agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-19 | [This text should be read in romana] |
Articol publicat în revista TOMIS, mai 2005
Bocetul antic Elie Wiesel în Célébration hassidique, Paris, 1972, dezbătând problema oralității, a limbajului în general, referindu-se la Menahem Mendel, susÈ›ine ideea conform căreia într-o povestire interesante sunt întrebările È™i nu atât de mult răspunsurile: „De aceea, în toate poveÈ™tile care îl privesc sunt evidenÈ›iate întrebările È™i nu răspunsurile… Contează ceea ce lipseÈ™te“. Remarcând rezonanÈ›a acestor notaÈ›ii, Elie Wiesel se pare că plasează vorbirea înaintea scrierii. Actul vorbirii, dialogul, comunicarea față către față se resimte în procesul ideilor emise în mod spontan. Facerea ideilor uzitează de timp, pe când scrierea se aÈ™ează în parametrii spaÈ›ialității. Emanuel Lévinas de asemenea susÈ›ine întâietatea vorbirii, a oralității: „a vorbi înseamnă a angaja interesele oamenilor“. E limpede, conÈ™tiinÈ›a umană se manifestă lingvistic, valoarea dialogului implicând frenezia formelor aferente acestuia: tonalitate, ritm, intonaÈ›ie, accent, volum, pauze, gest, mimică… Intervine aÈ™adar limbajul paraverbal, adică ceea ce comunicăm peste semantica termenilor puÈ™i în jocul articulării. Dacă È›inem cont de semnul etimologic, prepoziÈ›ia παρά, avînd înÈ›elesul lângă, de-a lungul, aduce acest surplus care se încheagă de-a lungul rostirii, pe lângă latinescul verbum,-i cu toate manifestările lui – cuvânt, vorbă È™i cuvântare. Uno verbo, limbajul paraverbal mai reprezintă È™i materialitatea manifestărilor verbale, golite însă de conÈ›inutul verbal. E cazul exprimărilor emoÈ›ionale: oftatul, râsul, plânsul, È›ipetele, urletele, fluierăturile, mormăielile etc. Limbajul paraverbal antrenează toate contingentele planului emoÈ›ional, de unde caracterul persuasiv, dar È™i manipulativ. Pe aceste atribute aferente mizează toată tragedia antică, ceea ce o face foarte puternică. „Tragicii greci – spunea Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, Ed. Tineretului, ediÈ›ia a II a – reprezintă punctul culminant atins de literatura greacă È™i în acelaÈ™i timp opera lor este strâns împletită cu momentele culminante ale vieÈ›ii economice, politico-sociale È™i spirituale ale Eladei È™i constituie expresia sintetică a unor năzuinÈ›e vaste, adânc înrădăcinate în trecutul ei.“ De altfel tragedia se înrudeÈ™te cu tragos, care înseamnă È›ap. CoreuÈ›ii erau costumaÈ›i în È›api È™i luau parte în mod direct la sărbătorile populare, dezvoltându-se astfel lirica corală primitivă, ca reflecÈ›ie a zbuciumului lăuntric al bătrânei Elade. Toată literatura greacă, pornind chiar cu scrierile lui Homer, este străbătută de un nerv puternic. Textul grecesc, indiferent care ar fi el, foloseÈ™te la maximum dinamica verbului, oralitatea fiind decât descriptivă mai degrabă cantabilă, destinată recitativelor. Este È™i cazul celor două capodopere Iliada È™i Odiseea, considerate „drame epice“, construcÈ›ii literare majore, înzestrate cu toate elementele paraverbale pentru a putea fi încredinÈ›ate unui rapsod spre recitare (scandare). Dramatismul acestor genuri literare este direct proporÈ›ional cu dezvoltarea economică È™i nu în ultimul rând cu miÈ™carea socio-politică. Mentalitatea dramatică a grecilor se dezvoltă odată cu parcursul istoric, plecând de la migraÈ›ia celor trei triburi dinspre nord: dorienii, ionienii È™i aheenii, trecând prin schimbări interne, dacă È›inem cont de dezvoltarea comerÈ›ului maritim, de luptele È™i presiunile externe, dar È™i de perioadele colonizării, până la stabilitatea geografică È™i explozia manifestărilor democratice din sânul Atenei, e drept, una sclavagistă. Toate aceste schimbări È™i cele ce vor urma, instaurarea tiraniei prin Pisistrate, pun în miÈ™care marile idei, pregătind terenul fertil pentru apariÈ›ia dramei ca gen literar. Demn de luat în calcul este contemporaneitatea lui Eschil (primul tragedian) cu Heraclit (primul dialectician grec), care considera că miÈ™carea este principiul existenÈ›ei. Ambii sunt produsul clocotului istoric. AÈ™adar tragedia se naÈ™te ca urmare a dramatismului popular, străbătut de logosul dinamic, viu, creator, evidenÈ›iind mixtura dintre mit È™i expansiunea raÈ›iunii. Limbajul cu toate implicaÈ›iile lui comprehensibile, fatidice, persuasive etc., dă naÈ™tere diferitelor reprezentări, substratul psihologic al tragediilor fiind puternic marcat prin elementele paraverbale (strigăt, urlet, bocet etc.). Oralitatea unui astfel de text este dată de cele mai neînsemnate elemente ale frazării unei idei menită analizei – interjecÈ›iile. ÃŽn subsidiar tocmai această abundență interjecÈ›ională face dinamica È™i ne oprim asupra câtorva tragedii, mai cunoscute. ÃŽn Antigona revenirea interjecÈ›ională nu pare a fi atât de obsesivă, deÈ™i există, pentru că în această tragedie linia persuasivă este dată de miÈ™carea scenică, de abundenÈ›a verbelor, de puterea semantică a acestora, de legea contrapunctului. InterjecÈ›iile È™i expresiile interjecÈ›ionale de tipul vai È›ie, nenorocito, vai! O!, Ah! Vai, vai!, O, Zeus! etc. sunt rostite cu precădere de Cor È™i Ismena. La polul opus se află Antigona È™i Creon care preferă limbajul puternic, replicile directe, cu puÈ›ine lamentaÈ›ii. DeÈ™i conflictul scenic acut pare să ne aducă în prim plan două personaje de acelaÈ™i calibru, deosebirile sunt vizibile. Pe de o parte avem personajul feminin, Antigona, simbol al legilor naturale superioare, iar pe de altă parte Creon, omul despotic, omul cu vederi limitate. Caracterul celor doi se întretaie la nivelul limbajului conflictual, însă lamentaÈ›iile puse în scenă de aceÈ™tia, deÈ™i reduse, se înscriu pe două planuri opuse. Antigona, fecioara nenuntită, aduce prin lamentaÈ›iile ei un fapt social: condiÈ›ia omului în general È™i în particular condiÈ›ia umilă a femeii fără drepturi: „O! Teba, tu pământ străbun!/ O! Zei, strămoÈ™i ai alor mei/ Străbuni! Ce zornic ei mă duc!/ PriviÈ›i cârmaci ai Tebei, voi,/ Ce-ndură ultimul vlăstar/ Regesc – È™i de la cine, vai! –/ Că azi cucernic m-am purtat!“ Creon plasează în interiorul plângerilor lui, indirect, privirea-i despotică È™i egoistă care a dus la moartea propriului fiu. Principiile durerii manifestată prin elementele aferente limbajului bocet, mimică, strigăte se înscriu în cauze diferite. Eticul în cazul Antigonei È™i aviditatea puterii în cel al lui Creon. Un alt scenariu în care limbajul paraverbal se desfășoară în toată splendoarea lui sună astfel. O femeie sacrifică totul (ucigându-È™i fratele, părăsindu-È™i familia È™i patria) de dragul unui bărbat. Acesta o ia de nevastă, apoi o părăseÈ™te. Rănită în demnitate È™i iubire, femeii nu-i mai rămâne decât răzbunarea descentrată din limitele normalului. Cât o fi de normal să te răzbuni!? Desigur, tiparul simplu, dezbrăcat de estetica genului, poate fi întâlnit oriunde. Când însă lamentaÈ›iile nu se referă doar la nenorocita femeie, ci la toate femeile, când urgisita soartă nu o atinge doar pe ea, ci È™i pe copii, nu în ultimul rând pe cea care a atentat la patul conjugal, deja È™tim că e vorba despre tragedia Medeea de Euripide. Aici plângerile, zbaterile puternice, avalanÈ™a de interjecÈ›ii, persuasiunea exclamativă, ating cele mai înalte coarde ale dramatismului, dezvăluindu-se o psihodramă: „Vai! De ce nu-mi străbate capul flacăra cerurilor! Ce rost mai are să trăiesc? Vai, vai! Să vină moartea, să curme viaÈ›a aceasta blestemată! Vai…!“ Mimica feÈ›ii, neliniÈ™tea interioară, frământările palmelor, plânsul, agitaÈ›ia se împletesc magistral cu cele două scenarii create pentru răzbunare. Fiicei lui Creon, Glauke, îi va trimite un voal de nuntă È™i o coroană de aur otrăvite, încât bucăți de carne să-i cadă ei È™i celor ce o ating. Iason, soÈ›ul iubăreÈ›, va suferi privind moartea copiilor lui. Gemetele revin în planul principal, când povestea diabolică prinde viață. RemuÈ™cările, simÈ›irile de mamă o năpădesc din toate părÈ›ile: „O, dulci îmbrățișări, obraji plăpânzi! O, suflete suave de copii!“ TotuÈ™i, planul este dus până la capăt. ÃŽn cazul acestui monolog dramatic se observă limpede cuvintele de alint, aÈ™ezate lângă exclamaÈ›ii, accentuând nu atât durerea de mamă, cât mai degrabă schisma psihică generată de pierderea iubirii. Conflictul mental, zbaterea internă, oscilaÈ›iile sentimentelor, ură, dragoste, compasiune, durere, spaimă, duioÈ™ie, bocet, râset nebun, sunt amplificate de strigătele care smulg din privitor empatia. Io, io, …io moi moi… aiai… feu, feu (v. 97-146) sunt doar câteva interjecÈ›ii din paleta coloristică a durerii greceÈ™ti. ÃŽn tragedia PerÈ™ii de Eschil, lupta între principiul măsurii È™i cel al ordinii cereÈ™ti declanÈ™ează tânguirea bătrânilor cetății. Cunoscători ai hybris-ului lui Xerxes, care a îndrăznit să înfrunte ordinea cosmică È™i prerogativele Olimpului, coreuÈ›ii deplâng pustiirea gliei de bărbaÈ›i. Ritmurile sunt circulare, de o intensitate maximă, cum numai în Plângerile lui Ieremia mai întâlnim. Dezastrul inerent va smulge întregii cetăți bocete de jale. AceleaÈ™i strigăte ascuÈ›ite ale durerii însoÈ›esc È™i ritualul magic săvârÈ™it la îndemnul Attosei, pentru aducerea la suprafață a simulacrului lui Dareios. Bocetele incantatorii se înscriu în parcursul desfășurării acestui parodos: χαγωγăς …γόοις (v. 687). Asemănarea acestui fragment din opera PerÈ™ii cu pasajul din 1 Samuel este covârÈ™itoare. ÃŽn ambele texte se doreÈ™te aducerea la suprafață a unui duh. Sarcina revine corului în tragedia lui Eschil È™i vrăjitoarei din En-Dor în textul Septuagintei. La nivelul limbajului, tehnicile sunt diferite, în schimb efectele sunt aceleaÈ™i. Eschil preferă revenirea obsesivă a interjecÈ›iilor, uzitând la maximum acest procedeu, folosind chiar reduplicarea acestora. Strigate ritmic, scandate, ele au efectul scontat. Riturile mantice reflectă în totalitate lumea antichității greceÈ™ti. ÃŽn 1Samuel interesantă este duplicarea verbalității, plierea de pe imaginea lui Samuel pe cea a vrăjitoarei. Termenul εγγαστρίμυθος (engastrimythos) format din substantivul gaster, gastros – burtă È™i vebul mytheo – a vorbi, vorbitor din burtă, este concludent pentru această parte a textului, clădind imaginea fidelă a vrăjitoriei, acÈ›iune ocultă în iudaism. Limbajul paraverbal, materializat prin sunete nearticulate, care trădează de cele mai multe ori starea emoÈ›ională, într-un context conjunctural poate avea funcÈ›ie cathartică. ÃŽntors de la luptă, înfrânt, Xerxes va plânge dezastrul pe care el însuÈ™i l-a produs. Scenariul este complet, bocete, strigăte, lacrimi, smulgerea hainelor, lovituri în piept etc. Dialectica Xerxes/Cor urmează tiparul empatic. Practic, bătrânii cetății vor prelua toate strigătele lui Xerxes, care vor fi rostite cu o intensitate amplificată. Eschil epuizează în acest fragment întreg materialul interjecÈ›ional existent, întrebuințând interjecÈ›ii simple, compusele acestora, formele reduplicate, în mod persuasiv: e.g.: ÃŽn cadrul succesiunii interjecÈ›ionale, interjecÈ›ia ocupă primul loc în tragediile greceÈ™ti, dacă È›inem cont de reduplicarea ei conform lui Apollonius. Plasată în texte într-un mod recurent, interjecÈ›ia è exprimă atât durerea (lectus), cât È™i compătimirea (miseratio). Dintre toate interjecÈ›iile folosite cu rol de marcare a intensității durerii, compusele acestora redau o modulaÈ›ie, e.g. aiai/ai semnifică durerea È™i bocetul (flectus) È™i este, de obicei, plasată în text fie de două ori, fie de patru ori în scopul amintit, însă prin unirea a două interjecÈ›ii de acest tip se creează o dublă funcÈ›ie: zbuciumul sufletesc È™i psihic; creează modulaÈ›ii interjecÈ›ionale care vibrează direct proporÈ›ional cu tonalitatea durerii. Din acest punct de vedere tragedia poate fi percepută ca o simfonie. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy