agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 12888 .



Ion Creangă și o poetică a basmului românesc
essay [ ]
Compilation: Texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Tulceanul ]

2010-03-22  | [This text should be read in romana]    | 



Povestirea constituie forma de comunicare artistică cea mai veche a umanității. Pe când exista numai ca simplă oralitate, în stadiul preformal al epicului, această povestire s-a îmbinat cu ideea religioasă, cu doctrina filosofică, cu principiile oricărui ritual magic. Anterioară notării în scris a mitologemelor – despre care vorbesc C.G. Jung și Károly Kerényi în studiul lor “Copilul divin, fecioara divină” (tradus la noi în 1994) –, povestirea se identifică perfect începutului omenirii și al istoriei.
Ion Creangă, unul dintre cei mai importanți povestitori sau autori de basme ai lumii, poate fi considerat și drept primul poetician al acestei specii narative. Basmele sale nu sunt adresate copiilor, iar unele nici nu se încadrează acestui gen, depășind chiar prin dimensiuni (“Povestea lui Harap-Alb”) stereotipiile, convențiile formale, compoziționale ale acestui pseudogen literar. Nu orice basm cult poate fi încadrat în literatură. Doar cele c-o valoare inestimabilă, din patrimoniul cultural universal. Prin insistența deosebită a lui Creangă de-a ridica spre literar și capodoperă pseudogenul basmului popular sau cult, el a reușit să introducă unele dintre basmele sale în categoria foarte restrânsă și elitistă a genului epic. Valoarea filosofică, puterea caracterologică a naratorului, acțiunile cu strategii gnoseologice și piste euristice ample, seducător ascunse, ne determină să discutăm despre o poeticitate de basm a limbajului și a oralității, trecute prin filtrul stilistic ușor identificabil al lui Creangă. De obicei, basmul nu-i acceptat ca specie epică, însă cel al lui Creangă reprezintă matricea epicității.
N-am întâlnit vreo recunoaștere canonică a basmului cult, românesc. Nu-i subînțeleasă apartenența, includerea sa printre speciile gemene, ale schiței, povestirii, nuvelei, romanului. Ion Creangă i-a deschis basmului posibilitatea unui transfer legitim din sfera literaturii orale înspre cea cultă. Basmul popular există aproape imprimat, la modul mnemotehnic, nescris. O simplă prelucrare de către culegătorii de basme, nu aduce nimic în plus acestei specii din literatura orală, ci o poate altera. Nu se știe cu exactitate ce este “Tinerețe fără bătrânețe sau viață fără de moarte”, basm popular autentic, ori basm cult, prelucrat de Petre Ispirescu. Ultimii cercetători, ca de altfel și Constantin Noica ori Marin Mincu au înclinat să creadă că ar fi un autentic basm popular. Dacă este chiar așa, atunci poate fi considerat o excepție, pentru că statutul său de capodoperă îi dă permis de intrare printre speciile genului epic, nefiind lăsat să facă anticameră în fața literaturii mari a lumii. Subiectul său, de-un umanism atipic, anticipând veridicul sistem filosofic al “devenirii întru ființă”, al lui Constantin Noica, îl recomandă din start, și pe la curțile regale ale cunoașterii umane actuale.
“Capra cu trei iezi” poate fi, în nucleul său genuin de basm originar, pandantul unui cântec matern, nu neapărat cântec de leagăn, ci un cântec de înzdrăvenire, apropiat descântării unui copil. Îmbolnăvirile frecvente, moartea infantilă, practicile de salvare în piei de animale, ungerea cu seu, ținerea la marea căldură a vetrei sau “cuptiorului” – redate bine și-n deznodământul de la Pipirig al macrosecvenței narative cu dărâmarea casei Irinucăi (Amintiri din copilărie) – devin tot atâtea indicii că, de fapt, basmul cu animale “Capra cu trei iezi” este și o povestire cu finalitate apotropaică. Lupul este de fapt răul din corp, ce trebuie izolat, distrus. Ascunderea iedului celui mic în cuptior, murdărirea lui cu funingine constituie indiciul trecerii pragului morții. Mama capră i-ar aduce la subsuoară leacul ce trebuie recunoscut și asimilat – mai întâi prin înțelegerea lăuntrică a luptei pe care o dă trupul bolnav.
De aceea iezii cei mari sunt excluși din poetica basmului – care nu afirmă deloc teza c-ar scăpa cai mai tari și mai iuți de picior, ori șmecherii. Reificarea la geam a capetelor acestora, intrarea lor directă în decorul de tip baroc sau gotic, semnifică numai termenul de comparație față de ceea ce reușesc să facă, în tandem, mama capră cu iedul cel mic. Copaia, ușa ascund fantoșele fraților (sau ale unui dublu mincinos, alterat de boală) și, în același timp, deconspiră fragilitatea, inconsistența actanțială numită iedul cel mare alături cel mijlociu. Pentru iedul cel mic – pacientul ritualului incantat de mamă – numai cuptiorul, vatra, matricea fierbinte va trebui să existe; nicio altă dimensiune ori pliu existențial în caz de salvare, înduhovnicire și întremare fizică. Dacă la Marin Preda se observă moromețianismul, la Ion Creangă se poate vorbi despre smărăndism (pentru că prenumele Smaranda, Smărăndița e folosit și în accepțiunea erotică, iar nomen gentilicium nu-i patronimul “a Petrei”, ori Ștefănescu, ci acela matern, ori al bunicului David Creangă, asimilat de scriitor ca un titlu de noblețe, de origine ardelenească și cărturărească).
“Cumetria” lupului provine din parabolelele existente mai mult în evanghelia Sfântului Ioan Teologul – în care Iisus Hristos catehizează despre venirea lupilor în piei de oaie, sau despre substituirea baciului de către lup, urmată de primejduirea turmei. Ascuțirea limbii lupului de către fierar nu poate să nu ne trimită cu gândul la descensus ad inferos – aici total diferită celor din “Odissea” lui Homer și “Eneida” lui Vergilius. Lupul absolvă, prin simonie, o școală a imposturii, minciunii, efracției spre coruperea de orice tip, într-o adevărată arie a calomniei. Limba șlefuită, glasul schimbat arată ipocrizia umană, ce depășește orice limită a suportabilității.
O lectură anagogică a tuturor basmelor lui Ion Creangă ne va face să depistăm cum funcționează într-o corelație a semnificărilor literale, socio-istorice și alegorice toate funcțiile narative, depistate de Vladimir Propp. Acest principal teoretician al structuralismului în literatură a atras atenția, încă din perioada interbelică, asupra valorii basmului în descifrarea semiotică a celorlalte specii narative. Ritualul hibernal al caprei se aseamănă cu acel cântec al țapului (“tragos” la elini). Chiar din “Poetica” lui Aristotel i se acordă un statut privilegiat, fiindcă termenul antic elin cel mai admirat și mai nobil, “tragos” (o axiomă culturală ce are drept corolar genul dramatic antic), a putut fi investigat de către marele fondator al școlii peripatetice tot după o inventariere a basmelelor sau legendelor Olimpului, după metode apropiate lui V. Propp, A. Greimas și alții. Romanele antice grecești, la fel ca și romanul latin “Metamorfozele” (“Măgarul de aur”) al lui Apuleius provin tot din basme populare – chiar dacă li se aduagă fantasticul, picarescul, doctrina ezoterică, fie din Câmpiile Eleusine, de la Delphi, din orașele Tyr, Milet, Alexandria, Memphis, fie acel mister inițiatic al Isidei și al lui Osiris.
Un alt basm prelucrat de Ion Creangă până la depășirea tiparului popular este “Ivan Turbincă”, tot poveste rusească. De fapt o simplă anecdotă, cu o circulație mai extinsă decât am crede acum, devenise povestire, fiind la limita includerii în basmele populare cu draci și minuni. Însuși Voltaire, în romanul-parabolă “Candid” nu pleacă decât tot de la acest substrat al invențiilor cazone, vrând să contrazică literar concepția leibniziană a “celei mai perfecte lumi dintre lumile posibile”. Întâmplările prin care trece Candid și iubita sa Cunigunda reprezintă consecințe ale terorii istorice. Acțiunea se mută din Europa în America Latină. Epocii lui Frederic cel Mare i se suprapune o istorie neoficială, parodică, de tipul acelei “Istorii secrete” a Bizanțului văzut de către Procopius de Cezareea. În spațiul stepelor din Nordul Mării Negre legenda lui Ivan Turbincă a favorizat, la sfârșitul secolului al XIX-lea apariția ultimului roman popular al lumii, “Pelerinul rus”. Auzirea unui verset din evanghelie la o biserică, referitor la pilda dată de Hristos tânărului bogat, ca să fie desăvârșit, provoacă, în sufletul pelerinului rus, intriga lungii povestiri, bazată pe exemplificarea continuei sale asceze. Subiectul epic al microromanului fantastic “Ivan Turbincă” poate fi considerat mult mai complex decât cel posterior, al legendei “Pelerinului rus”. Influența hagiografică nu trebuie minimalizată, însă nici exagerată, pentru că autorul acestei scrieri, Ion Creangă, întocmește de fapt un sistem filosofico-teologic în miniatură.
Ivan este un Ion. Numele său slavizat poate fi indiciul criticării defectelor rusești. Ion Creangă s-a ferit, din motive ușor deductibile, să intituleze basmul “Ion Turbincă” sau “Ioan Turbincă” – mai ales că s-ar fi creat niște comparații supărătoare cu Ion Ștefănescu de la Fălticeni, așadar cu propria biografie. Ivan-Ioan, un fel de Iorgovan, trebuie să se lupte cu același balaur apocaliptic nevăzut, ce domină universul tensionat al “Fraților Jderi” – luptă a dinastiei mușatine profețită de către Nicodim (Nicoară Jder). Dumnezeu (arcana Împăratului) și cu Sfântu Petru îl pun la încercare pe Ivan-Ioan, învestindu-l cu o misiune mai mare decât cea ostășească. Cuvintele de exorcizare a răului, “Pașol na turbinca!”, rămân, de-a lungul timpului, să alcătuiască singura propoziție înțeleasă din limba rusă de toți românii.
De puterea rostirii formulei, sau mai exact datorită delegării hristico-apostolice a lui Ivan-Ioan cu această putere a cuvântului, se tem arhonții stăpânitori peste vieța trecătoare a tuturor muritorilor. Ca în jocul de Tarot, unde literelor alfabetului ebraic li se conferă câte o mandală ezoterică, și în “Ivan Turbincă” putem observa că se perindă arcane, una după alta. Când demonii negociază cu Ivan-Ioan, e prima arcană, cea a Magicianului. Apoi va apărea altă arcană, fără carne, dar cu oasele alegoriei baroce, însăși Moartea. Ivan-Ioan devine atunci arcana Nebunului. Iar Moartea, luând loc în sicriul său, ca pe un tron binemeritat, se transformă în arcana Spânzuratului. La fel de elocventă este și părăsirea de către Dumnezeu (și Moarte) a lui Ivan-Ioan longeviv; ăstimp, lumea ajunge să perceapă apocalipticul unui blestem matusalemic. Protagonistul acestui hybris peste hybris dorise de fapt să provoace, în chip simplist, magic, o aducere a Paradisului direct în lume – conform tezelor denominațiunilor creștine din America și Occidentul Europei, care anunțau Adeventul, Judecata din Urmă, selecția milenaristă pe principii clavinești, exagerate egocentric.
Povestitorul Ion Creangă poate fi considerat, în “Ivan Turbincă” drept un filosof al culturii centrale și est-europene. Ideile publicistului Mihai Eminescu, despre Basarabia, Dobrogea, Austro-Ungaria (și statutul românilor ardeleni, discriminați), sau despre aromânii sau meglenoromânii din Balcani l-au influențat foarte mult pe Ion Creangă. De fapt el a și ținut o singură conferință, în cadrul celor derulate de societatea Junimea, pentru a populariza științele, folclorul, sistemele filosofice, istoria și întreg domeniul filologic – după cum ne relatează G. Călinescu în “Viața și opera lui Ion Creangă”.
“Povestea lui Harap-Alb” este, după afirmațiile aceluiași mare critic și istoric literar, un Bildungsroman. După opinia noastră, ca Bildungsroman, el alcătuiește cu alt basm un adevărat diptic narativ-gnoseologic-erotic, dacă vom ține cont, în paralel, de simbolurile ascunse ale “Poveștii porcului”. Fata de împărat arde pielea prințului-totem, a soțului ei legitim. De aceea va trebui să-l caute, tocind toiagul și încălțămintea de fier. Răbdării feminine i se adaugă autoperfecționarea, maturizarea lui Harap-Alb. Această batjocorire a prințului mezin de către Spânu este inițial o poreclă foarte peiorativă. Însă caracterul de erou epic al lui Harap-Alb îi transformă porecla în renume, într-o devenire ființială debordantă. Ajutat de instanțe feminine și masculine (Sfânta Duminică, tatăl său craiul, cele trei verișoare, apoi chiar de fiica lui Roș Împărat), ca să nu mai vorbim de cvinta lui roială câștigătoare, șleahta lui Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă, protagonistul învinge în războiul nevăzut, păcălind ursul cu salățile grădinii fermecate, segmentând în două maya cerbului fermecat cu diamant hindus în frunte, ori deturnând planul Spânului de a îl vedea mort la Curtea lui Roș-Împărat. Traseul existențial parcurs de Harap-Alb de la Verde-Împărat spre Roșu-Împărat va fi dublat, la întoarcere, de arcana îndrăgostiților, fiind emblematică imaginea călare a eroului și a “farmazoanei” sale pe care o “pețise” cu cinci vătafi uriași, pantagruelici. Similitudinea cu poemul “Demonii” reiese abia când Spânu îndeplinește ultima formalitate a ritualului inițiatic – botezul sângelui. Legământul faustian dintre călău și victimă dispare; învierea prin Agapé (spălarea cu apă vie, apoi cu apă moartă) urmată și de nuntă, de eros, o transfigurează și pe “farmazoana” ce se îmblânzește brusc, precum eroina numită admirativ “scorpie” din singura piesă cu aspect de dramă modernă a lui W. Shakespeare. “Îmblânzirea scorpiei” nu-i simplă comedie, pentru că eroina acesteia are multe în comun cu fiica lui Roș-Împărat; iar nobilul ei logodnic, c-un Harap-Alb, fiind de asemenea încercat machiavelic de prietenii săi.
O altă piesă, din opera lui Ion Creangă, este “Povestea lui Stan Pățitul”, pe care ar trebui s-o considerăm influențată de superstiția superiorității mascululinului față de feminin. Greșeala sau erezia în care a căzut Creangă, sfidând încă nescrisul pe atunci cod al bunelor maniere, atestă mentalitatea epocii, pentru că statutul femeii era încă unul destul de vitregit. Scoaterea, prin “operația” inventată de Chirică, a coastei cu problemă (pe care o cunoștea el bine) este o superstiție de cea mai joasă speță, provenită de fapt din spațiul slav, rusesc, pentru că la ardeleni și munteni nu există această mică legendă, a extragerii coastei de drac.
Dacă am trece peste această superstiție, precum și de celelalte două (cu obligativitatea însurătorii până la treizeci de ani sau cu scoaterea copilului bolnav pe fereastră și schimbarea numelui adevărat – ambele de proveniență matriarhală, băbească), basmul “Povestea lui Stan Pățitul” are savoare. Lăsarea de către erou a bucății de mămăligă pe crestătură unui copac, în mijlocul pădurii, semnifică momeala (fapta bună, inocența lucrătoare), pe care o săvârșesc în lume oamenii cu inimă curată ori în sihăstrie monahii și monahiile, ce luptă intens spre binele celorlalți.
Portretul lui Chirică se umanizează. N-are decât un firicel conducător al răzbunării, imperceptibil, prin planul grotesc de pitire a copilului (urmat de incendierea bordeiului bătrânei mincinoase) și prin cererea simbriei din urmă, pe trei ani, al cărui păcălit sau păcălitor este el însuși. Ducerea pe cealaltă lume chiar a Tălpii Iadului este un ideal pământean, comic formulat chiar de către Creangă, ca să nu se înțeleagă aluziv faptul că el ar accepta teza apocatastazei lui Origen. Oricât ar fi vrut Chirică să-și dezmintă condiția, nu poate, pentru că și-un învăț al calului ca să meargă în buiestru n-are dezvăț, până la moarte sau epuizarea forței. Bineînțeles, putea fi ales în locul unei bătrâne sărmane, proaste și un Tălpoi masculin al Iadului.
O altă poveste cutremurătoare este, până la un punct, aceea a prostiei omenești din “Dănilă Prepeleac”. Ea ajunge să aibă ca antinomie revelatorie povestirea cum s-a deșteptat omul în confruntarea sa cu dracul. Ion Creangă are prilejul să descrie lumea iarmarocului, să prezinte viața printr-un carnavalesc și prin întorsături nefaste de situație (materială), care pot duce la mintea românului cea de pe urmă. Un alt fel de Stan Pățitul (cu acesta fiind și confundat adesea), Dănilă Prepeleac apare în literatura lumii odată cu Peer Gynt, cel cu destin înghețat tot de forța demonică, fiind lăsat într-un chin anahoretic, tragic și fantastic de către Henrik Ibsen. Dacă Peer Gynt învârte nasturele, fiind sabotat de către un fel de Mephisto, sacționat la urmă printr-o minune divină, Dănilă Prepeleac are alte metode, raționale dar și iraționale, speriind gura de infern și prin construirea la marginea bălții a unei chinovii, a unui schit. Dacă ținem cont că avea și mulți copii, pe care i-ar fi adus ca frați rasofori de mănăstire, să stea ca ghimpele în propteaua iadului, atunci se explică de ce războiul pe viață și pe moarte, crimă și pedeapsă va fi încununat de Scaroschi și de trimisul său cu o răsplată boierească. Acest basm de proveniență pur moldovenească, sau dintr-un străvechi “Pelerin român” – mai vechi și decât cel întocmit de Ioanichie Bălan de la Sihăstria Neamțului – ni-l restituie pe autorul Ion Creangă și în ipostaza lui sacerdotală de peste timp, filologică precum și teologală. “Vrem carne de drac!” înzecit cântată de copiii lui Dănilă Prepeleac devine un laitmotiv al spiritului jovial, mucalit existent chiar azi la mulți trăitori din mediul monahal ori rural românesc, mai ales moldovenesc și ardelenesc.
“Soacra cu trei nurori” nu trebuie neapărat încadrată, precum au observat foarte mulți critici, în specia basmului. Nu-i basm nuvelistic, pentru că așa ceva nici nu există. Este o nuvelă fantastică și basm în același timp, un fel de microroman gotic, amestecat c-o atmosferă desprinsă din comediile lui Shakespeare ori din cele ale lui Goldoni, unde Falstaff (“Neveste vesele din Windsor”) dezminte prostia “bădăranilor” de soți. Falstaff în haine feminine este numai personajul principal, nora cea mică. I se conturează un portret foarte dinamic. Celelalte, inclusiv soacra, rămân pe plan secundar, în registrul static, al figuranților. Se exploatează la maximum o superstiție despre ochiul soacrei, din ceafă. Ion Creangă mai face, nealterând anecdota populară ce stă la baza basmului său, o caricaturizare a soacrei acre, a babei absolute – după cum a fost numită eronat de către unii critici ai prozei realiste. A diaboliza pe soacră ori pe socru este la origine un complex din cadrul cuplului de-abia format. Este vorba de prima piesă a dominoului scrierilor inspirate din literatura orală, căreia Ion Creangă îi dă farmecul inconfundabil al dialogurilor, descrierilor și quiproqoului final.

Grea întreprindere, grea industrie presupune și abordarea "țărăniilor" lui Ion Creangă! Amestecarea de la început al lui Dumnezeu și a Sfântului Petru în acțiune - ca în Ivan Turbincă - ne face să credem că răul vine de la ruși, dar dispare prin credința noastră, valahă. Facem haz de necaz. Luarea în bășcălie a răului istoric are efecte apotropaice. Să semeni sărăcie și jaf, la fel - e ca și cum ai sfida de-a dreptul puterea mamei Rusii, protectoratul diavolesc. Am auzit și reciproca, pe la unele mănăstiri din Moldova, că Biserica ori cultura rusă ține lumea. De fapt nici nu putem decripta bine sensurile "Poveștii Poveștilor", doar cu J.G. Frazer, Eliade etc. Dănilă Prepeleac și Ivan Turbincă au ieșit puțin și din mantaua hâtrului și mucalitului humuleștean, din mantaua "Poveștii Poveștilor" - care a fost rostită poate prima la Junimea! Cel puțin Gheorghe Panu și Iacob Negruzzi, când povestesc despre amintirile junimiste, fac mereu aluzie de rafalele râsetelor stârnite de Creangă. Este de remarcat eseul critic neconformist al lui Petrache Plopeanu din iarna acestui an, 2010. Subiectul recenziei sale despre basmul scatologic "Povestea poveștilor", intitulată, "Creangă, Creanga de Fier și ultima poveste", poate apărea drept o siluire benefică a cumințeniei multor critici literari, ori a cititorilor pudibonzi. Se dau conotații hesiodice, tantrice, upanișadice simplului organ, numit în popor așa de drăguț și creangă, ori băț- poate de aici și zicala-întrebare "Ce umbli creanga?" Mie nu-mi stă deloc în fire să folosesc un limbaj atât de verde, precum o face Ion Creangă în acest basm-anecdotă. N-am reușit să citesc tot textul basmului, consultat chiar din ediția ce a apărut după 1990, când eram la liceu. Nici nu cred că-l voi mai citi. Sau poate... Am răsfoit paginile basmului și mi-am zis că nu Ion Creangă o fi fost cel care a scris-o.
Astăzi nu mai sunt de aceeași părere. Dacă ar fi să parafrazez exprimările critice ale lui Garabet Ibrăileanu ("Ion Creangă este un Homer al nostru [...]"), aș putea afirma că "Povestea poveștilor" este un fel de "Satyricon" al nostru, care nu se termină niciodată. Deși Ion Creangă nu-i un Petronius, ci total diferit ca mentalitate în fața acestuia. Poetica anecdotei lui Creangă Coțcariul continuă și în zilele noastre, forța ei pamfletară intrând în parodii ori bancuri, scatologice sau nelincențioase. Sunt mândru pentru priapismul acesta lingvistic, pe care îl au mulți moldoveni de fapt, putând să stea nopți și zile la taifas re-producând câmpul literaturii cu o diseminare imaginativă deosebită. Ion Creangă, George Topârceanu, I.L. Caragiale au dat tonul parodierii. "Ivan Turbincă" este un basm rusesc parodiat - făcut românesc. "Capra cu trei iezi", prin tragismul ei aproape epopeic, la fel (are Ion Caraion un poem pamfletar, "Însă capra"). Eseul critic al lui Petrache Plopeanu este excelent documentat, dar chestia cu religia, cu Iisus nu prea se potrivește. Sau comentariul pățaniei preotului, ajuns cum-necum să mai rătăcească și azi printre noi (doar e o ficțiune, nu un Ahasverus îmbrăcat în sutană). Poate de-asta a fost răspopit și Creangă. S-a apucat să-mpuște ciorile de pe Mitropolia Moldovei. S-a dus ca omul la teatru... A incantat oral, într-un public foarte elitist, și nu în scris, "Povestea Poveștilor". Instituția eclezială nu-i atinsă deloc nici în "Amintiri din copilărie", nici în episodul cu schitul de pe malul lacului din "Dănilă Prepeleac". Gestul povestitorului, despre care ne relatează G. Călinescu în "Viața și opera lui Ion Creangă", de-a se împotrivi unor practici vechi mitropolitane, rămâne numai ca fapt personal, nu intră deloc în mesajul literaturii sale, fiind lăsat la pragul intrării în laboratorul său de creație. Dacă ar fi intrat ca mesaj anticlericalismul ortodox, atunci Moartea poprită-n sicriu de către Ivan Turbincă ar fi devastat pământul nostru, chiar în epoca când am stat sub ocupație comunistă.

În concluzie, se poate vorbi de o adevărată poetică a basmelor românești, ele având substraturi foarte adânci, după cum au intuit și Jean Bouttiere, G. Călinescu sau Andrei Oișteanu. Această poetică aproape filosofică se datorează și ideilor junimiste, în special acelor formulate de către Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol și Vasile Conta. Dacă în Occident, în secolul al XIX-lea A. Shopenhauer, A. Compte, S. Kierkegaard și F. Nietzsche transmiteau fiecare câte un program filosofic, în Principatele Române și în regatul României Ion Creangă poate fi considerat autorul poeticii basmului cult. Prin geniul său, basmele prelucrate original, mai mult decât oricare alte povești culte din literatura universală, bat la porțile genului epic și sunt primit pe ușa principală, lângă nuvele și povestiri – pentru că se confundă de fapt cu acestea. La fel pot fi considerate și basmele “Făt-Frumos din Lacrimă”, “Călin Nebunul” de M. Eminescu, “Neghiniță” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, “Kir Ianulea”, “La hanul lui Mânjoală”, “Calul dracului” ale lui I.L. Caragiale, “Cartea cu Apolodor” și “A doua carte cu Apolodor” ale lui Gellu Naum, “O ureche de dulceață și-o ureche de pelin” de Ion Caraion.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!