Fata nesăbuită era în declin. Să fie oare adevărat că fusese închisă și violată de polițiștii din Lagos?! Niciodată nu puteai afla adevărul adevărat de la ea. „Mereu mistere, mereu povești, mereu secrete”. Nu se va schimba niciodată! Dar după cum arată, se pare că trăise drama vieții ei, „ura nesfârșită care-i impregna toate cuvintele era reală.”. Până acum, ea nu știuse ce este frica, dar acum simte că o paralizează. O anulează. Nu mai are încredere în nimeni. Dar nu era ea cea care voia să trăiască intens?
Ceea ce descoperă împreună din dicuția pe care o poartă este acel miracol legat de Yilal. Într-adevăr, el fusese cel care îi răspunsese la telefon și pe care Kuriko îl confundase cu o servitoare căci avea o voce subțire și pițigăiată de asiatică. Ce bucuroși vor fi cei doi Gravoski atunci când le vor confirma că băiatul lor adoptat vorbește!
Totuși, pe Ricardo gândul că el era singurul în care avea încredere îl obseda: “Ea nu mă iubise niciodată, dar avea încredere în mine, afecțiunea pe care ți-o trezește un servitor loial. Printre amanții și amicii de ocazie eu eram cel mai dezinteresat, cel mai devotat. Loialul, docilul, fraierul.”.
Impresionant, Kuriko tocmai îi mărturisește că îi făcea bine să stea de vorbă cu el, chiar dacă își dădea seama că el nu crede o iotă din ce-i povestește. “Lumina aceea, de culoarea mierii arse, dipsăruse din ochii ei. La fel se întâmplase și cu șiretenia și ironia din ei.”. Apelase la “pișpirică”, singura persoană căreia avea curajul și dorința să-i împărtășească viața ei aventurieră fiind, totodată, conștientă de orgoliul și rușinea suferite la Tokio, fapt care scuză oarecum refuzul acestuia de a răspunde nesfârșitelor apeluri telefonice, însă din acest motiv, Ricardo avea, iată, remușcări. Nu arăta deloc bine, arăta ca o stafie. Arăta “ca un înviat din morți”, așa cum aveau să constate Simon și Elena, când, nevoind să fie dusă la spital, Ricardo a luat-o în apartamentul său să se odihnească și să găsească o soluție de internare la spitalul Cochin unde lucra Elena Gravoski. Câtă vreme a rămas în locuința acestuia, fata rea s-a împrietenit cu Yilal și din această legătură au rezultat progrese în vorbirea băiatului, lucru îmbucurător de toate părțile.
În apartamentul lui Ricardo este vizitată zilnic de “copilul fără voce”, socializează foarte bine. În joaca lor copilărească, acesta face progrese vizibile. Constată că băiatul vorbește și în franceză. Deci, spaniolă și franceză! Mare bucurie în inimile părinților adoptivi.
S-a hotărât ca a doua zi să meargă la spital pentru investigații amănunțite. La despărțire, îi șoptește la ureche un lucru care îl face fericit pe îndrăgostitul până peste urechi: “Ești tot ce mi s-a întâmplat mai bun în viață, băiete de treabă.”. După câteva zile, profesorul Bourrichon îi informează că nu este vorba de SIDA, ci pacienta se află într-o profundă stare depresivă. Are nevoie, deci, de un tratament psihologic imediat care să-i redea bucuria de a trăi. Pentru că în urma experienței nefericite din Lagos devenise abătută, nesigură, apatică și terorizată. “Ce mai noroc pe capul fetei ăsteia, să inspire o asemenea dragoste, a râs vecina mea.”. Urmează internarea la o mică clinică privată, în Petit Clamart, o clinică “mai degrabă mică, într-un parc îngrijit, cu mulți copaci...” în care se tratau depresiile și tulburările nervoase datorate unor accidente, maltratări ori traume cum anorexia, alcoolismul, consumul de droguri. Nu, nu, fata nesăbuită nu era nebună. Era anemică și deprimată. Avea atacuri de panică. Trebuia să încerce să se vindece.
Există două impedimente în luarea deciziei de internare pe o perioadă nedeterminată: unul, că ea are acte false și poate fi dată oricând sub urmărire; al doilea, clinica trebuie plătită și costă destul de mult, însă Ricardo pretinde că are ceva economii, atât cât să acopere necesarul pentru început. Va face un împrumut, chiar. Iar cu actele speră să aranjeze cât de curând, întrucât șederea ei ilegală în Franța ar putea să-i afecteze pe cei doi soți implicați în cazul de față pe linie medical-organizatorică, fie trimițându-i în închisoare, fie prin pierderea locurilor de muncă. “În fine, așa o să începem și noi să ne trăim adevărata viață” – încearcă Simon să facă haz de necaz. Fata nesăbuită se întreabă cine-i va plăti ei internarea, atâta vreme cât i se cunoștea starea materială. “Cine altul dacă nu găgăuță de serviciu...”?! – îi răspunde Ricardo, numind-o mantisa religiosa – o insectă femelă care-și devorează masculul în timp ce el face dragoste cu ea.
Până să se interneze, trece la dietă, exerciții, și plimbări, ocazie cu care Mario Vargas Llosa ne conduce pe un alt itinerar parizian: turnul Eiffel, Champs de Mars, cheiurile Senei, Place de la Concorde...
În perioada de tratament, la clinica Petit Clamart, își recapătă pofta de mâncare și pofta de viață. Ricardo pleacă în baza unui nou contract la Helsinki pentru două săptămâni și pentru a doua oară, la o conferință tripartită cu delegați din Europa, Statele Unite și Rusia pentru trasarea unei politici de sprijin și cooperare între țările occidentale și ceea ce avea să mai rămână din fosta Uniune Sovietică, și unde este nevoit să vorbească numai în rusește, muncește mult în calitate de interpret, încât nu prea are timp de plimbări. Prima dată fusese primăvara, “când te puteai plimba pe stradă și merge la țară să vezi păduri de brazi împrejmuind lacurile și sate frumoase cu case din lemn, într-o țară în care totul era frumos: arhitectura, natura, oamenii și mai ales bătrânii.”. La minus douăzeci de grade, prefera să citească sau să profite de efectul de anestezic al “misterioaselor ritualuri ale saunei”.
La întoarcere nu o poate vedea fiindcă e nevoit să plece imediat, de data aceasta la Alexandria, unde compania domnului Charnés i-a obținut un alt contract, de cinci zile. În schimb, vorbesc la telefon, de unde deduce că fata nesăbuită este mult mai bine. Se simte în bună dispoziție și se amuză povestindu-i de efectele benefice ale terapiei de grup, “ceva în genul spovedaniei la preot,... cu predicile ținute de doctor.”. Întrebând-o ce vrea să-i aducă din Egipt, îi răspunde dezinvolt: “o cămilă!”, apoi, redevenind serioasă: “o rochie din alea, de dansat cu buricul gol, cum au dansatoarele arabe”. Cu siguranță, după ieșirea de la clinică, îl va răsplăti cu un spectacol de dans din buric, numai pentru el. Așa crede el. Mai degrabă, își dorește.
Între timp, Yilal devine din Mutul, Melița. Renunță la tăbliță și cretă, la semne, la izolare. Protagonista noastră pare că se acomodase cu viața din clinică. Se îngrășase, își controla nervii, se înzdrăvenea.
Ricardo ajunge în vechiul oraș, fondat de Alexandru cel Mare. Vizitează muzeul de antichități romane, ruinele amfiteatrului, se plimbă pe faleza “împânzită” de cafenele, restaurante, hoteluri și prăvălii pentru turiști. Pe acolo mișună o lume zgomotoasă și cosmopolită. Gândul îl poartă către poetul Kavafis...
Conferința care începea a doua zi se referea la cooperarea și dezvoltarea economică a tuturor țărilor din bazinul Mediteranei: Franța, Spania, Italia, Grecia, Turcia, Cipru, Egipt, Liban, Alger; Maroc, Libia și Siria dintre care fusese exclus Israelul. Unul dintre translatorii arabi îl ajută să găsească ceea ce-l rugase fata fără minte: rochia de dansatoare din voaluri și pietre prețioase. “Mi-am închipuit-o îmbrăcată în ea, unduindu-se ca un curmal pe nisipul deșertului, sub clar de lună, în ritmul frajeoletelor, flautelor, castanietelor, tamburinelor, mandolinelor, talgerelor și altor instrumente muzicale arabe, și am dorit-o.”.
Nu poți să nu remarci abundența detaliilor cu care Mario Vargas Llosa încântă cititorul. Pentru el este atât de simplu să descrie natura, locurile, oamenii, obiceiurile, ocupațiile, preocupările, sentimentele, artele, istoria, momentele politice, viața în plenitudinea ei. Este maestru în portretistica literară și în același timp în itinerarii literare, economice, politice, geografice, muzicale, gastronomice etc. Are acuratețe, precizie, diplomație în exprimare și o conduită romanescă impecabile. Nu poți să nu-l iubești! Nu poți să nu-l vezi în postura acelui veșnic și iremediabil îndrăgostit. Iubirea lui este de toate felurile și în toate (felurile). Iubirea lui este felurită și neprețuită!
Ricardo revine la Paris unde pregătește apartamentul și îi împrospătează atmosfera pentru primirea pacientei care urma să se externeze curând. Silueta ei capătă din nou forme mlădioase, rotunjimi, sâni moi, frumos conturați, cu sfârcuri tari și mici corole granulate. “Ești prea frumoasă și dacă nu te-aș iubi acum, m-aș prăpădi.”. Însă, maltratările suferite au lăsat răni greu vindecabile pe corpul acesteia, încât atingerile intime sunt foarte dureroase. “n-o să se mai repete ce s-a întâmplat în seara asta: o să ducem o viață castă, sănătatea ei era mai presus de plăcerea mea.”.
Cum nu mai găsește nimic de lucru, doar niște acte de tradus din rusă în engleză, oferite de vechiul său patron, domnul Charnés, își impune un orar de birou. Fata fără minte se comportă ca o nevastă: îi pregătește cafeaua, face de mâncare și, uneori, îl ia prin surprindere, agățându-i-se de umeri și sărutându-l pe la spate, pe gât sau pe ureche. Când apare Yilal, se joacă împreună cu acesta, aproape abandonându-l. După cină, ascultă discuri înainte de culcare.
Pretextând o întrevedere pentru o eventuală activitate în împrejurimile Parisului, Ricardo merge la clinică pentru a-l întâlni pe doctorul curant Zilacxy care avea să-i transmită lucruri importante privind pacienta. Erau legate de “treburile minții”, de faptul că în capul ei era “un adevărat iad”, altfel, organismul ei s-a recuperat, grație vieții disciplinate, regimului alimentar bun și exercițiilor fizice. Oricum, trebuie să continue gimnastica și înotul. Chiar dacă lui Ricardo îi face impresia că și psihic problemele pacientei se rezolvaseră, cei doi medici de față, Zilacxy și Roullin, susțin că “probabil violul acela n-a avut loc niciodată” și că “e o invenție născocită pentru a proteja pe cineva... pe cineva care mult timp, chiar ani de zile, a folosit-o și a abuzat de ea în mod sistematic”. “Cine era domnul Fukuda?” – numele lui și alte lucruri fuseseră demascate în cadrul ședințelor de transă. “Ea vorbește cu ură despre el, dar și cu respect. Bărbatul ei? Vreo aventură?”. Amantul ei, un “personaj sordid, cu afaceri necurate”! Cel pentru care mai că nu-și dăduse viața. Cel care o părăsise de îndată ce aflase de violul polițiștilor din Lagos, crezând că-i transmiseseră SIDA. Cel care exercitase un control absolut asupra ei, care o privase de libertate, de mândrie, de self respect și de rațiune. Cel care o supusese la perversiuni sexuale ca să se distreze. Cel care o biciuise cu niște curele care nu lăsau urme. Acel voyeur care organizase adevărate orgii, împrumutând-o amicilor și gărzilor sale de corp. Cel care, capricios și excentric, se excita grozav când îi dădea să bea prafuri care îi umflau burta, ținând-o goală, în patru labe ca un câine, și trăgea vânturi. Prin urmare, nu avea numai rectul și vaginul distruse, dar mai presus, personalitatea. “Tot ce era în ea demn și decent.”. De aceea, va reacționa irațional uneori. Ea nu a fost înșelată. Pur și simplu a fost o victimă voluntară. O “dragoste denaturată, pasiune barocă, perversiune, impuls masochist sau pur și simplu supunere în fața unei personalități zdrobitoare căreia nu reușea să-i opună niciun fel de rezistență. Ea a fost o victimă îndatoritoare, acceptând de bunăvoie toate capriciile acelui domn.”. Asta însemna pentru fata smintită să trăiești intens?!
Se pare că panica a devenit așa de mare încât a fost nevoită să inventeze întreaga poveste cu Lagosul. Recăpătarea respectului de sine înseamnă o lungă perioadă de convalescență. E mai greu să trăiești în adevăr decât în minciună. Și cu mult mai greu să te întorci la adevăr, după ce l-ai abandonat vreme îndelungată. “Pericolul e ca ea să se retragă în eul ei profund, într-un fel de autism.”. Medicii susțin că el poate fi puntea ei de legătură cu lumea. Fiindcă ea are încredere numai în el. În fața lui, numai a lui, ea se simte “murdară”! În momentul acesta, întreaga neîncredere pe care o avusese toată viața față de psihologi, psihiatri, psihanaliști, popi, vrăjitori și șamani se revolta în Ricardo, ca o furie fără margini. Fata nesăbuită va trebui să reia viața de la zero, lângă cineva care să-i redea încrederea, s-o iubească și să o respecte. Pentru că viața ei fusese una de plăsmuiri construite pentru a aboli adevărata viață, se află încă la hotarul dintre real și imaginar. Viața se eclipsează și reapare, exact ca atunci când nu prea știi ce să faci, încotro să te îndrepți. Va trebui să accepte viața. O nouă viață.
În trenul spre casă, Ricardo, demoralizat, se gândește că ea se pretase la toate faptele acestea, că fusese victimă și deopotrivă complice a lui Fukuda, că în ea era ceva urât, strâmb și întortocheat ca și în oribilul gangster japonez. “Cum să nu i se pară un sfânt un imbecil care tocmai se îndatorase, ca ea să se vindece și s-o poată șterge după o vreme cu altul, mai bogat sau mai interesant decât bietul pișpirică?”. Cu toate acestea, el o iubește mai mult ca niciodată. Sărăcuța! Cât suferise! Trebuia să o scoată din “haznaua asta”, “Imbecilule”- așa își zice, știind că nu-i poate refuza nimic, în ciuda a tot ceea ce îi făcuse.
Ei nu avea să-i comunice nimic din cele ce aflase. Se simțea fericit să trăiască cu femeia iubită. Se antrena în traduceri ca să uite capitolul Fukuda. Fata nesăbuită părea că-și revine. Într-una dintre zile, aceasta îi spune că ar vrea să-și caute ceva de lucru. I se pare nedrept ca el să se spetească, iar ea să-și petreacă timpul jucându-se cu Yilal, ori mergând la sala de sport. Însă, se lovește de aceeași problemă a actelor, deși deținătoare a trei pașapoarte: cel peruan expirat, cele francez și englez, false. Iar Europa Occidentală, Franța cu precădere, se afla în plină paranoia împotriva imigranților din țările lumii a treia. Guvernele limitaseră vizele și erau urmăriți străinii fără permis de muncă. Cum situația ei în calitate de madame Arnoux, pe de o parte, și Mrs Richardson, pe de alta, era neclară, fusese nevoită să folosească acte false. În pașaportul englezesc era Mrs Patricia Steward, în cel francez, Florence Milhoun.
Rezolvarea amiabilă, rapidă și poate și fericită (cel puțin de partea lui Ricardo) a problemei vine din nou de la Elena Gravoski: “Și de ce nu vă căsătoriți?”. El avea cetățenie franceză. Îi putea conferi cetățenia nevestei care va deveni franțuzoaică cu acte în regulă. Și gata cu problemele legale, băiete! “Eu mă mărit doar din dragoste... Pentru nimic în lume nu aș lua un neisprăvit care m-ar cere de nevastă așa grosolan, cum ai făcut-o tu.”. Ricardo nici nu-și dădea seama dacă glumește ori vorbește serios. “Am îngenuncheat și am rugat-o să se mărite cu mine, în timp ce-i sărutam picioarele, gleznele, genunchii, îi mângâiam fundul și o comparam cu Fecioara Maria, cu Zeii Olimpului, cu Semiramida și cu Cleopatra, cu Nausicaa lui Ulise, cu Dulcineea lui Don Quijote și-i declaram că era cea mai frumoasă și mai apetisantă decât Claudia Cardinale, Brigitte Bardot și Catherine Deneuve la un loc. În fine, am luat-o de mijloc și am trântit-o pe pat. În timp ce-o mângâiam și o iubeam, am auzit-o râzând și strecurându-mi în ureche: “Regret, dar am primit cereri în căsătorie mult mai reușite decât a ta, domnule pișpirică.” ”.
Familia Gravoski părăsește Parisul și apartamentul, pe care-l lasă în grija lui Ricardo, pentru o perioadă de doi ani, pentru Statele Unite unde Simon tocmai primise o ofertă de serviciu, în domeniul cercetării, la Universitatea din Princeton, în cadrul unui program de schimburi cu Institutul Pasteur. Fata nesăbuită este mâhnită că n-o să-l mai poată vedea pe Yilal atâta vreme. Și-ar fi dorit un suflet al ei, dar nu mai poate avea copii. Își legase trompele pe vremea când “o oripila” ideea. Când era în Cuba și comandantul acela, Chacón, voia să-i facă unul. Ar putea să adopte, dar nu poate fi același lucru.
Peste două zile, îndrăgostitul până peste urechi pleacă la Londra, la o reuniune pe tema: Africa, imbold spre dezvoltare. Au fost multe depoziții serioase ale unor politicieni, oameni de afaceri sau academicieni din țările africane, despre stadiul catastrofal în care se găseau fostele colonii franceze și engleze la obținerea independenței și despre obstacolele cu care se confruntau acum pentru a face ordine în societate: stabilizarea instituțiilor, lichidarea militarismului și a guvernărilor dictatoriale, intergrarea în armonie a diverselor etnii din fiecare țară, dezvoltarea economică a acestora. La telefon, fata nesăbuită i se pare laconică, evazivă, iritată. Obișnuiau să vorbească la fiecare două zile și de regulă suna ea, pentru că era mai ieftin. Dar, după ce trec cele două și niciun apel, se hotărăște să sune el, însă nu-i răspunde. Își zice că poate pentru că la ultima convorbire a lăsat-o într-o pasă proastă și e posibil să nu-i fi trecut. Dar nu. Se vede nevoit să se întoarcă la Paris. Cu o mare presimțire. În locul iubitei găsește un bilețel: “M-am săturat să mă tot joc de-a casnica mic-burgheză, care ți-ar plăcea ție să fiu. Nu sunt și nici n-o să fiu așa ceva.”. Era lucrul la care se aștepta, de care se temea: că o va obosi viața mediocră și plictisitoare pe care o ducea alături de el și de cum se va însănătoși, va căuta pe cineva “mai interesant, mai bogat, mai puțin banal decât tine, și-și va lua iar lumea în cap.”. Fugise cu toți banii din seif, lucru obișnuit pentru ea. “Cine-o fi, de astă dată, fericitul muritor?” nu-și dădea sema unde puruse să-l cunoasă: poate în sala de sport de pe Avenue montaigne, la aerobic și înot. Poate că deja făcuse amor cu el în timp ce își pregătea fuga. Probabil că acela este mai puțin grijuliu cu vaginul ei vătămat. Gelozia se instalaeză în mintea lui Ricardo. Caută prin apartament un lucru cât de mărunt aparținând fugarei, poate o altă periuță de dinți, dar ea șteresese orice urmă, ca și când niciodată nu ar fi locuit în acest spațiu. Până în această clipă nu ai fi zis că în cele două camere și jumătate s-ar fi petrecut cele mai fericite zile din viața lui Ricardo. La ce trebuia să se aștepte? Se întâmplase ceea ce știa dintotdeauna că se va întâmpla.
În primăvara aceea, Parisul devenise verde, strălucitor de flori. O pornise pe chei, prin grădinile Tuilleries, prin parcul Luxembourg, oprindu-se la câte-o cafenea să se odihnească sau să bea ceva. Spre seară a luat un sendviș cu o bere, apoi a intrat la un cinema unde rula un film oarecare. De cum s-a așezat a și ațipit. Nu-și amintea nici măcar o imagine.
Ricardo se află mereu în postura bărbatului părăsit. Știe asta, dar se amăgește permanent. Peruanul, pămpălăul, tontuțul, găgăuță, pișpirică, băiatul cumsecade se simte iarăși singur și nenorocit. “Când am ieșit pe stradă, se întunecase deja. Eram tare supărat și mi-era frică să nu mă umfle plânsul. Nu numai că îndrugi dulcegării, le mai și trăiești, Ricardito.”. de data aceasta simte că nu are puterea să se prefacă a uita-o.
Pornește pe cheiurile Senei, spre binecunoscutul pod Mirabeau, amintindu-și, repetându-și primele versuri din poemul lui Apollinaire:
Sous le Pont Mirabeau
Coule la Seine
Faut-il qu’il m’en souvienne
De nos amours
Oú après la joie
Venait toujours la peine?
Și tot repetând aceste minunate versuri, îi vine în gând ideea sinuciderii. Hotărăște la rece, fără a dramatiza, că era un mod demn de a muri, sărind de pe podul omagiat de poezia modernistă și de vocea Juliettei Gréco, în apele tulburi care se deschideau dinaintea sa, ca salvare de la un destin care nu-i dădea pace. “Dacă nu puteai avea singurul lucru pe care-l iubeai în viața asta, pe ea, era mai bine să sfârșești în felul ăsta, pămpălăule.”. Era ciuciulete. Nici măcar nu observase că ploua. Nu se zăreau trecători, nici mașini prin apropiere. Inaintează până la jumătatea podului, se urcă pe bordura metalică și se ridică să sară, dar chiar în același moment o pală de vânt îi ia fața și două mâini zdravene îl apucă de picioare și-l trag înapoi. Dezechilibrându-se, cade pe asfalt.
“Fais pas le con, imbécile!”- îi strigă un clochard duhnind a vin, pierdut cu totul într-o uriașă pelerină și având o barbă “enormă care părea ba cenușie, ba albicioasă.”. Fără a-l ridica, vagabondul jegos îi pune sticla la gură și îl forțează să ia o dușcă din ceva fierbinte și tare care-i întoarce mațele pe dos. “Fais pas le con, mon vieux!” a repetat. “Și l-am văzut cum se întorcea, îndepărtându-se și clătinându-se cu sticla lui de vin oțetit, bălăngănindu-i-se-n mână. Și am știut că o să-mi rămână în cap fața lui amorfă; ochii bulbucați și congestionați și vocea lui răgușită, omenoasă.”.

Ottilia Ardeleanu
12 martie 2014