Iată-l pe Omul Oarecare deschizând întâmplător DEX-ul. „E” este de la „existențialism”, unul dintre curentele filozofice care definesc secolul XX ca secolul Individualiștilor și al Individualităților, susținând ideea că lumea este absurdă și tot ceea ce se întâmplă se constituie ca nonsens. Dobândind conștiința faptului că a fost aruncat în lume, omul nu se poate baza pe nimic din afara lui, ci doar pe propriile-i resurse, scopul fundamental al existenței unui individ fiind tocmai obținerea unei individualități, prin prisma înțelegerii lipsei de sens a lumii. Acest curent (care a avut un puternic impact în literatură, reprezentat de sciitorii-filozofi Jean-Paul Sartre și Albert Camus) îi are ca precursori pe doi dintre cei mai importanți filozofi ai secolului al XIX-lea - Soren Kierkegaard și Friedrich Nietzsche – care scot în evidență individul și posibilitățiile sale specifice și combat filozofia abstractă a lui Hegel.

Exponent al existențialismului ateu, scriitorul-filozof Jean-Paul Sartre (1908-1980), contestând sistemele existențialismului creștin promovate de Martin Heidegger, dezbate problematica libertății umane, aceasta constituindu-se ca un tot unitar între libertate absolută și responsabilitate maximă.

În vederea susținerii propriei doctrine filozofice, Sartre pornește de la opoziția referitoare la existența unei identități între natură (aceasta fiind reprezentată de Obiect) și om (acesta fiind Existență), prin stabilirea conceptelor de existență „în sine” și „pentru sine”. Folosind perspectiva existenței „în sine”, omul nu poate fi privit altfel decât în mod material, ca un trup care se lasă absorbit de lumea obiectelor, fiind determinat de trecutul său – sau chiar mai simplu – participând la propria vivisecție. Ca existență „pentru sine”, omul se situează deasupra lumii obiectelor, ținându-se la distanță de pericolul unei cufundări iremediabile în această lume, prin faptul că el, omul, este Conștiință. Prin intermediul acestei distincții conceptuale, Sartre ajunge la concluzia că în cazul obiectului, esența precede existența (deoarece orice alt obiect fabricat este dinainte conceput, esența, scopul, utilitatea acestuia fiind stabilite cu mult înainte ca obiectul respectiv să existe propriu-zis, transformându-se în produs finit), în timp ce, în ceea ce-l privește pe om, existența precede esența („omul nu este decât ceea ce face el din el însuși”).

Acest punct de vedere stă la baza filozofiei sartriene, fiind enunțat, dezvoltat și apoi revizuit în lucrările „Ființa și neantul” și „Existențialismul este un umanism”. Sartre construiește o distincție între neant și existență: la început, odată ce este aruncat în lume, omul nu reprezintă altceva decât nimicul, neantul – el este Nimic; pe măsură ce ia cunoștință de nonsensul lumii în care a fost aruncat fără voia sa și se lovește de angoasa existențială, acesta se ivește, se construiește pe sine, devine, pentru ca mai târziu să se transforme în Existență, devenind existență proprie, individuală, liberă și nedeterminată. De aici se poate deduce ideea că omul este echivalentul unui proiect, dar proiectarea de sine nu depinde decât de om și numai de el. Mai mult decât atât, El este alegere, întâmplare și posibilitate. Sartre îi atribuie existenței umane mai multe conotații, una dintre acestea fiind reprezentată de teza conform căreia existența umană înseamnă în primul rând alegere, o alegere din multitudinea de posibilități oferite de realitatea reală. În acest caz, posibilitatea devine laitmotiv al libertății, iar alegerea – element-cheie în consolidarea libertății umane. Un alt aspect al existenței ar fi confundarea acesteia cu întâmplarea: astfel se explică de ce omul apare în lume pur și simplu, ca neant, pentru ca apoi să ajungă să se alcătuiască pe sine. Toate aceste idei completează concepția „existenței care precede esența” și subliniază faptul că omul devine și nu este în nici un caz predefinit sau dat o dată pentru totdeauna. Astfel, Sartre formulează ideea omului absolut liber și mai mult decât atât, „condamnat la libertate”.

Libertatea absolută se prefigurează ca echivalent al anulării oricărui tip de constrângere. Sartre desființează definitiv acest concept prin ideea că o constrângere reprezintă existența unei amenințări, însă această amenințare nu depinde decât de scopurile, interesele și perspectivele individului care ia seama de amenințarea respectivă, iar ea nu se constituie decât în funcție de el însuși, individul în cauză. El este singurul responsabil și capabil de alegerea sau anularea amenințării. Ea există sau nu, dar numai în funcție de individ, prin el, cu el, ca rezultat definitiv al alegerii personale. Din această perspectivă, Sartre oferă exemplul mobilizării la război: un individ oarecare, Oricine din multitudinea de indivizi, participă la război; acest lucru nu înseamnă nimic altceva în afara faptului că (în viziunea sartriană), războiul este al lui, îi aparține, îi seamănă, îl merită, îl reprezintă, se confundă cu el însuși; invocarea unui pretext care să susțină existența unei constrângeri care ar fi determinat individul să aleagă participarea sa la război, fiind ridicolă și absurdă în totalitate, deoarece el era liber să aleagă orice altceva (la fel de liber cum a fost în alegerea războiului), cum ar fi închisoarea, deportarea, chiar și sinuciderea (act considerat de Sartre ca fiind actul suprem de manifestare al libertății absolute). Așadar, este cu totul neimportant ceea ce i se întâmplă individului respectiv; ceea ce contează într-adevăr este felul în care el răspunde la ceea ce i se întâmplă, alegerea aparținându-i în totalitate, pentru că, în fond, numai el este responsabil de situația în care se află.

Plecând de la această premisă, Sartre întregește ideea libertății umane cu cea a responsabilității maxime, rezumată astfel: omul este liber absolut, dar în același timp, responsabil absolut. Conjugată cu responsabilitatea nemărginită, libertatea absolută reliefează demnitatea existenței umane. „Omul este libertate”, singur de la început și până la final, lipsit de scuze, condamnat, deoarece nu el a fost cel care a ales să existe sau care a decis asupra momentului aruncării sale în lume, și responsabil, deoarece, o dată constituit ca prezență umană în lume, conglomerat de materie însuflețită de spirit, el și numai el poate fi făcut răspunzător pentru acțiunile sale.

Pentru a susține sistemul ideatic al existențialismului ateu (conform căruia omul nu poate fi definit inițial, deoarece el apare pe neașteptate din absurd, nefiind decât neant, pentru ca mai apoi să se constituie ca trăire și ca esență, dar numai prin sine, adică numai folosindu-se de mijloacele proprii), Sartre analizează o idee enunțată de Dostoievski în romanul „Frații Karamazov”, prin intermediul vocii unuia dintre personaje și anume că: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, totul ar fi permis”, idee adusă în prim-plan și de Fr. Nietzsche (în lucrarea „Știința veselă”), prin „Dumnezeu e mort”. Astfel, Sartre contestă perspectiva creștină conform căreia existența umană este definită deja ca esență. Filozoful francez subliniază ideea abandonării omului de către divinitate, deoarece acesta se află în permanenta imposibilitate de a găsi o posibilitate în care să se încreadă, atâta timp cât o astfel de posibilitate nu există nici în sine (în interiorul ființei umane), nici în afara sa (în exterior, în lumea Celorlalți). Numai construcția de sine îi atestă libertatea absolută față de care are o responsabilitate enormă.

Personal, consider că ideea condamnării la libertate se definește ca fiind un concept paradoxal. Premisa pe care o formulez se referă la faptul că libertatea nu a fost niciodată liberă. Să încercăm să stabilim coordonatele existenței umane, stabilind legături și relații mai mult sau mai puțin imaginare, într-un amestec al opiniei personale cu ideile sartriene: omul nu depinde decât de el însuși; ivit din absurd, ca nimic și neant, el purcede la o construcție de sine, care diferă în funcție de individ, deoarece fiecare individ se constituie ca ființă unică sau, cel puțin, se îngrijește pe parcursul existenței sale de menținerea iluziei unicității și a irepetabilității sale; în consecință, alegând să fie El acesta și nu El celălalt, omul se compune, descompune și recompune după bunul plac; prin prisma alegerii personale, omul se reinventează pe sine în mod frenetic, împins în subconștient de tendințe individualiste, utilitariste (adoptând pragmatismul ca lege morală universală și respingând idealismul încă de la început) și, destul de frecvent, tendințe hedoniste. Acesta poate să încerce să înțeleagă metafizica nonsensului și a absurdului (dar, la urma urmelor, ce este absurdul? La prima vedere, „absurd” este un simplu cuvânt. Să te joci cu absurditatea lumii este un lucru absurd de conceput, dar practic și benefic, fiind ceea ce majoritatea oamenilor aleg pentru a se salva pe sine de căutări infinite ale rezolvării întrebărilor lipsite de un răspuns imediat, cum ar fi: „ce caut eu aici?”; „cum știu dacă exist cu adevărat sau nu?”;” în această aglomerare de indivizi, sunt sau nu sunt eu singur”? Să te joci cu absurditatea lumii, sustrăgându-te ei prin iluzie este mult mai simplu decât aceeptarea acesteia) și să o adopte ca sistem de referință al existenței sale sau poate să o respingă din principiu și să se situeze pe sine mult în afara ei. De fapt, la baza construcției umane stă combinația dintre în sine și pentru sine. Fără a fi „în sine”, este imposibil ca omul să existe „pentru sine” și invers. Nici măcar un triplu schizofrenic nu s-ar putea situa în afara trupului său: aș exista Eu, care accept nonsensul, irealitatea și absurdul de-a gata fără a cerceta și fără să mă întreb; apoi exist Eu, care resping absurdul dintr-un instinct de apărare pur (propriu ființelor, alături de instinctul de conservare) prin intermediul meu – omul revoltat – care încearcă să găsească răspunsuri; pentru ca în final să mai existe un al treilea Eu, care să fie observatorul, criticul, creatorul de polemici în legătură cu Eul amorțit, care aceeptă fără să se întrebe și cu Eul agitat prin revoltă, care nu vrea decât să cunoască, să știe de ce „așa” și nu „altfel”. Dar nici măcar un al treilea Eu nu s-ar putea situa undeva în exteriorul ființei umane, deoarece trupul este prima delimitare a omului, căruia nu i se poate sustrage în nici un fel. Chiar dacă ar reuși să-și amaneteze organele, un triplu schizofrenic sau oricare alt individ, nu s-ar putea situa în afara structurilor viscerale. Mia mult decât atât, omul este absorbit oricum de lumea obiectelor, deoarece este dependent incurabil de creația personală. Creînd obiecte în permanență (fie că obiectul respectiv nu este altceva decât unul din noua generație de pastă pentru pix, fie că aparține erei a 8a de powerbook-uri, calculatoarele portabile nu doar „high-tech”, ci „high-everything”), nu creează decât prelungiri ale lumii personale interne, proiecții ale sinelui, proiecții materiale ale materiei organice din care el, ca om, este compus, proiecții dezdănăjduitoare, deoarece duc la anularea treptată a umanului din lume. Cu toate acestea, omul nu se poate concepe pe sine altundeva, decât în lumea artificial-creată pentru sine, în interiorul și prin obiect.

Într-adevăr, omul nu este decât ceea ce alege să fie, iar alegerea nu face decât să prefigureze responsabilitatea. Sartre consideră că omul trebuie să se reprezinte pe sine ca o absență a constrângerii; demnitatea existenței umane este proiecția libertății absolute și a responsabilității maxime. Aruncat în existență, abandonat între structurile unei singurătăți organice, răspunsul pe care omul îl atribuie absurdului este crearea sinelui, construcția de sine. Individul și numai el este cel care alege intensitatea războiului personal. Nimic mai simplu, aparent: „În război nu există victime inocente”. Individul poartă întreaga răspundere a războiului. Dar dacă totul este permis, atunci de ce nu se sinucide toată lumea? De ce există teama de închisoare sau teama de consecințele sinuciderii? Eu, ca individ, sunt dispus să-mi asum consecințele sinuciderii; sunt responsabil, știu ce presupune un asemenea act, mă gândesc la asta și înțeleg; sunt pregătit să săvârșesc acest act și consider că mi l-am explicat foarte bine; nici o responsabilitate nu este mai mare și mai greu de acceptat decât aceasta; totuși, eu îmbrățișez responsabilitatea și o aceept, contopindu-mă cu ea; cu toate acestea, NU o fac, NU mă sinucid; și puțini sunt aceia care o fac. Aici se pune întrebarea: DE CE? Dacă sunt atât de liber, lipsit de orice constrângere sau predeterminare, dacă îmi asum responsabilitatea și dacă totul este permis și aprob ideea că Dumnezeu a murit, deci nici măcar unei constrângeri de ordin moral și religios nu trebuie să mă supun, atunci de ce nu mă sinucid pur și simplu pentru a-mi dovedi mie însumi libertatea și faptul că posed într-adevăr posibilitatea alegerii? Am un timp propriu, o realitate personală, dispun de alegeri strict personale, toate acestea mă definesc pe mine ca om și mă ajută să mă constitui ca ființă singulară. Atunci, cum se explică faptul că și un Oarecine are timpul său, realitatea sa, alegerea și propriile mijloace și posibilități? Caracteristicile acestea ne fac mai mult identici decât singulari. Omul se naște om, trăiește ca un om și moare tot om. Anotimpurile se succed, dar sunt de fapt aceleași. Oamenii se succed, dar rămân aceeași. Ei sunt aceeași dependenți de sine și de obiecte; în fiecare se ascunde un mic monstru materialist-megaloman, paranoic și enigmatic, care are obiceiul de a se agita degeaba pentru nimic, în fuga sa de adevăr, o fugă calculată în rotiri circulare – viața apare ca un cerc închis, din interiorul căruia nu scapă nimeni.

Paradoxul constă în faptul că, deși oamenii sunt capabili să conștientizeze că nu ei au ales să existe acum și aici, totuși nu se pot abține, în sensul că existența în sine se creează ca o plenitudine de care omul nu se poate lipsi și pe care nu o va putea abandona. Opinia mea este aceea că oamenii apar ca niște ființe extenuate de propria existență; totuși, ei nu percep moartea decât ca venind din exterior, astfel explicându-se de ce doar puțini sunt aceia care recurg la sinucidere. În aceste condiții, existența umană se prefigurează ca un șir de așteptări cu o finalitate bănuită încă din momentul nașterii: moartea. La urma urmelor, toate ideile expuse aici nu sunt decât idei omniprezente vechi despre lumi dintotdeauna prezente.

Existențialismul este o filozofie dedicată individului concret; din această cauză consider că existențialismul este un individualism. Fiecare om se compune și recompune pe sine într-un mod diferit (chiar dacă doar aparent diferit), fiecare se află sub dominația exercitată de alegerile personale. În viziunea lui Jean-Paul Sartre, constrângerea nu există, deoarece aceasta presupune existența unei amenințări care nu se poate formula decât raportată la individ. Atâta timp cât el alege dintr-un amalgam de posibilități sa facă „asta” și nu „cealaltă”, atunci invocarea unei constrângeri este absurdă. În opinia mea, constrângerea, ca și absența libertății sau libertatea absolută, nu sunt decât idei emanate de mintea umană. Lumea Ideilor, care nu se supune tactilului, fiind o lume ne-palpabilă, este de fapt lumea iluziilor, fundamental diferite de la un individ la celălalt, constituind individualitatea fiecăruia. Majoritatea ideilor nu pot fi transpuse în realitate, sunt lipsite de echivalent dincolo de granițele minții umane. Chiar și atunci când acestea se materializează, ele cunosc diferențe esențiale dintre forma inițială (elaborată de structurile minții) și cea finală (Ideea ca produs finit, adusă în realitate). Astfel, apare întrebarea: cum se poate obține o conștiință a formei? Sunt oamenii capabili să constate că își desfășoară existența aruncați într-un spațiu al formei, creat de ei înșiși, un spațiu care se constituie ca o îmbinare de unghiuri, unde sfera se confundă cu pătratul (deoarece se pare că creația umană se supune eșecului de cele mai multe ori), iar toate obiectele nu fac altceva decât să urmeze regulile unei geometrii elementare, legile fizicii și structurile chimice? Oamenii trăiesc închiși între formele imperfecte ale gândirii lor, ei toți fiind niște compuși chimici ai tăcerii.

Atunci există libertate absolută din moment ce nimic nu există? Există doar o alcătuire de factori exteriori, la fel de umani, la fel de posibili, care determină în mod inconștient și induc majoritatea alegerilor. Chiar dacă Sartre plasează Eul în centrul filozofiei sale („ceea ce mi se întâmplă, mi se întâmplă prin mine”, „căci a depins de mine ca, pentru mine și prin mine, acest război să nu existe, iar eu am hotărât că el există”), acest lucru se dovedește a fi insuficient atunci când realizezi că Samuel Beckett avea dreptate afirmând că: „Nimic nu este mai real decât nimicul”.