentru ca să fim mereu aproape. -Bine. Până una-alta, scoate-ți cămașa să te pot examina. Mâinile ușoare și pricepute îl palpează îndelung printre indicațiile laconice, strict profesionale: respiră, inspirăp, tușește etc. -Te doare? -Nu mă doare nimic. -Atunci e bine. Peste două zile te lăsăm acasă. Cezar îi ia mâinile într-ale sale și începe să i le sărute.. -Þi-ai făcut concediul, domnișoară doctor. -Încă n-am avut timp zâmbește ea. -Asta înseamnă că în curând vom merge să vedem piramidele. -Sfârșit- |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy