agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-03-19 | [This text should be read in romana] |
“Fais pas le con, imbécile!”- îi strigă un clochard duhnind a vin, pierdut cu totul într-o uriașă pelerină și având o barbă “enormă care părea ba cenușie, ba albicioasă.”. Fără a-l ridica, vagabondul jegos îi pune sticla la gură și îl forțează să ia o dușcă din ceva fierbinte și tare care-i întoarce mațele pe dos. “Fais pas le con, mon vieux!” a repetat. “Și l-am văzut cum se întorcea, îndepărtându-se și clătinându-se cu sticla lui de vin oțetit, bălăngănindu-i-se-n mână. Și am știut că o să-mi rămână în cap fața lui amorfă; ochii bulbucați și congestionați și vocea lui răgușită, omenoasă.”.
Vagabondul de pe Podul Mirabeau îi salvase viața! Se simte ridicol, rușinat de această întâmplare în urma căreia se va alege doar cu o răceală strașnică. Simte nevoia să doarmă toată noaptea și „tot restul vieții”. După toată această „mascaradă ieftină”, se întoarce pe jos în rue Joseph Granier. Deschide ușa și se împiedică de o dâră de lumină, ieșind pe sub ușa dormitorului. Nu-i vine să creadă: în fața oglinzii, fata nesăbuită, fără să se întoarcă, proba rochia arăbească pe care i-o cumpărase de la Cairo. Este pentru prima oară când Ricardo își iese din fire. Era destul de dezamăgit de nebunia care era să-i curme viața, datorită unei iubiri neîmpărtășite, o obsesie sentimentală, un destin de care nu putuse să scape de când o întâlnise pe micuța chiliană, în Miraflores. Nici nu-și recunoaște vocea sugrumată de furie când urlă la ea: „Ce cauți aici?”. Ca și când totul era normal, ca și când nu se întâmplase nimic, pe un ton calm, îi răspunde: „M-am răzgândit și iată-mă” – ca și când i-ar fi dezvăluit o „bârfă de alcov”. Dintr-o săritură, a traversat camera și i-a tras o palmă serioasă. „Începi să înveți cum să te porți cu femeile, Ricardito.”. „Mare minune că nu sunt acum pe fundul Senei din vina ta, din cauza ta! Cuvintele mi se amestecau în gură, mi se împiedica limba. În ultimele douăzeci și patru de ore m-ai omorât de o mie de ori. De-a ce te joci tu cu mine, spune-mi, de-a ce? De-asta m-ai sunat, de-asta m-ai căutat când scăpasem deja de tine? Până când crezi c-o să mai suport? Am și eu o limită! Te-aș putea ucide!”. Își dă seama că doar ugicându-se ori omorând-o va putea scăpa de ea. Își dă seama de puterea pe care o are ea asupra lui, manifestată prin această dragoste obsesivă, umilită de atâtea ori, vlăguitoare, ucigătoare și totuși, mereu vie, aprinsă, fără să cedeze scenelor, refuzurilor, disparițiilor acestei femei, singura pentru care își consideră meritată viața. „Cum îți mai bate inima, tontuțule... Din cauza mea?” – voit ilară întrebarea, dar nu fără rost. Tot pentru prima oară, Ricardo încearcă să o îndepărteze, să o trimită în brațele unuia precum Fukuda, fiindcă nu este făcută să trăiască alături de un „sfânt plictisitor” ca el. Ea trebuie să-și trăiască viața intens! Însă, fata rea nu vrea să plece nici acum, nici altă dată. Și n-o să-i spună niciodată acel dorit „te iubesc”, chiar și dacă l-ar iubi. Ceea ce trebuie să-i intre bine în cap este că „N-o să trăiești niciodată liniștit cu mine, te previn. Fiindcă nu vreau să te plictisești de mine, să te obișnuiești cu mine. Și chiar dacă o să ne căsătorim, ca să-mi pun la punct actele, n-o să-ți fiu niciodată nevastă. Vreau să fiu tot timpul amanta ta, cățeaua ta, târfa ta. Ca în noaptea asta. Pentru că doar așa o să fii nebun după mine.”. Iar toate acestea i le spune sărutându-l întruna și vârându-i-se în trup. Fata nesăbuită voiește iubire în schimbul lui nimic! Îl voiește cu totul, numai și numai al ei, în schimbul lui nimic! Voiește să aibă deplină libertate contrabalansând cu încarcerarea lui între cei patru pereți ai iubirii. Mario Vargas Llosa ne conduce înapoi, spre Lima, în peisajul peruan al anilor optzeci. Ne face cunoștință cu un personaj actual, tânărul inginer Alberto Lamiel, fiul unchiului Ataúlfo, înalt, atletic, cu trăsături de american, cu părul tuns aproape zero, foarte oacheș, „totul în el degaja suficiență și optimism”. Amesteca în fraze cuvinte în limba engleză, avea o iubită în Boston, refuzase mai multe oferte în State, ca să servească patria, „căci dacă toți peruanii privilegiați plecau în străinătate, cine o să mai pună umărul să scoată țara noastră la liman?”- avea, deci, atâta încredere în viitorul Perului. Inginer absolvent al MIT, considerat asul familiei Lamiel, îl striga unchi, deși Ricardo nu putea să-i fie, atâta timp cât Ataúlfo, tatăl lui Alberto, era în realitate unchiul lui Ricardo. Dar nu asta, ci faptul că vorbea prea mult și pe un ton de infatuat, asta îl făcea să-i fie antipatic. „Digurile spargeval sunt cel mai mare mister al ingineriei” exagerează Alberto care susține că știința și tehnica au rezolvat toate misterele Universului, numai pe acesta nu. „Un dig funcționează sau nu funcționează, din motive pe care știința nu este în măsură să le explice.”. „Cu alte cuvinte, un dig nu iese bine sau rău datorită cauzelor tehnice, calculelor corecte sau greșite, reușitelor sau deficiențelor de construcție, ci grație ciudatelor descântece, magiei albe sau negre” îl ia Ricardo peste picior. În sensul acesta, digurile capătă aureolă de legendă, de monumente ancestrale. Ele nu sunt făcute doar pentru a spinteca marea, doar pentru a o opri din sălbăticia ei, doar pentru a salva o bucată de țărm pentru cei veniți să capteze soarele și să facă o baie, însă ele erau acolo ca niște „pinteni de piatră”, „reminiscențe de stirpe străveche, construcții pe jumătate urbane, pe jumătate religioase, rezultate deopotrivă din meșteșug artizanal și secretă înțelepciune, mai degrabă sfinte și mitice decât practice și funcționale.”. Cu alte cuvinte, ca să construiești un dig, să determini cu precizie locul în care poate fi ridicată platforma din blocuri de piatră suprapuse și lipite cu mortar, nu era nevoie de calcul tehnic, ci de ochiul expertului, „un fel de vrăjitor, șaman, prezicător”, capabil să detecteze prin presimțiri ori prin har înnăscut, cum proceda bătrânul Arhimede pe coasta Limei, de mai bine de jumătate de secol. Ricardo se afla în Lima, după douăzeci de ani. Ca un străin pentru care și amintirile se voalaseră. Casa mătușii Alberta dispăruse, în locul ei o clădire înaltă și urâtă i se arăta privirii. Întreg cartierul miraflorin se depersonalizase prin abundența de clădiri neegale, presărate cu magazine și reclame luminoase de prost gust. Cartierele de basm pe care i le arătase Alberto erau populate de bogătani și parveniți. Acestea erau înconjurate de zone numite eufemistic bungalouri în care se refugiaseră milioane de țărani, coborâți din munți, alungați de foame, violență, sărăcie, trăind mizerabil în cocioabe făcute din rogojini, table și tinichele, zdrențe ori altceva, în locuri de regulă fără apă, canalizare, lumină, străzi, transport. Despre diferențele dintre clasa bogaților și cea a săracilor și agravarea acestora, Ricardo discută cu unchiul său, un octogenar simpatic, scăpat cu viață de la încă o operație pe cord, „cu venirea mea la Lima, îl readusesem la viață, nu doctorii.”. Un om simplu care se bucura pentru lucrurile simple și era fericit. Fata nesăbuită nu vrusese să-l urmeze în Peru. Nu voia să-i mai calce picioarele vreodată pe acolo. Avea să motiveze că are un program încărcat la serviciu – cel mai bun leac pntru starea ei de spirit. Dar la asta a contribuit și faptul că s-au căsătorit și devenise „o femeie care pentru prima oară în viața ei de patruzeci și opt de ani avea actele în regulă”. Deși agitată și independentă, spre mirarea lui Ricardo, nu s-a plictisit într-o firmă care organiza evenimente sociale, dimpotrivă, a câștigat urgent încrederea șefei. Punea totul la suflet, se agita, își asuma responsabilități. Intra în detalii, negocia, verifica. Dacă era nevoie, călătorea. Îi prindea bine să-și ocupe timpul, să aibă obligații și să câștige bani. Se îmbrăca iarăși cochet, mergea la masaj, manichiură, pedichiură, coafor, îl surprindea cu câte o schimbare de look. „Faci asta ca să fii la modă sau ca bărbatul tău să fie veșnic îndrăgostit de tine?”. „O fac mai ales fiindcă clienților le place să mă vadă mereu frumoasă și elegantă. Ești gelos?”. Cum să nu fie?! Continua să o iubească precum „un bezmetic”. Își păstrase silueta. Mergea regulat la sala de sport și la înot. Își păstrase chipul tânăr și energic. Așa o vedea, cu ochii și cu inima și cu sufletul lui extrem de iubitor. Căsătoria fusese și ea o aventură, de parcă nu asta îi plăcuse o viață întreagă zăludei! O aventură birocratică pe care o depășiseră cu ajutorul unchiului Ataúlfo, care vorbise la primăria și parohia din Huaura, menționând că logodnica nepotului său își pierduse actele, iar în două săptămâni, prima îi eliberase un certificat de căsătorie pe numele Lucy Solórzano Cajahuaringa, iar a doua, un certificat de botez. S-au prezentat la consulul Peruului la Bruxelles, prietenul unchiului, „o relicvă umană cu vestă, lanț și monoclu” care i-a primit cu un aer rece, dar în același timp amabil, politicos, impersonal, păstrând aparențele. După două luni, fata nesăbuită avea o nouă identitate, astfel că s-au căsătorit la primăria din Cinquième, în piața Panteonului, într-o toamnă, la prânz, martori fiind cei doi Gravoski. Nicio petrecere, nicio sărbătorire, Ricardo trebuia să plece chiar în seara aceea la Roma. Viața mic-burgheză pe care începuseră să o ducă, el lucrând mult toată săptămâna, ea pregătind cina, apoi mergând la cinema, la teatru, la vreo expoziție ori vreun concert, uneori însoțiți de familia Gravoski părea să fie fericirea însăși, deși, fericiți sunt cei săraci cu duhul! Dar viața lui părea plină de această fericire. Deși mult mai afectuoasă ca în trecut, el simte permanent acea neliniște, cum că ar putea apărea o nouă escapadă, că fata nesăbuită s-ar putea să o șteargă cine știe încotro, cine știe cu cine. Avea impresia că există anume secrete, o dimensiune inaccesibilă a ființei ei și că din senin se poate isca un cataclism care să le tulbure iarăși existența. Micuța chiliană devenise o pariziancă din clasa de mijloc. Se va mulțumi ea cu asta? Fără aventuri, într-o rutină totală, lipsită de surprize și mistere?! „N-o fi fost oare însuși Dumnezeu cel care te-a apucat de picioare, băiete bun?” – îl tachinează de câte ori își amintește de evenimentul de pe Podul Mirabeau, desigur necrezând o iotă din cele ce îi povestise atunci. Încă o mai apucau atacurile de panică, momente în care el îi era sprijin și fără de care „m-aș dezintegra” – afirma ea cu aceeași notă subtil-ironică, probabil fără de care nu ar mai fi ea. „Iar uneori nesiguranța care punea stăpânire pe ea în toiul crizei era așa de mare, încât nici la baie nu se putea duce singură; moartă de rușine, cu dinții clănțănindu-i în gură, îmi cerea să intru împreună cu ea la toaletă și s-o țin de mână în timp ce-și făcea nevoile.”. Aceasta a fost femeia care să întruchipeze oare calitățile pentru care un bărbat să nu-și mai dorească nimic altceva? Femeia aventurieră, independentă, cea care riscă din curiozitate, ori nebunie? Cea pentru care să fii tânăr și să ai o anume imaturitate este prima dorință? Cea pentru care să cunoști lumea, să fii liber în a decide și a acționa înseamnă viață? Cea pentru care iubirea este mai mult o glumă, este un acasă – dar nu definitiv, ci doar in extremis -, este un fel de domiciliu de ocazie, cu viză de flotant? „Femeiușca aceea îndrăzneață și puternică devenea neajutorată și vulnerabilă, ca o copiliță” atunci când suferea de atacurile de panică și care durau, de cele mai multe ori, câteva ore. Ea nu putea să fie niciodată o femeie normală, însă lui Ricardo tocmai „latura neîmblânzită, imprevizibilă” a personalității ei îi era cea mai dragă sufletului. Ea nu era o oarecare, era femeia pentru care suferise, se aruncase în focul demențial al iubirii, făcuse eforturi financiare și morale... Lui Ricardo îi fac bine discuțiile cu unchiul său care nu mai avea încredere în progresul social politic, economic și cultural care să transforme Peru într-o țară modernă și democratică și care îi declară că a făcut bine că a plecat în Europa, lucru pentru care Ricardo nu este deloc convins fiindcă „Acolo o să fiu mereu un métèque.”. Cu alte cuvinte, n-o să fie niciodată francez, chiar dacă are acte în regulă, după cum nici peruan nu se mai simte, căci este ca un străin în țara lui, „mai străin decât la Paris”. Tinerii plecau oriunde în lume: în Statele Unite, în Japonia, în Europa, în Australia, pentru că Peru nu le oferea niciun fel de oportunități și nici siguranță. Urmează să-l cunoască pe Arhimede, „un nebun simpatic”, „un vrăjitor”, „un povestaș nemaipomenit”. „Poveștile lui cu digurile spargeval sunt formidabile”. Despre motivele pentru care un spargeval nu putea fi construit într-un anume loc, Arhimede le spunea cam așa: „Marea nu-l acceptă acolo” sau „Acolo nu se potrivește”. Niște aiureli, astea nu erau explicații. Erau prostii, fără cap și coadă. E bine să fie văzut când e adâncit în contemplarea mării, „stând pe plajă, cu picioarele încrucișate ca un Buddha, nemișcat, înlemnit... scrutând apele, comunicând metafizic cu forțele oculte ale mareelor și cu zeitățile din adâncurile mării, interogându-le, ascultându-le sau înălțându-le rugi în tăcere. Până ce, în sfârșit, părea să învie. Bolborosind ceva, se ridica în picioare și anunța cu un gest energic: „Da, se poate” sau „Nu se poate”, în care caz trebuia să mergi să cauți alt loc potrivit pentru dig.”. Un întreg ritual de aflare a locului unde se poate construi un dig fără să ai surpriza să se tot dărâme în fața urgiei mării! Alberto îi povestește că bătrânul scornise cum că ar avea o fată la Paris care o să-l ducă, într-o zi, să locuiască cu ea în Orașul Luminilor. Dar cine-l credea pe acest scornitor extravagant cu deliruri paranoice?! Pentru Ricardo a fost ca răscolirea unui vechi ulcer duodenal. Și, de cum l-a văzut pe plajă, a știut cine este Arhimede. Un metis aproape alb, amărât și sfrijit, cu părul rar și ciufulit, cu pieptul spân și osos, trecut de mult de vârsta la care începe bătrânețea. „Vii și puternici în înfățișarea lui erau ochii, mici și apoși, dar intenși și duri, privind fără să clipească, cu o fixitate insolentă.”. Vocea îi era spartă, ascuțită și abia reușea să-și termine cuvintele, de parcă i se sfârșea sufletul. Ar fi trebuit să-i dea un răspuns ferm inginerului Cánepa care venise special pentru a afla dacă poate construi digul în zona aceasta. Dar, uite că nu știa: „Treaba e că uneori marea e o muiere năzuroasă, dintr-alea de zic „da, dar nu”, „nu, dar da”, a râs bătrânul.”. Nu se punea problema că Arhimede îmbătrânise prea mult și că-și pierduse puterile magice ori uitase metodele prin care atrăgea zeii, spiritele etc. Dubiile lui se datorau secretelor mării din această zonă, plajei ăsteia nenorocite din Cantalao care are trucurile ei și îl derutează. Ricardo îl invită să ia prânzul împreună, chiar în aceeași zi. În ochii săi lichizi, de culoare galben-cafenie, se simțea întrebarea: de ce vrea tipul ăsta venit tocmai de la Paris să-i ofere prânzul? „Era jigărit rău: fără mușchi, oase moi, extremități ca de batracian.”. Chim Pum Challao era o crâșmă mizerabilă, dar probabil era locul unde venea destul de des, fiindcă se saluta cu trecătorii, câțiva câini se gudurau pe lângă el. Au discutat despre maniera, locul și momentul unde și-a descoperit acest har, acest talent de a scoate la iveală gândurile mării. Dar el insistă că nu poate explica. Doar știe când se poate și când nu. Sunt și situații în care nu poate spune. Cum se întâmplase în acea dimineață. Era muntean din Pallanca, dar nu-și mai amintea nimic, fiindcă familia lui coborâse în Lima, pe când abia abia învăța să meargă. Era om al locului, „inimos și dintr-o bucată”, parcă s-ar fi născut la Callao. Nu terminase nici cursurile primare. Ca să câștige bani, tatăl său l-a pus să vândă înghețată într-un triciclu al unei cofetării renumite care nu mai exista la ora actuală. Apoi, fusese bun la toate: ajutor de tâmplar, zidar, curier la o agenție vamală, ucenic pe o șalupă pescărească. Pe la nici douăzeci de ani, s-a hotărât „să vorbească mării”, în loc s-o afurisească, „s-o asculte, așa cum ai asculta un prieten”. Așa a ajuns el „vrăjitor”, „magician”, „îndiguitor”. De atunci, niciun șef de șantier ori vreun inginer nu construia vreun dig fără să-l consulte. Căci Dumnezeu care îi dicta lucrurile acelea înțelepte, după spusele parohului, nu avea cum să se înșele. Și ceea ce era foarte adevărat, rareori se înșelașe în lunga lui carieră de îndiguitor. Poate că-și mai băga și Diavolul coada! De fapt, Ricardo vrea să afle despre fata lui de la Paris. „Nu vreau să mai știu nimic despre ingrata aia”, a bombănit el. „O egoistă, asta e. A plecat și ne-a întors spatele. S-o fi crezând mare, și asta îi dă dreptul să ne disprețuiască acum. De parcă nu i-ar curge prin vine sângele maică-sii și al lui taică-său.”, o spunea cu furie. La început, nu și când era în Cuba, mai trimitea câte-o scrisoare, câte-un bănuț. Pe urmă, când i-a cerut bani ca să-și poată cumpăra bilet de călătorie pentru Franța, s-a terminat totul. „Pentru totdeauna. Până azi. Ca și cum toate rudele ar fi mierlit-o. Ne-a îngropat pe toți...”. Ricardo nu se mai îndoia nicio clipă despre Arhimede, despre cine era el, de fapt. Și ca să nu i se pară suspecte insistențele lui, îi spune lui Arhimede că i se pare că ar fi cunoscut-o cândva. Că știa că a vut o bursă în Cuba și că s-a măritat cu monsieur Arnoux, un domn cu mult bănet, din câte aflase Arhimede. „Oare o fiică n-are obligații față de familia ei în cazuri de-astea? Mai ales dacă familia ei e amărâtă și n-are de niciunele.”? „Fiica dumitale, de câte ori am văzut-o, era întotdeauna bine îmbrăcată. O femeie frumoasă și elegantă.”. „Otilita a râvnit întotdeauna la ceea ce n-avea, de mică”, îi răspunde, parcă pe un ton deodată îndulcit, cu un zâmbet indulgent, Arhimede. Și continuă, cumva mândru, ca un tată merituos: „Era foarte ageră, la școală lua mereu premii. Asta da, avea delirul grandorii de când s-a născut. Nu se împăca cu soarta ei.”. Lily, micuța chiliană, tovarășa Arlette, madame Robert Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko și madame Ricardo Somocurcio se numea în realitate Otilia. Otilita. Ottilia Ardeleanu (19 martie 2014) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy