Svetlanei Cârstean îi priesc poeticitatea, literaritatea. Când iese din arealul metaforei, scrisul ei riscă să devină neinteresant. Oricum, Cartea muncitorului sau floarea de menghină (Cartea românească, 2008), este un volum mărturie. După poetica impreciziei, practicată de Vlad Moldovan, editura s-a orientat către condeie mature, înclinate spre poezia epică. Svetlana Cârstean deschide seria continuată cu Marius Oprea și Radu Andriescu.
Poezia epică are avantajele ei. Dacă mai mizează și pe literalitate, evitând ambuteiajele stilistice, atunci poate chiar fi captivantă și modernă. Vers alb și comunicare firească. Condiția de posibilitate a fericirii, adică a seducerii cititorului, este, în cazul acesta, experiența de viață bogată și capacitatea de a o reflecta în scris. Svetlana Cârstean povestește despre epoca atelierelor mecanice în care liceenii din timpul comunismului își făceau veacul tinzând asimptotic spre îndeplinirea planului. Cum am fost și eu o victimă a perioadei respective, chiar m-a incitat „subiectul” cărții. În fond, autoarea practică reducția fenomenologică. Atelierul este pus între paranteze și separat de restul lumii. Atenția se focalizează pe detalii, maniera relatării este minimalistă, cu interludii lirice. Este și partea cea mai reușită a volumului. Celelalte compartimente: Cartea părinților sau „Sunt cuminte, promit”, Cartea iubirii sau Akihito și Cartea singurătății sau Do you yahoo? nu m-au convins. Lumea de seră a bancurilor de lucru, însă, este remarcabilă prin insolitul ei literar. Notabile sunt și constructele metaforice, unele chiar excepționale. Punctul forte al scriitoarei este prelucrarea feerică a unui cotidian tern; punctul moale este lipsa de apetit pentru spectaculos, miopia în ce privește tragicul, ciudatul, absurdul. De asta spuneam că Svetlana Cârstean este o poetă de forță mai ales în asamblarea figurilor de stil.
Retrospectiva este mereu actualizată, cel puțin ca intenție: „Stau călare/pe locul dintre ziua de ieri și ziua de mâine” (Insomnia). Sloganul „Bună dimineața, muncitori!”, atestă un început de simț al umorului, abandonat de interpretarea melancolic-liricizată a tablourilor de pe pereții memoriei: „Pe lemnul învechit, cu vopseaua verde sărită din loc în loc, înfloreau menghinele, acestea tot verzi./Menghină, floare de banc!” (Ora 6 dimineața). Stahanovismul declarativ este dezamorsat prin adaptarea lui Oblomov drept muză. Bineînțeles că poeta nu are în vedere critica unui regim, dar nu pot să nu forțez apropierea de poezia Magdei Cârneci. Diferența este între politicul implicat și cel etalat. În forme evidente sau pletoric-stilistice, politicul este prezent în poezie, contrazicînd opinia de tinerețe a lui Maiorescu. Reușita Svetlanei Cârstean este resemnificarea unui simbol al constrângerii. Menghina, pat al lui Procust, înflorește: „In gazonul verde al bancului de lucru înflorește floarea aceasta de un verde intens” [Chemare (Ce aude uneori Oblomov)]. E un fel de a ierta un trecut băgat cu forța într-o salopetă unsuroasă; de a-l ierta prin estetizare.
Svetlana Cârstean este o mântuitoare. Cred că numai în felul acesta religiozitatea, ca numinos, poate supraviețui în poezia de valoare. Cum am spus deja, celelalte cicluri ale cărții pălesc pe lângă descântecul până la înflorire al menghinei. Croșetarea din „ațe mici” a vieții casnice nu reușește decât un goblen palid. Duelurile postpuberale cu colegele de clasă sunt tăioase, cu simț al observației acut și umor fin. Este o linie de urmat pe viitor. În felul acesta, s-ar mai muta obiectivul fixat pe un anumit cadru, tehnică fericită aici, dar imposibil de reluat. Poezia aceasta reușește ce nu au reușit filmele de după Revoluție: să recompună atmosfera în care trăiau adolescenții ori măcar un fragment din ea. Și, în loc de concluzie, mă întreb dacă nu-și face și ea planuri pentru un roman, așa cum e la modă acum printre poete...