Sunt flămând. Și frigului îi este foame. Lui de carnea mea, iar mie doar de înfumurarea lui. Umblu prin lume strigând:"Angajez muncitori cu zorile!". Până să plece mama, credeam că sunt nemuritor. Am înțeles târziu că nu. Soarele apune odată cu teama. Degeaba plâng,uneori. Șanțul mușcă din nou marginea drumului. A câta oară? Cu ani în urmă, am ajuns la Sala Radio. Auzisem din furia timpului cum prin timpane sparge la piatră cântecul lui Grigore Leșe. Am petrecut o emoție. Nu înțelegeam pe atunci ce înseamnă să tragi clopotul în distanțe. Apoi, cu doar doi ani în urmă, călătorind cu o mașină închiriată, spre Iași, am oprit la o stație Peco. "Nu de gaz duc lipsă, ci de aer", mi-am zis. Pe un stand, o casetă. Florile Vieții. Pornim la drum. Eram cu Maria,înghesuind în câteva zile o lansare a Jurnalului ei de măritată. Am pus în casetofon banda. Nu e de laudă că, în timp ce ascultam cum răsună cântecul, mașina lucra la 180 de kilometri. Nu-i lumină nicări... Nu știu de ce am lacrimi. Vocea lui Leșe ascute la piatră destinul. La scurtă distanță de un poem, am pierdut caseta. Ieri, mai pe la prânz, gândul meu a tras din nou un clopot. Așa că, dragă al nostru Leșe, fă bine și trăiește în bucurie și pace! Rogu-te, de nu suntem acasă, tu cântă! Vine El, Domnul, să îți deschidă!