Adevărul se naște din obiectivarea conștiinței însetate de Absolut, însă care-și cizelează percepțiile cognitive din realul concret.Verosimilul e un adevăr relativ, o condiție cu mai multe sensuri, apreciative sau depreciative, care se poate îndeplini (când se transformă în adevăr) sau nu (când decade în falsitate).
Minciuna are un vector vertical orientat înspre teluric, care secționează mintea cu structurile ei spirituale în întunericul prin care mișună viermii negativului.Minciuna se multiplică în firile înclinate înspre neobiectivare, deformare subiectivă a realității, care-și inversează percepțiile cognitive, afective și analitice asupra lumii și a mediului înconjurător, sau își diluează esența negativă în veridic.
Rațiunea obiectivează realitatea și capătă un caracter de veridicitate, numai însă dacă stabilește relații de colaborare cu intelectul, gândurile, conceptele și gnozele.
Omul este definit de un interval ontologic ale cărui limite sunt : un minim caracterizat de defecte de caracter și erori existențiale și un maxim care posedă ca trăsături definitorii calitățile verosimile ale individului aruncat prin naștere într-o lume anxioasă și turbulentă și reușitele care creează materia succesului.Între aceste limite individul își oscilează stările și afectele, ca fenomene interne, pe de o parte, iar pe de alta, stările exterioare (mimică, gesturi, purtări) și comportamentul caracterizat de personalitate, temperament, caracter.
O conștiință mare absoarbe din percepții, senzații și cunoaștere adevărul pe care-l transformă în principii, structuri gnomice, concepte și teorii viabile.Cei lipsiți de conștiință sau cu o conștiință subdezvoltată, își destramă adevărul în corpusculi de idei eronate și își fac din minciună și falsitate un far a cărui lumină artificială îi ghidează prin viață.
Plecând de la particular, de la individ orbitând în jurul erorii ce-și crește substanța din minciună și generalizând, putem spune că omenirea, ca tot omogen, se orientează în viață dezvoltându-și principiile imanente ființării.
Adevărul, privit din unghiul frumosului, poate fi perceput ca o frumusețe împlinită în estetica formelor și își coagulează sensul din idei sau concluzii veridice, ce nu pot fi atacate la nivel inferior.
Paradigmă și știință creată din reflecții obiective, raționamente pertinente și principii axiologice, adevărul se regenerează pe el însuși, își multiplică structurile logico-raționale, distanțându-se prin sensuri antinomice de minciuna ce degradează omul inferior.
Antiteză a adevărului, minciuna irupe din mintea – structură neagră de gândiri subiective – în conversații și discuții în care se reliefează dialectica personală.
Adevărul își are sursa pozitivă în cunoașterea profundă a sinelui și a realității, în relațiile obiective cu lumea și mediul înconjurător, în experiența ontologică, pe când minciuna își extrage sursa negativă din dezechilibre de percepție a realității interioare și exterioare, din obtuzitatea minții și din răutatea ce modelează lăuntric poltroni și avortoni.
Adevărul transfigurează potențialul propriu în vitalitate, sagacitate, dârzenie, cât și în travaliu spiritual, își sublimează lestul impur de erori intrinseci într-o perfecțiune a gândirii ce operează cu concepte, principii și gnoze.
Cei care detestă minciuna și trăiesc în adevăr, își construiesc o axă existențială indestructibilă, în jurul căreia orbitează fenomenele și actele existențiale proprii.
Adevărul absolut este revelat de credința sinceră în religie, care creează o biserică pe spațiul gol al lăuntricului, în care eul citește zilnic din catehism, vorbește ființei exterioare despre principiile, dogmele și canoanele divine, de la amvonul realității interioare.
Iubesc adevărul irizând în toate categoriile și aspectele lui definitorii și detest minciuna cu cohorta ei de erori ce se mișcă prin spațiul minții în care gândurile sunt afectate de letargie.