|
Biografie Ion Moldoveanu
Ion Moldoveanu (10 ianuarie 1913, Lechința, județul Bistrița Năsăud - 17 mai 1939, Săvădisla, județul Cluj) este un poet. Este fiul Suzanei (născută Jucan) și al lui Gheorghe Moldovan, țărani. Se mută de pe meleagurile natale la Cluj și are norocul de a-l întâlni, ca elev la Școala Normală, pe profesorul Dimitrie Goga. În ultima clasă acesta îl recomandă celor de la revista „Hyperion", care îi oferă, de altminteri, și prilejul de a debuta cu poeziile Cărăruie, cărăruie și Lacrimi.
După absolvire este învățător în câteva localități rurale, mai întâi în Așchileu Mare și Vișinelu, apoi în Sălcuța și Luna de Sus. Atent la ceea ce se întâmplă în peisajul cultural al vremii, continuă să scrie și să colaboreze frecvent, cu note, recenzii, articole și poeme, la „Freamătul școlii", „Vatra", „Eu și Europa", „Gând românesc", „Symposion". Totuși, se simte mai atașat sufletește de prietenii săi de la Mediaș, care promovează în paginile revistei „Lanuri" o poezie de o sensibilitate incontestabil modernă, ce se înscrie în procesul de resurecție pe care îl cunoaște lirica ardeleană.
Presentimentul apropiatei morți îl determină, probabil, să își alcătuiască prima plachetă. Prin 1938 unele ziare anunță ca iminentă apariția volumului Ev pur în editura revistei „Lanuri". Evenimentul se produce însă abia în 1939, cu puțin înaintea trecerii poetului în neființă, datorită strădaniei prietenilor lui de la revista „Symposion". Radu Stanca își va aminti că făcuse „ultimele corecturi" ale cărții grăbit să îl mai prindă pe poet în viață. La un ceas după ce ajunsese în posesia ei, „trubadurul se stingea încet și modest, într-un sanatoriu, departe de prietenii lui literari și neliterari". Le lăsa acestora freamătul scurt al unei vieți ce se încheiase într-un emblematic Zbor peste ape.
Existența lui Moldoveanu a fost prea scurtă ca să îi îngăduie o afirmare pe măsura talentului. La 26 de ani, când își încheie, discret, drumul printre oameni, era o personalitate lirică destul de bine conturată. Sedus de „mirajul cântecului", purta în el „misterios ecou" „de dincolo de timp și noi". Reușise în numai câțiva ani să se desprindă de sub tutela maeștrilor săi - Eminescu, Goga, Aron Cotruș, Bacovia și mai cu seamă Lucian Blaga - făcând sesizabilă în poeme acea „schimbare la față" menită a-l reprezenta. Asemenea multora dintre colegii lui de generație, oscilează și el între o lirică de esențe pure și una de factură tradițională, ale cărei semne și sonuri - cum observă Octav Șuluțiu - se lasă ușor detectate, de la Andrei Mureșanu până la Mihai Beniuc.
Preluând câteva dintre toposurile și motivele caracteristice, tânărul poet le utilizează doar pentru a crea o atmosferă propice reveriei. În suflet i „s-adună cerul lin, / pădurile, [..,] și cerbii" și „cântă-nsingurarea clipelor ce curg", „precum o doină-n maiestos amurg". Toate aceste întruchipări ale văzduhului și pământului coexistă în memoria sa afectivă cu domnițele și voievozii „din legendă și cronici", alcătuind „țara" lui de vis, întotdeauna protectoare. Printr-o severă transformare estetică, elementele ei generice devin entități și simboluri prin care se face, în fapt, simțită „nostalgia cântecului pur", apt a strălumina o „poveste".
Poetul iese curând din cadrele acesteia pentru a se adânci într-o alta, tragică, pe care i-o dă iminența propriului sfârșit. Cântecul se lasă atins acum de o răscolitoare tristețe, poemele vorbind tot mai insistent de o „pământeană trecere", de acea „înaltă destrămare" pe care i-o inculcă presentimentul unei prea timpurii risipiri în neant. Versul se încheie elegiac, în acorduri de recviem, făcând să se audă - remarca unul din interpreții lui -„muzica stelară" a unui suflet năzuind la o „supremă împăcare" a vieții și a morții. Cum premonitoriu vestea, „Poetul a plecat în primăvară, / Cu tristețea toată-nchisă-n el", împotrivindu-se totuși vremelniciei printr-un cântec de tulburătoare melancolii și fervori.
Opere
* Sbor peste ape, Editura Symposion, Cluj-Napoca, 1939
* Sbor peste ape, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1970 (ediție îngrijită de Dimitrie Danciu; prefață de V. Fanache)
|
Texte Recomandate
