Fawzia Muradali Kane s-a născut în San Fernando, Trinidad Tobago, și a plecat în Marea Britanie cu o bursă pentru a studia arhitectura. Momentan locuiește în Londra și e co-director al firmei KMK Architects cu Mike Kane. A apărut cu scrieri în mai multe publicații printre care Agenda, Brittle Star, Poetry Review, Poetry London, Poetry Wales, și Rialto. Prima sa colecție de poezii, Tantie Diablesse va fi publicată la Waterloo Press în 2011.



1. Ați plecat din Trinidad Tobago la o vârstă fragedă, dar scrierile dumneavoastră sunt impregnante de un suflu specific zonei. Ați păstrat relații culturale cu țara? Sau ați încercat să vă implicați în viața literară de acolo?

Am plecat din Trinidad la optsprezece ani să studiez arhitectura în Londra, deci cred c-a fost destul de târziu și pot considera ca sunt originară dintr-o țară din Insulele Caraibe. În afară de sora mea, care e tot în Londra, restul familiei a rămas în Trinidad (adică acasă, aș zice...). Obișnuiam să consider că acasă e acolo unde sunt oamenii apropiați mie, nu un anume loc, dar acum ezit să mai spun asta. Familia mea e formată dintr-un amestec de oameni de știință și artiști. O parte sunt cercetători, zoologiști, profesori, iar altă parte – artiști, pictori, creatori de costume de carnaval (mas men).
Þin legătura cu ei, mai mult prin internet. Pot afirma că opera mea e necunoscută acolo, cel puțin deocamdată. Legăturile culturale pe care le am cu țara sunt spirituale, prin alți locuitori din Trinidad. În Londra se află o comunitate de profesori universitari din Insule (Comunitatea Caraibelor în Europa – CACOEU), prin Colegiul Goldsmith, care organizează în mod constant evenimente, și e interesant de aflat ce se întâmplă în alte părți ale insulelor.

2. Deși domeniul literar din Trinidad este străin pentru majoritatea cititorilor din lume, credeți că o țară atât de mică poate oferi valori?

Nu cred că Trinidad Tobago poate fi considerată ruptă de lume, datorită populației formate din atâtea culturi și rase diferite: africani, indieni orientali, europeni, chinezi, asiatici, și-ar mai fi! Cât despre limbi, principala limbă este engleza, dar istoric am trecut prin spaniolă (a doua limbă folosită), și franceză, olandeză sau germană vorbită în Moravia. Istoria și poziționarea noastră geografică demonstrează că avem caracterul unor latinoamericani în ciuda limbii engleze pe care o vorbim. Rezultatul a fost o cultură insolită de “mijloc” și un caracter asemenea. Astfel, ne simțim bine în pielea noastră în orice tip de societate, în oricare domeniu al vieții.
Poate cuvântul “exotic” ar fi mai potrivit decât “străin”. Melanjul nostru cultural ne-a oferit darul cuvântului, scris și vorbit, care a dat doi laureați ai premiului Nobel - V.S Naipaul și Derek Walcott (care au trăit în Trinidad mulți ani). Aș putea spune că avem un număr neobișuit – raportat la suprafața țării – de autori cunoscuți publicați la nivel global. Dionne Brand în Canada, Anthony Joseph și Roger Robinson aici în Marea Britanie, sau Samuel Selvon și Earl Lovelace, ca să numesc doar câțiva.
Tot în Trinidad se organizează și un festival, Bocas Lit Fest (www.bocaslitfest.com), care tocmai a închis porțile primei ediții de succes.

3. De ce ați urmat cursuri de poezie – pentru a vă perfecționa, pentru a afla mai mult despre arta scrisului, poate pentru a deveni scriitor de profesie... ?

În mod cert nu pentru a deveni scriitor de profesie. Meseria de arhitect nu-mi permite să urmez cursuri mai extinse, cum ar fi cele de creative writing.
Primul curs pe care l-am urmat, acum mai bine de zece ani, a fost Starting to Write, la Fundația Arvon, condus de Stephen Knight și David Morley. La finalul acestuia, ei m-au făcut să le promit că voi continua să scriu, spunându-mi: “Nu te descuraja, insistă până ce-ți vezi volumul pe rafturi, în librării.” Dacă nu le-aș fi făcut acea promisiune, aș fi renunțat, sinceră să fiu.
Cursurile Școlii de Poezie (www.poetryschool.com) m-au învățat disciplina de a merge mai departe și de a-mi face autocritica. Standardele educaționale sunt foarte ridicate, bine gândite și riguroase. Au o mare varietate de subiecte, profesori cu experiență și metode proprii. Eu le-am ales pe acelea care prezentau o provocare față de modul nostru de gândire. Atelierele de creație, în care aveam feedback de la colegii cursanți m-au ajutat să-mi conturez anumite proiecte. Am înțeles că cele mai virulente critici pot deveni cele mai pertinente (asta după dezamăgirea inițială, desigur!).

4. Ne puteți spune cum a reuăit cursul doamnei Mimi Khalvati să vă schimbe poziția față de poezie?

Unul din cele mai mari daruri ale lui Mimi (în afară de inspirație) e acela ce a demistifica tainele versului clasic pentru novici. Neinițiatul începe să-și dezvolte capacitatea de a citi ritmul interior al versurilor și tehnica scandării mă ajută, în mod surprinzător, acum, când scriu proză.
Am început să înțeleg mai bine de ce poezia creează un efect dincolo de momentul imediat. Cursul lui Mimi mi-a explicat cum (uneori și de ce) un poem se păstrează în memorie, cu aceeași forță, chiar dacă puțin transformat.
Totuși, cea mai mare reuăită a fost să-mi dobor barierele interioare, ca scriitor. Am scăpat de prejudecata rimei și a metricii “corecte”. Am început să accept substituirea ritmului. Versul liber a devenit “mai liber” și mai abordabil, la fel și aranjarea în pagină sau forma versurilor care a devenit o demonstrație de precizie. Poezia și efectul ei au deveni mai importante decât intenția.

5. Fiidcă scrisul e un fel de “meserie” secundară, scrieți ca hobby? Vă este necesar scrisul?

N-aș zice că scrisul e o “meserie”, dar nici un “hobby”, ceea ce-ar putea duce cu gândul la ceva frivol. Mi-am dat seama că scrisul e ceva de care am nevoie. A fi scriitor e parte din identitatea mea ca arhitect.
Arhitecții lucrează mult și scrisul îmi ocupă astfel tot timpul pe care nu-l petrec lucrând. Poezia e o creație – câteodată plină de dificultăți, alteori plină de satisfacții.
Sunt sigură că printre colegi dumneavoastră, mulți lucrează full-time ca să se poată susține. Poate că e un mecanism care funcționeză și invers. Poate o vocație o ajută pe cealalăt să supraviețuiască, și cea de-a doua menține fluxul creativ viu. Mă întreb totuși cum le distingem.

6. Care e diferența dintre F. Kane – arhitectul și F. Kane – poetul? Dacă există, unde se întâlnesc cele două entități în creația dumneavoastră (în oricare din domenii), și cum explicați acest lucru?

În mod surprinzător, nu mi s-a mai pus această întrebare. Altădată aș fi spus că cele două domenii nu au legătură unul cu celălalt pentru că mi-a luat mulți ani să le separ. Poeții pot fi o sursă de amuzament pentru arhitecți, care considră că poeții nu servesc la nimic util – în ciuda spațiilor minunate pe care aceiași arhitecți le creează. Puțini din colegii mei (arhitecți) știu că eu scriu.
Poate că noțiunea de “spațiu” e utilizată excesiv, dar în astfel de termeni gândește un architect: poate vedea cum un anume spațiu e definit de lumină, umbră, textura materialelor, sau cum reacționează simțurile umane la aceste variabile. Pentru un architect, viața întreagă este pluridimensională și senzorială. Totul are o arhitectură.
Paralelele dintre poet și architect sunt probabil reprezentate de procesul de gândire în alcătuirea formelor și compoziției. Mulți se folosesc acum de calculator pentru desen, la fel și noi. Dar preferăm metodele tradiționale, desenul de mână, înaintea transferului în programe CAD. Firma noastră lucrează cu multe schițe în carton sau alte materiale, și folosește mai rar tehnica computerizată 3D. E ca și cum materialul conferă procesului creativ eficiență.
Fiecare meserie o influențează pe cealaltă. Adevărul este că poezia mă ajută să comunic mai bine cu clientul despre efectul proiectului (la urma urmei, majoritatea proiectelor bune sunt cele despre iluzia creată în mintea celui care privește, care la rândul ei afectează experiența). De asemenea, poezia îmbuntățește precizia scrierii tehnice. Pe de altă parte, creația arhitecturală mă ajută să mă concentrez și-mi dă siguranța de a ști când să resping o idee care nu ar funcțion într-un poem.

7. Poeziile dumneavoastră au o particularitate narativă puternică; exită un personaj căruia poetul se adresează sau alte forme ale pronumelui personal de persoana întâi care indică prezența poetului. Este o marcă proprie?

Poate că da. Opera mea (inclusiv proza mai recentă, nuvelele) include monologuri ale unor personaje și mi s-a mai spus că apare des ideea participării la un discurs, fie ca observator sau ascultător căruia i se adresează, fie ca narator.
Mi-e greu să scriu poezie care nu face altceva decât să “exploreze un anume moment” chiar dacă îmi face plăcere să citesc astfel de creații care aparțin altora. Arta povestitului a făcut parte din educația mea și fiecare poezie are propria poveste. E foarte important pentru mine fiindcă eu gândesc, probabil, în termeni vizuali, încerc să fac un poem să contureze un loc, un anume moment din trecutul poveștii sau al evenimentului, o perspectivă literară sau chiar un punct de percepție, pentru cititor. Apoi încerc ca într-un poem să includ caracteristici ale tuturor celor cinci simțuri. Poate e un fel de joc, dar am descoperit că gustul e cel mai difcil de redat fără menționarea explicită a mâncării!
Câteodată scriitorul nu-și dă seama de unele lucruri evidente până ce nu-i sunt puse în vedere de un cititor. Sper că nu există o marcă a scrierilor mele. Niciun poet nu vrea ca metoda lui să fie considerată prea rigidă.
Poate că a vedea un element autobiografic în vocea narativă de persoana întâi este un truism, dar încerc să explorez aceste diferențe în vocile personajelor mele. Mă uimește lipsa de empatie a multora, poate pentru că Londra e un oraș imens și aglomerat, ca orice altă metropolă. Unele dintre poezii sunt mici experimente de utilizare a “conversației” între un personaj și cititor, fie că al doilea poate sau nu simpatiza cu primul.

8. Credeți că scrierea la persoana întâi e mai bine înțeleasă de cititor? Sau ați simțit acest lucru când ați citit în fața unui public?

Nu neapărat. Depinde la cine se referă pronumele de persoana întâi. Dacă reiese clar că e doar un poet ce redă un aspect din viața sa, atunci da, ar fi mai simplu pentru cititor să umple golurile.
Cititul în public nu oferă ascultătorilor timp de gândire, deci selecția poeziilor care să fie citite se bazează pe impactul lor de moment. Pe de altă parte, în public fiind, am auzit poeme mult mai profunde decât înțelegerea de suprafață. Aveau ceva anume care persista și dădea naștere mai multor gânduri și sentimente. Toată lumea face o conexiune firească pentru acele pronume de persoana întâi, dar apar divergențe când “eu” nu înseamnă propria persoană, adică cititorul sau ascultătorul.

9. Cine este Tantie Diablesse? De unde acest nume?

“La Diablesse” este un personaj popular din Insulele Caraibe, o creolă foarte frumoasă, cu păr lung și negru, care seduce bărbații și-i ademenește în pădure, unde ei mor. Unul din picioarele ei se termină într-o copită de cal, dar o ascunde sub fuste lungi. Trăsătura “diabolică” este prea puternică și invincibilă în ea, și deci ea devine un personaj temut și dorit de bărbați, dar misterios.
Personajul meu, Tantie Diablesse, a primit numele ca o insultă, de la cei în mijlocul cărora trăiește. Ea are o vârstă de cel puțin trei secole, și-a uitat numele și își detestă nemurirea. E o fostă sclavă, deci a fost martoră la evoluția istorică a Caraibelor și a poporului de acolo. În același timp, oamenii o ignoră, dar apelează la ea în ultimă instanță, pentru ajutor. Poate că întocmai ca acea trăsătură nefastă, supraviețuire și puterea asupra celorlalți se datorează forței de caracter.

10. În poeziile în care Tantie Diablesse apare ca personaj, folosiți credințe și obiceiuri din Trinidad Tobago?

Unele poezii reflectă aspecte din Trinidad Tobago. Tanti Diablesse vorbește prin intermediul unor versuri pe ritmuri de cântece populare sau prin intermediul unor dialoguri animiste, chiar, despre moștenirea sclavagismului african și a perioadei de înstăpânire în Indiile Orientale, prin munca obligatorie în industria zahărului. Face referiri la importanța carnavalului pentru sufletul locuitorilor din Trinidad, prin includerea unor cântări populare în text.

11. Vă aduce acest personaj aminte de țara dumneavoastră?

În mod sigur. Una din primele poezii pe care le-am scris, și în care ea era vocea narativă, se numea Tanti Dablesse pleacă și vorbea despre dorul de casă și despre adaptarea la schimbările climatice, de la două jumătăți categorice – adică un sezon ploios și unul secetos, la sferturi firave și blânde – climatul englezesc.
A existat un moment în care am revenit în locul în care m-am născut, în Trinidad, și am trăit dorul de casă pentru Londra.
Tanti Diablesse s-a dezvoltat în mintea mea și m-a ajutat să-mi clădesc încredrea în mine ca poet, ca scriitor, dar cred că a venit momentul să o las să “se ducă”. E vremea să merg mai departe.

12. Care sunt proiectele dumneavoastră?


Acest an pare să fie o însumare a ultimilor doisprezece ani de creație literară!
A fost acceptată spre publicare prima mea colecție de poezii, intitulată (desigur) Tanti Diablesse, și va apărea la Waterloo Press (www.waterloopresshove.co.uk) toamna asta. Scot cărți foarte frumoase, la standarde înalte de calitate și a fost o onoare să fiu aleasă.
Mai am o colecție Houses of the Dead (Casele morților) care va apărea tot anul acesta la Editura Sylph Editions (www.sylpheditions.com), ca parte a Seriei Ellipsis.
Nu în ultimul rând, o carte de proză scurtă La Bonita Cuentista (Povestitoarea drăgălașă) pe care am terminat-o și pe care am trimis-o pentru evaluare mai multor edituri.