|
Biografie Leon Feraru
Leon Feraru (pseudonim al lui Leon Enselberg; 1887, Brăila - 1961, New York) este un poet, traducător și istoric literar. Provine dintr-o familie de condiție modestă (tatăl era fierar, de unde pseudonimul). A urmat școala primară și Liceul „Nicolae Bălcescu" în orașul natal. Este licențiat în litere și drept al Universității din Montpellier. Debutează în revista „Lumea israelită" a lui S. Grossman. Mai tânăr prieten și colaborator al lui D. Anghel, a publicat împreună cu acesta câteva poezii (Halucinații, Orologiul, Vezuviul) sub pseudonimul Ola Cânta, în 1913 părăsește România, stabilindu-se în cele din urmă la New York, din cauza unor scandaluri xenofobe, ca acela stârnit de reprezentarea piesei Manasse de Ronetti-Roman.
Feraru păstrează și după emigrare contactul cu revistele din țară, cărora le trimite reportaje, impresii, poezii. După un stagiu de conferențiar la Universitatea din Toronto, devine profesor de limbi și literaturi romanice la Universitatea Columbia din New York (1917-1927) și la Universitatea din Long Island (1927-1947), unde va fi un timp și șeful Departamentului de limbi străine. În anii 1919 și 1920 este director și colaborator al revistei „Steaua noastră", apărută la New York, cu o ediție și în limba engleză. Întreține o vie corespondență literară cu Ovid Densusianu, Camil Baltazar, D. Anghel și Ion Pas, publicând o serie de cronici și articole despre scriitorii români în „The Romanic Review" și în „Romanian Literary News", al cărei editor era. În „The International Encyclopedia" (1930) scrie articole despre Gala Galaction, Mateiu I. Caragiale, I. Al. Brătescu-Voinești, Lucian Blaga, Camil Baltazar etc.
Debutul editorial se produce în țară, cu volumul de poezii Maghernița veche și alte versuri din anii tineri (1926). În 1925 câteva texte îi apăruseră deja în Antologia poeților de azi, alcătuită de Ion Pillat și Perpessicius. Din 1926 datează și o lucrare de istorie literară, The Development ofthe Romanian Novei, urmată în 1929 de The Development ofthe Romanian Poetty, teză de doctorat susținută la Universitatea Columbia. În martie-aprilie 1930 susține o serie de trei conferințe despre poezia românească la postul de radio WEVD din New York, axate pe doină, baladă și poezie cultă, cu citate traduse în engleză din lirica populară, dar și din Eminescu, Alecsandri, D. Anghel, Panait Cerna. Câteva poezii ale lui Feraru sunt incluse în antologia 60 scriitori români de origină evreească (1935), realizată de S. Podoleanu.
Un al doilea volum de versuri, Arabescuri, va apărea în 1937, la distanță de un deceniu de primul. Semnând și cu pseudonimele H. Libanon și L. Feru, este prezent de-a lungul timpului în „Viața românească", „Viața literară și artistică", „Convorbiri critice", „Pagini libere", „Rampa", „Flacăra", „Conservatorul Brăilei", „Curierul", „Vieața nouă", „Noua revistă română", „Tânărul evreu", „Țara nouă", „Flacăra", „Junimea Moldovei", „Ecoul", „Cugetul liber", „Gândirea", „Luptătorul", „Adevărul literar și artistic", „Lumea ilustrată", „Tiparnița literară", „Epoca", „Șantier" etc. Traduce versuri de Edwin Markham și Charles Baudelaire.
Maghernița veche și alte versuri din anii tineri, întâiul lui volum, fructifică amintirea copilăriei, cu ambianța atelierului de fierărie, în care o muzică „infernală", împletită cu efortul, dar și cu un anume elan vital patetic scot din banalitate și imprimă contur poetic unor ustensile prin excelență antilirice: nicovala, ciocanele, sfredelul, foalele. În chip arghezian, poezia își propune să prefacă fierul în aur și scânteile forjei în nestemate. Contorsionat, cu sonuri ce traduc scrâșnetul metalic, versul are un aspect frust, sugerând duritatea și greutatea materiei în cumpănă cu efortul uman. Imaginile sunt nutrite de voluptatea senzorială a unui eu liric ce aspiră deopotrivă „fum de polen", prospețimi matinale și „parfumul de gudron". Poet citadin, Feraru elogiază materia antropomorfizată, cuprinsă de elanurile vitale proprii, dar nu e lipsit de gustul imensității mării, unde „un cer e totul". În lirica erotică, sentimentul are densitatea materiei: iubita cântă la clavir „între maldăre de flori", trupul ei condensează toate florile, îmbrățișările au drept ambianță floralul, vegetalul.
În Arabescuri, vitalismul cedează melancoliei, la Feraru devenită boală a exilului. El evocă o prăvălie newyorkeză unde muncitorii români își hrănesc iluziile și speranțele cu veștile de acasă, cu ziare și calendare românești, în atmosfera plină de fum și de sonoritatea răgușită a unei doine, „oftată mașinalicește de un gramofon". Poezia exilului, a nostalgiei incurabile, dar și scriitura adesea neșlefuită, stângace poartă accentele unui umanism generos și ale trăirii autentice, oricâte ecouri poetice s-ar face simțite. Studiilor critice în limba engleză, The Development of the Romanian Novei și The Development of the Romanian Poetry, li s-a reproșat că sunt lipsite de „perspectivă critică și de un simț modern al diferențierii valorice"; astfel, romanul românesc ar fi apreciat doar ca „probă creatoare și de afirmare națională", comentariul rămânând grevat de un tradiționalism cu dimensiune moral-didactică (Aurel Sasu). Perspectiva simplificatoare, reducționismul caracterizează percepția critică și în prezentarea istoriei poeziei românești. Excursul își păstrează însă interesul prin relevarea importanței folclorului în constituirea liricii românești și, mai ales, prin selecția din textele unor poeți români, traduse și însoțite de biografii esențiale, cu valoare de antologie.
Opera literară
• Maghernița veche și alte versuri din anii tineri, București, 1926;
• The Development of the Romanian Novel, New York, 1926;
• The Development of the Romanian Poetry, New York, 1929;
• Arabescuri, București, 1937.
|
Texte Recomandate
