agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 6626 .



Nichita Stanescu si nesomnul cuvintelor
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [PetreAnghel ]

2010-11-03  | [This text should be read in romana]    | 



Nichita Stănescu este, aproape cu certitudine, cel mai important poet român din a doua jumătate de secol XX. Spunem aproape și nu cu certitudine, fiindcă ne aflăm într-o perioadă în care poezia română triumfă, în ciuda regimului comunist totalitar. În ciuda, deși poate mai bine ar fi să spunem tocmai de aceea. Spiritul veacului este un spirit zăvorât în dogme, gândul e chircit, presa există doar de formă sau e transformată în foi volante de lozinci care cântă ideologia marxist-leninistă, puterea sovietelor, apoi epoca de aur cu geniul Carpaților, șeful de stat și de partid căruia, iată, noi și acum evităm să-i scriem numele. Nu-i scriem numele fiindcă a distrus case, instituții, sate ca să-i fie eternizată existența – boala tuturor tiranilor: o miopie care-i face incapabili să privească dincolo de ei.
În condițiile unei arestări a cuvântului, doar poezia mai putea grăi, prin dreptul ei etern de a se exprima în metafore. Și românul, născut sau nu poet, a exploatat din plin această singură breșă de existență culturală, literară și, în ultimă ( sau primă instanță) umană. Și astfel se face că în pofida propagandei generalizate, a cenzurii instuționalizate, în acest colț de lume se naște, înflorește și dă roade Poezia. Slujitorii -ofițerii și soldații ei – căci Măria Sa Poezia are tot soiul de curteni la palat) se cheamă: Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Marin Sorescu. Și mulți, mulți alții.
De ce spunem despre Nichita Stănescu atât de clar că este cel mai important?
El înnoiește exprimarea, făcând trecerea de la poezia prozaică la poezia metaforei, întorcând poetul la uneltele sale: cuvântul și sensurile lui.
Debarasează poezia de utilitate, Nichita Stănescu redându-i poetului dimensiunea de homo ludens și poeziei latura de poveste a vorbei, uitată de pe vreme când Anton Pann se jucase cu niște nevinovate cuvite.
Nichita Stănescu își risipește viața nepăstrând nimic pentru sine, dând totul acestei mirese care nu se lasă niciodată sedusă pe de-antregul.
Poezia lui fecundează printr-o tratare originală a universului poetic nu doar generația lui, ci și pe cele următoare, până azi și până va mai exista limba română. Puțini poeți au mai putut face astfel, ei pot fi numărați pe degetele unei singure mâini: Eminescu, Arghezi, Ion Barbu. Bacovia și Lucian Blaga.
Câteva date biografice, atâtea cât să ne permită individualizarea omului. Se naște la Ploiești, în ultima zi a primăverii anului 1933. Este anul în care s-au nascut mulți viitori scriitori: Ion Băieșu, Romulus Vulpescu, Miron Scorobete, Horia Zilieru, Eugen Simion, Alexandru Ivasuc, Grigore Hagiu, Ilie Purcaru, Anghel Dumbrăveanu, Dan Zamfirescu.
Este un an binecuvântat și fiindcă atunci apar volume remarcabile: Lucian Blaga, La cumpăna apelor,Cunoașterea luciferică; Geo Bogza, Poemul invectivă; Virgil Gheorghiu, Febre; Gheorghe Magheru, Poezii antipoetice; Sașa Pană, Cuvântul talisman; Ion Pillat, Scutul Minervei; Mircea Streinu, Carte de iconar; Vasile Voiculesc, Destin; Tudor Arghezi, Tablete din Țara de Kuty; Jean Bart, Europolis, Mircea Eliade, Maitrey; Gala Galaction, Doctorul Taifun, Ilarie Voronca, Patmos și alte șase poeme; Garabet Ibrăileanu, Adela; Gib Mihăescu, Rusoaica, și Femeia de ciocolata; Hortensia Papadat – Bengescu, Drumul ascuns; Victor Papilian, În credința celor șapte sfetnice; Camil Petrescu, Patul lui Procust; Cezar Petrescu, Oraș patriarhal; Victor Ion Popa, Velerim și Veler Doamne; Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, Locul unde nu s-a întâmplat nimic; Mihail Sebastian, Femei; Damian Stănoiu, Ucenicii sfântului Antonie; Al. O. Teodoreanu, Un porc de câine; Ionel Teodoreanu, Golia; G.M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste; Tudor Mușatescu, ...Escu; Petru Comarnescu, Zgârie-norii New-York-ului; Pompiliu Constantinescu, Critice; Al. Dima Aspecte și atitudini ideologice; Tudor Vianu Influența lui Hegel în cultura română.
Nichita Stănescu provine dintr-o veche și obișnuită familie românească. Asta din partea tatălui. Dinspre mamă se trage dintr-o familie de ruși, bunicul lui fiind chiar general. Mama lui e rusoaică curată, ceea ce-l îndreptățea pe poet să spună prietenilor “ ce mare poet au pierdut rușii că s-a stabilit bunicu-meu aici!”. Era o glumă, dar știa el ce spune. Noi putem adăuga altceva: numai din amestecul acesta de rase s-au creat premizele nașterii unui geniu. Cel puțin așa susțin antropologii. După ei, doar amestecul dintre două rase, dar nu foarte depărtate, oferă șanse unor exemplare de excepție. Nichita avea însă ținută de prinț: Înalt, ncic slăbănog ca schivnicii, nici solid ca sportivii, părea suav ca un zeu și luminos ca floarea soarelui. Râdea cu poftă și molipsea, iar când era trist se întuneca cerul. Temura când recita un vers preferat, al lui sau al altora și părea mai fericit decât căutătorii de aur. Nici-un alt poet român, cu excepția lui Eminescu, nu și-a pus miză existența pentru poezie. Ar fi putut să fie demnitar, să aibă funcții, să conducă pe alții, să facă avere, dar a preferat boema poeziei. O boemă fără mizerie, care nu-i plăcea și nici nu o uraȘ era viața lui terestră pe care nu dădea doi bani, daimonul lui șoptindu-i la ureche că el este stăpânul altei lumi, lumea cuvintelor.
În Ploiești urmează școala elementară și liceul. Intră la filologie, se însoară repede cu o fostă colegă de liceu, apoi, toată viața va fi înconjurat de prieteni și de prietene. Viața lui nu-i mai aparține: cine-l cunoaște îl îndrăgește. Avea atâți de mulți prieteni încât erai obligat să te întrebi dacă avea, cu adevărat un prieten. Tot la Ploiești, probabil, descoperă amestecul dintre comic și tragic, seriozitate și hamanalâc. Mai târziu va scrie:
Dovadă că nu pot vedea fără martori
E copilăria, adolescența mea
Dublând neființa acestei secunde
Cu neființa ei de cândva.
Ah, râsu’ plânsu’
Ah, râsu’ plânsu’
Mă bufnește când spun
Secunde vechi putrezind în secunda
De-acum.
Deși în luna în care avea să împlinească 24 de ani i se publică mai multe poezii în Tribuna și Gazeta literară, dintre toate găsește cu adevărat reprezentativă poezia 1907, căreia mai târziu îi va schimba titlul în Ardea spitalul cu bolnavi cu tot:
Ce vis ciudat mă străbătu azi- noapte!
Ardea spitalul cu bolnavi cu tot
Și flăcările sfârâiau în cărnuri
Râs alb cutremurat, de savaot.
Ce râs, ce râs mă străbătu azi-noapte!
Ce râs de ziduri prăbușite
Strivind sub ele urlete, clipite
Și razele căzute ale lumii.
Și luna… cum mai fulguia azi-noapte
Pe străzile pierdute-adânc în vis…
Și cum mai fulguia pe cărnuri aspre
Desfrâu de flăcări și de vis ucis!
Poetul este descoperirea profesorului Dumitru Micu, acesta îl recomandă lui Ioanichie Olteanu de la revista Tribuna din Cluj și altor poeți și critici literari din București.
Volumul Oase plângând a fost scris în Iugoslavia, în 1982, când i s-a decernat Cununa de aur a Festivalului de poezie de la Struga (Macedonia iugoslavă). E o carte e dictată unui prieten, poetul Adam Pustojici, într-un ritm de mitralieră de companie. Versurile sunt inspirate de vederea unui album reprezentând reproduceri după sculpturile lui Bogdan Bogdanovici.
Poetul are convingerea originii sale divine:
Dacă scuturi din mine
Toți strămoșii mei,
Până la urmă,
Până la urmă
Va cădea din mine
O stea!
Ce viață, doamne se mai înghesuie
Să curgă
Printre doi stâlpi!
Tot timpul mă gândesc
Ce-o fi gândit tatăl meu
În secunda în care
A murit!
Strigătul de dragoste
Al unui balaur
Către balaură?
De el însuși, și, și
Și, - că de ce el însuși?
Obsesia cuvintelor, a necuvintelor, obsesia Cuvântului sunt prezente și aici:
Nu-mi stâlci, Ioane cuvântul
Auzindu-mi-l!
Cuvintele sunt pruncii pe care-i alăptăm
Cu viața noastră.
Cuvintelor nu le plac decât gloria,
Sângele și cuțitul.
Cuvintele sunt tații care nasc tați,
Sunt cei care se spintecă
De dor de muierea cuvântului.
Văd trei vulturi zburând în aer.
Dar nu-i văd cu ochii,
ci-i văd cu verbele mele(…)
Poezia este văzută ca sânge care curge mistuitor prin vine, dar și ca joc. Niciunui poet nu i-a plăcut mai mult să se joace cu fireștile cuvinte ca lui Nichita Stănescu. S-a păstrat o poezie din timpul când era elev în clasele elementare:
Într-o zi cam pe la prânz,
Gheorghiță mergea cu-n mânz
Cum mergea cu mânzu-agale
Îi ieși un hoț în cale
Hoțul fiind bandit din fire
Îi luă mânzul cu grăbire
Gheorghiță rămase cu buza umflată
Că n-a avut cu el o bâtă lată
Pe bandit să-l bată.
Chiar după ce va trece prin gravele Laus Ptolomaei, 11 elegii, Nichita va visa la jocul simplu și pur al poeziei din copilărie. La jocul cu incantații grave, argheziene:
Ieri, gura mea sângera,
Azi, sângerează cuvintele mele!
Nu cântecul privighetorii,
Aaadame,
Ci înțelesul cântecului ei!
Vai de capul
Creierului Meu!

Mă leagăn ca un
Elefant
Spre cimitirul elefanților!
Nu gând, ci fildeș!
În acest joc el nu se sfiește și includă și destinul lui și al prietenilor, ba chiar al tuturor ființeleor, cuvântătoare sau nu.
Numai eu și cu tine,
Proștii, idioții, lipsiții de ideal,
Unul se-nmulțește prin cuvinte
Și altul prin semne.
Și, totuși, te întreb: de ce
Șoarecele de câmp
Vrea să nască și naște șoareci de câmp?
Tinele din acest poem este sculptorul Bogdan Bogdanovic.
Nimeni nu s-a străduit mai mult ca Nichita Stănescu să dea o definiție cuvântului, el este, din acest punct de vedere, cel mai înverșunat lexicograf. Este îndrăgostit atât de mult de cuvânt și, în același timp, atât de speriat încât își va boteza un volum de versuri Necuvintele –apărut la Editura Tineretului,1969.
Fie că vorbește despre sine, fie că se gândește la Eminescu, Nichita ajunge la cuvânt:
Limba, adică verbul,
adică alergarea verbului în jurul substantivului!…
cum bate ceasul pe care l-am auzit amândoi,
nu bate timpul pământului, ci-l rămâne.
Rămânerea pământului pe loc
e verbul ce alunecă înnebunit
în jurul numelui locului.
Ah câte oase rupte
cât sânge vărsat
câți de ochi smulși
câte de gâturi fără de cântec de lebădă
decapitate…
A numi locul –
se numește istoria morților celor care s-au născut.
Pe-aici pe la noi
În verbul român,
Atâția născuți au murit
încât
a vorbi aproape înseamnă să fii în viață,
a scrie înseamnă
să nici să-ți mai apsă de trup,
să rămâi și când nu ești
cum bunăoară Eminescu
care acum se uită încruntat la mine
și se încruntă și mai tare
și-mi zice parcă:
“n-ai zis prera bine
Sara pe deal buciumul sună cu jale”.
Dragostea, firește, nu poate exista în afara cuvântului, materia e amorfă fără cuvinte. Pentru nici un poet român cuvintele nu au atâta materialitate ca la Nichita.Ele stau, în adevăr, așa cum ne spune Scriptura, la temelia luminii, a creației:
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
Tu – la cealaltă,
Ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
Înainte și înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
Și deodată,
Îmi lăsam un genunchi,
Iar cotul mi-l înfigeam în pământ
Numai ca să privesc iarba-nclinată
De căderea vreunui cuvânt,
Ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
Înainte și înapoi,
Și cu cât te iubeam mai mult, cu atât
Repetau, într-un vârtej aproape văzut,
Structura materiei,de la-nceput”.
Poetul știe aceasta: “Scrisul și poezia în special este lucrul cel mai specific uman, este faptul, acțiunea, tensiunea, care desparte pe om de orice altceva. Ea reprezintă specificul omului, ea reprezintă libertatea lui. Tehnică au și păianjenii, tehnică putem descoperi și la furnici, ca să nu mai vorbim de superbele arhitecturi ale ale termitelor.
O oarecare tehnică are însuși cosmosul, soarele, dar sentimente, sentimente nu au decât oamenii.Și când mă refer la sentimente, mă refer la cele exprimate. Un sentiment nu există decât în momentul în care el este exprimat. Deci rolul poetului în societate este să exprime sentimentele contemporane mai întâi ale lui, mai apoi ale prietenilor lui, mai apoi ale prietenilor pretenilor lui, după aceea ale orașuluii lui, ale țării lui, ale continentului lui, ale lumii în genere.
A comunica este sensul primordial al poeziei. Nimeni nu poate scrie numai pentru sine. Pentru sine poți gândi, pentru sine poți plânge cu lacrimi. Pentru sine poți râde în hî și în ha! Dar pentru ceilalți, în procesul comunicării se comunică prin cuvinte”.
În 1975, Nichita Stănescu era deja impus și față de critica de specialitate și față de publicul larg. Editura Minerva îi publică o selecșție din toate volumele în populara Bibliotecă pentru toți, cu o prefață semnată chiar de directorul editurii, criticul literar Aurel Martin. Iată-i opinia: ”Versatil, Nichita Stănescu trăiește voluptatea contactului cu varietatea. Aidoma copilului. Jucându-se. Generos, grav, responsabil, inocent, închipuindu-se când în quadriga romană, când în vecinătatea lui Ptolemeu, când cu Toma Alimoș, când în Carpați, când pe meleagurile lui Enghidu, când trinț indian, când la puterea Aleph, cănd în încleștarea de la Mărășești, când în cea teribilă cu Limita. Limită(relativă sau Absolută) numită Cunoaștere, Cuvânt, Necuvânt, Punct, Alpha. Entuziast sau sceptic, melancolic sau surâzâtor,eroic sau grotesc, poartă măștile lui homo ludens. Ale unuia care posedă, însă, conștiința tragicului existențial”. Același critic atrage atenția că “e, în poezie, un moment al angajării, al personalizării, al opțiunilor, al dispariției “școlilor”, al coexistenței celor mai felurite moduri de comunicare lirică. Moment al alegoriilor,al metaforizărilor, al denudării imaginii,al noționalizărilor, al acusticii lexicale,al obscurizărilor, al violării sintaxei, al obliterărilor și al deschiderilor universale, al evadării din concret și al obsesiei acestuia, al panoramei și al coborârii pe verticala esențelor, al sinesteziilor și al desfacerii limbajului de ispitele figurativului, al incifrărilor și al explicitărilor, al beției de cuvinte și al economiilor parcimonioase, al gesturilor tradiționaliste și al replicilor contestatare, al nostalgiilor romantice, al exploziei suprarealiste și al nevoii de echilibru și armonii clasice, al acostării în transcedent și al reificării, al obsesiei începuturilor și al devinărilor oraculare, al euforiei și al blazării, al politicului al apoliticului, al comunicabilității și al incomunicabilității, al ideii de pur și de impur, de certitudine și de incertitudine, al dezbaterii etice și sociale, al explorării straturilor subconștientului și inconștientului, al perspectivei grave și a celei umoristice, al sentimentalismului și al detașărilor, al ironiei și al autoironiei, al meditației filosofice și al contemplației aeriene etc.,etc.,etc.” Am citat această lungă frază în speranța că vom încerca să învățăm din ce se hrănește poezia. Dacă, în adevăr se hrănește cu ceva și nu este doar ”piatra din capul unghiului a Universului”, cântecul stelelor, momentul la care face trimiteri Iov:
atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie,
și când toți fii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.
În poemul Andru plângând, criticul Eugen Simion vede “elegia pură a cuvântului creator, un simbol, pe scurt, al genezei artei”.
Iată o mărturie a dependenței poetului de Cuvântul primordial:
Trec prin starea acestui suflet
posibile existențe –
un năvod mortal ce smulge în sus
totul,lăsând numai absențe.

Las locului această-nfățișare
Și o adorm, și o îngheț,și o țin
În pură suspendare
A celor care n-au vent și vin.

Altădată, sub forma unei definiții aparent simple, Nichita Stănescu atinge zonele profunde ale cugetului și simțirii:
O voi, prieteni,
Poezia nu este lacrimă
Ea este însuși plânsul
Plânsul unui ochi neinventat
Lacrima ochiului
Celui care trebuia să fie frumos,
Lacrima celui care trebuia să fie fericit.
Jocul cuvintelor, zbenguiala cu orice cuvânt sunt vizibile pretutindeni. Poetul le rostește, le dă de-a dura după ce le-a numit și le-a pipăit, parcă, de teama ca rămase în loc să nu ruginească sau să putrezească. “În altă parte (Cântec), sugestia poetică se desprinde dintr-o poziție existențială mai bine marcată: e chiar suferința colosală de a fi, pentru a vorbi în limbajul poetului, durerea lui sînt în acest complicat și poetic regim al modurilor verbale:
A fi tu însuți, o, ce răbdare absurdă.
Cuvintele se supun aici, ca peste tot, voinței creatoare și adesea ele sunt chemate să exprime niște realități ipotetice, schimbându-și sensurile, fragmentându-se după dorința poetului. Nichita Stănescu e, ca puțini scriitori români, un comediograf superior al cuvântului și rareori aflăm, ca în excelentul poem Frunză verde de albastru, o mai categorică dovadă de finețe tehnică. Aici totul e potrivit pe dos, oglinzile sunetelor sunt tulburate dinadins și noțiunile sunt formulate, liric, prin noțiuni ce se opun. Totul pare un joc vinovat, dar nu-i decât știința de a înfige un dinte de îndoială în carnea tare a cuvântului și a forța spiritul nostru să gândească în alte tipare decât cele obișnuite.”
Nichita pare a ști totul despre limbă. E capabil s-o descânte și în proză, nu doar în poeme inefabile: “Din învățați proști, sau din nepricepuți băgători de seamă ai poeților, o grea și gravă superstiție s-a preluat drept adevăr în tehnica misterului. Misterul mai întâi nu are tehnică. Mai apoi, misterul ține de existență, iar nu de reprezentarea ei. Dar iată despre ce este vorba: este vorba despre așa-numitul lucru asupra cuvântului. O absurditate, o lipsă de bun simț și o lipsă de gust vădește acel căruia i-ar da prin minte că s-ar putea lucra asupra cuvântului. O prostie și o neînțelegere vădește acest slogan semidoct. Ca și cum, Doamne Dumnezeule, am putea să lucrăm asupra mâinii cu cinci degete înfățișând-o nemuririi cu șapte degete”.
Evident, dreptatea este de partea poetului Nichita Stănescu. Cercetătorii mediocri și profesorii de elementară în dorința de a-i stimula pe elevi să învețe nu s-au mulțumit cu sloganul pus de fiecare dată pe seama nu știu cărui geniu la modă, conform căruia talentul este 99% transpirație și doar 1% inspirașție, ci au vrut să ilustreze cu Mihai Eminescu, dând singurul exemplu pe care îl știu, chit că și acesta e prezentat pe tavă de altcineva, ei doar l-au preluat: ultimul vers din prima strofă a poemului Luceafărul. “Ca de obicei, s-a dat de exemplu pe cel mai mare, pe cel mai de seamă, pe singuraticul de primul de Eminescu. Ce strigau în cor cei care-i citeau manuscrisul, iar nu sufletul? Cu o voce de scapete și în cor de copii castrați pentru son de biserică gotică pițigăiau: poetul lucrează asupra cuvântului, ca dovadă nenumăratele sale variante la un singur-singuratic cântec”.
Că nu de muncă e vorba în cazul creație și nici cel puțin de muncă asiduă, o dovedește și faptul că vedem zilnic zidari transpirați, nu 99 “, ci 100%, dar capodopera încă nu se ivește. Concluzia lui Nichita e corectă și redată într-o formă nimicitoare, un mic pamflet ca o lovitură de bici: ”Au confundat, vai lor, starea de ecou a poetului cu repetarea mereu mai transformată a cuvântului. S-a confundat talentul cu munca, înțeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci încărcați cu vorbe și cuvinte.
Nici pomeneală de o atare muncă; talentul nu este muncă, ci revelație, el nu rezidă din timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt”.
Urmează, în același imn, un îndemn scris parcă de un urmaș al lui Ienăchiță Văcărescu, dar într-o formă net superioară. Un imn de slavă închinat limbii române ș io chemare la luptă adresată celor ce vor trebui să apere zestrea: Limba cea vie, vorbirea cea trăită nu încape nici în gramatici consfințite de Academie și nici nu se potrivește cu ce a pierdut fluturele de pe aripa sa. Copii ai poeziei, cu limba pe limbă călcând, reînviați.
Copii ai poeziei, în război înving armele iar nu steagurile.
Copii ai poeziei, mai vie este limba noastră decât orice scriere a ei. Potcoviț-o cu potcoave de aur! Sadoveanu, Arghezi și alți minunați potcovari ai limbii au știut-o că este înhămată la drum lung.
Niciodată limba nu poate să fie a unuia singur, chiar dacă el se numește Eminescu.
Numele ei este numele întregului nostru popor, viața ei e destinul acestui popor.
Mai doarme din când în când în trupul unui poet, dar pleacă repede însângerată de istorie”.
La un pas de a face compromisul cu puterea, pe vremea când ea dădea semne că ea ar fi de sorginte românească și nu rusească, Nichita a publicat și două volume pe care le-am putea numi la modă: Roșu vertical și Acest pământ numit România. Geniul lui sau Dumnezeul lui l-au oprit să meargă până la capăt pe panta compromisului și s-a întors la armele sale. Defectul lui Nichita Stănescu, atât cât este, ese datorează unui blestem zeiesc: tot ce atingea se transforma în poezie. Jocul cuvintelor este cel mai parșiv dintre toate și nu duce niciodată la mal. L-a încercat și Lucifer pe terasa templului din Ierusalim, inspitând Cuvântul și a clacat.
Plictisit de viața din jur, sătul de propria-i existență, Nichita s-a stins la 50 de ani. A dispărut încet, așa cum coboară Soarele de vară în spatele muntelui. Fără țipete, fără cutremure de pământ. Drumul până la cimitirul Belu, în loc să fie un doliu național, a fost cărarea unei morți banale. Diferența dintre Franța, să zicem, și România nu constă în primul rând între diferența dintre Sena și Dâmbovița și nici între dimensiunea Luvrului și Palatul Regal din București. Diferența se află în felul în care sunt tratați oamenii de geniu. Sau creatorii, dacă pare prea încărcat sau golit de sens cuvântul dinainte.






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!