Darnică în promisiuni, Epoca Luminilor, abrogînd privilegiile fostelor elite, atribuia intelectualității întreaga moștenire elitară, cu precădere însă în sensul nobleței sale spirituale. Păstrătoare și adeveritoare a valorilor, plină de discernămînt, sensibilă și creatoare, intelectualitatea părea destinată să lumineze calea tuturor spre propășire, să reveleze idealurile vieții și să mobilizeze lumea întreagă la grabnica lor împlinire. Promisiunea s-a dovedit însă excesivă și periculoasă în măsura în care intelectualul risca să-și piardă rolul de arbitru care prezervă regulile demnității acțiunii sociale și ocrotește gustul delicat și autentic al vieții, pentru a deveni doar un combatant orb și acerb în lupta politică, avînd veleitatea de a decide suveran încotro ar trebui să se îndrepte omenirea, de a impune și dirija voluntar sensul istoriei.

Fără a avea ambiția unei sofisticate definiții a democrației, profitînd doar de ceea ce transparența etimologică vădește fără echivoc, mă văd nevoit să mă întreb dacă poporul poate deține vreodată puterea efectivă. Și nu mă refer la puterea decizională, specializată și sectorializată (economică sau financiară, politică sau militară, executivă sau legislativă etc.), putere rîvnită, cucerită și exercitată chiar și în democrații de grupuri selectate, de o anume oligarhie cu veleități de castă, putere la care poporul are acces doar participativ, ci la acea putere umană - fără de care ființa își pierde autenticitatea - de a trăi o viață demnă și plenară.

A trăi bine (nu doar și nu neapărat în sensul bunăstării materiale), a trăi cum se cade, deprinzînd și cultivînd gustul veritabil al vieții, deși pare un lucru la îndemîna oricui, nu corelează nici cu deținerea de către cei puțini a puterii instituționalizate, nici cu pretinsul privilegiu - un fel de bun-simț garantat congenital - al inocenței celor mulți. Căci puterea sufletească, puterea de a trăi viața într-o manieră sensibilă, delicată și gravă totodată, onorînd faptul de a fi prin bucuria irepresibilă de a trăi, nu poate fi dobîndită decît prin aventura fiecărei vieți, nașterea și devenirea acestei binefăcătoare și miraculoase puteri fiind taina fiecărui ins, iar isprava sa rămînînd apanajul unei elite existențiale mai degrabă anonime.

Secolul care abia a trecut s-a grăbit să dezmintă atît făgăduința, făcută pripit intelectualității, de a fi o elită incontestabilă, cît și promisiunea civilizației de a oferi maselor accesul la o viață deplină și demnă atît pe plan material cît și spiritual. Julien Benda remarca încă din 1930 trădarea intelectualilor și tot atunci Ortega y Gasset constata invazia maselor pe scena istorică, răbufnire contemporană cu compromiterea gustului public.

Vocația intelectuală - semnul distinctiv al acelei virtuale nobleți - a devenit astăzi prozaic profesionalism. Intelectualul cu diplomă este deja de mult un produs de serie, o competență îngust expertă, un funcționar și un manipulant abil al spiritului, a cărui vagă energie sufletească e disipată în masa otova a birocrației.

Nu doar numărul considerabil al celor cu studii superioare frizează masificarea intelectualității ci și adoptarea pripită și frivolă a gustului jos al vulgului - lipsa de fapt a dinamismului sufletesc necesar pentru a-și aminti și perpetua deviza aspirației elitare: noblesse oblige! În chiar prestația lor, intelectualii îmbrățișează pasiunea socială, fanatismul politic, militantismul interesat, colaboraționismul profitabil, probînd aceeași miopie axiologică - dusă uneori pînă la o adevărată cecitate - a celor ancorați fără scăpare în prezent și în local, în circumstanțial oportunist, trăind doar o urgență isterică, lipsită de perspectiva unor valori durabile și universale. Laolaltă cu masele, intelectualul divinizează astăzi un realism cu pretenții imperialiste, colaborînd impenitent la aplatizarea idealului.

Or, șansa maselor (poporul lipsit de stratificare și ierarhie autentică) - posibilul noroc al celor ce vor găsi în ei energia unei evoluții sufletești de calitate - este schimbarea drastică de atitudine în ce privește cine pe cine imită: o revoluție a gustului care să restituie elitei preeminența. Căci numai revenirea celor mulți la aspirația de a lua drept model elitele, pe cei ce trăiesc în demnitatea cultivării adevăratelor valori - autentice chiar atunci cînd sînt lipsite de vizibilitate, de suportul mediatic -, poate redeschide democrației un orizont plenar de manifestare, acela în care individul nu mai este chemat doar să participe la viața civică, ci este stimulat să-și edifice propria viață consolidată de armătura unor veritabile exigențe spirituale.