Iubirea este doar 'un echivalent al absolutului'. Asta ca să nu ne culcăm prea lesne pe-o ureche. Pe aceea de care ne atîrnă cununa laurilor chercheliți. Spun echivalent cu acel strop de ironie care ne poate face circumspecți în ceea ce ne privește. Să nu fim chiar așa convinși că l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior, că am zgîriat cerul pe smalț.

Sigur că asta nu înseamnă că ar fi doar un surogat, un înlocuitor de conjunctură, ea rămîne totuși tot ce este mai de preț în viața noastră. Este o întîmplare privilegiată (și și mai bine e cînd este și-o ispravă) în care putem crește miraculos ca Făt-Frumos. Într-o zi cît în mulți ani.

Prin iubire ne maturizăm. Ea ne oferă un prilej privilegiat de a deveni oameni autentici. Și de aceea cred că una din trăirile noastre salutare în timpul și după un episod dramatic de iubire trebuie să fie și o decentă rușine că nu sîntem, n-am fost chiar la înălțimea a ceea ce ni se impune(a). E și mult mai folositor decît să ne victimizăm și să dăm vina pe partenerul de-acum absent de la care n-avem cum să mai obținem contravaloarea daunelor.

Și este și o dovadă a faptului că absolutul este doar un imbold, o năzuință, o tendință vectorială, ceva care, cine știe, se construiește poate doar din aceste repetate încercări sisific eșuate. Și că exercițiile de iubire nu trebuie luate doar la modul peiorativ, ele sînt muncile noastre sisifice și depinde numai de generozitatea închipuirii noastre îndrăznețe să nu ratăm oportunitatea de a fi fericiți și responsabili astfel. Sigur, fericirea lui Sisif nu este absolutul, este doar mereu încă o dată un echivalent acum dibuit al ei.

Poate că iubirea noastră pămînteană este doar o muncă (să nu-i zic caznă) sisifică. O condamnare la responsabilitate.



(vezi și: Zvîrcolirile iubirii)