M. Foucault: Un maoist mi-a spus: “Pe Sartre îl înțeleg foarte bine de ce e cu noi, de ce face politică și în ce sens o face; pe tine, la limită, te înțeleg un pic, ai pus întotdeauna problema închiderii. Dar pe Deleuze efectiv nu-l înțeleg”. Această chestiune m-a mirat enorm, pentru că mie mi se părea cît se poate de clar.
G. Deleuze: E poate pentru că sîntem pe cale de a trăi în alt fel raporturile teorie-practică. Teoria era cînd concepută ca o aplicare a teoriei, ca o consecință a acesteia, cînd, dimpotrivă, ca trebuind să inspire teoria, ca fiind ea însăși creatoare pentru o formă viitoare de teorie. În orice caz, raporturile dintre ele erau concepute sub forma unui proces de totalizare, într-un sens sau în celălalt. Poate că, pentru noi, problema se pune altfel. Raporturile teorie-practică sînt mult mai parțiale și mai fragmentare. Pe de o parte, o teorie este întotdeauna locală, relativă la un mic domeniu, și poate să își aibă aplicarea într-un alt domeniu, mai mult sau mai puțin îndepărtat. Raportul de aplicare nu este niciodată unul de asemănare. Pe de altă parte, atunci cînd teoria se înfundă în propriul său domeniu, ea întîlnește obstacole, ziduri, șocuri care fac necesară continuarea ei printr-un alt tip de discurs (și tocmai acest alt tip este cel care determină, eventual, trecerea la un domeniu diferit). Practica este un ansamblu de relee de la un punct teoretic la altul, iar teoria, un releu de la o practică la alta. Nici o teorie nu poate să se dezvolte fără să întîlnească un soi de zid, și este nevoie de practică pentru străpungerea zidului. De exemplu, dumneavoastră ați început prin a analiza teoretic un mediu de închidere precum azilul psihiatric din secolul al XIX-lea în societatea capitalistă. După care nimeriți peste necesitatea că tocmai niște oameni internați încep să vorbească despre ei înșiși, că operează o legătură (sau, dimpotrivă, dumneavoastră erați deja un releu în raport cu ei), și acești oameni se află în închisori, sînt în închisori. Cînd ați organizat Grupul de Informare asupra Închisorilor, pe această bază ați făcut-o: să instaurați condițiile în care prizonierii să poată ei înșiși să vorbească. Ar fi total fals să spunem, așa cum părea a spune maoistul respectiv, că ați trecut la practică aplicîndu-vă teoriile. Nu era vorba nici de aplicare, nici de proiect de reformă, nici de anchetă în sens tradițional. Ci de cu totul altceva: de un sistem de relee într-un ansamblu, într-o mulțime de piese și de bucăți deopotrivă teoretice și practice. Pentru noi, intelectualul teoretician a încetat a mai fi un subiect, o conștiință reprezentantă sau reprezentativă. Cei care acționează sau care luptă au încetat să mai fie reprezentați, de un partid sau de un sindicat care și ele, la rîndul lor, și-ar aroga dreptul de a fi conștiința acestora. Cine vorbește și cine acționează? Întotdeauna o multiplicitate, chiar și în persoana care vorbește sau acționează. Sîntem cu toții niște grupuscule. Nu mai există reprezentare, nu mai există decît acțiune, acțiune a teoriei, acțiune a practicii, în raporturi de releu sau de rețea.
M. Foucault: Am impresia că politizarea unui intelectual se făcea, tradițional, plecînd de la două lucruri: poziția sa de intelectual în cadrul societății burgheze, în sistemul producției capitaliste, în ideologia pe care ea o produce și o impune (a fi exploatat, redus la mizerie, respins, “damnat”, acuzat de subversiune, de imoralitate etc.); propriul său discurs în măsura în care revela un anumit adevăr, în care descoperea raporturi politice acolo unde nimeni nu le vedea. Aceste două forme de politizare nu erau străine una de alta, dar nici nu coincideau obligatoriu. Exista tipul “damnatului” și tipul “socialistului”. Aceste două politizări s-au confundat cu ușurință în anumite momente de reacție violentă din partea puterii, după 1848, după Comună, după 1940: intelectualul era respins, era persecutat în chiar momentul cînd “lucrurile” apăreau în deplinul lor “adevăr”, în momentul cînd nu trebuia să spui că regele era gol. Intelectualul spunea adevărul celor care încă nu-l vedeau și în numele celor care nu puteau să îl spună: conștiință și elocvență.
Însă ceea ce au descoperit intelectualii o dată cu recentele mișcări este că masele nu au nevoie de ei pentru a ști; ele știu perfect, clar, mult mai bine decît ei; și o și spun foarte bine. Dar există un sistem de putere care barează, interzice, invalidează acest discurs și această cunoaștere. Putere care nu se află doar în instanțele superioare ale cenzurii, ci coboară foarte adînc, foarte subtil în întreaga rețea a societății. Intelectualii înșiși fac parte din acest sistem de putere, ideea că ei sînt agenții “conștiinței” și ai discursului face și ea parte din acest sistem. Rolul intelectualului nu mai este acela de a se plasa “puțin înainte și puțin alături” pentru a rosti adevărul mut al tuturor; ci mai degrabă acela de a lupta împotriva formelor de putere acolo unde el este în același timp obiectul și instrumentul acesteia: în ordinea “cunoașterii”, a “adevărului”, a “conștiinței”, a “discursului”.
Din această pricină, teoria nu va exprima, nu va traduce, nu va aplica o practică, ea este o practică. Una, însă, locală și regională, așa cum spuneți: netotalizatoare. Luptă împotriva puterii, luptă pentru a o face să apară și a o știrbi tocmai acolo unde este mai invizibilă și mai insidioasă. Luptă nu pentru o “conștientizare” (de multă vreme conștiința ca știință a fost dobîndită de către mase și conștiința ca subiect e prinsă, ocupată de către burghezie), ci pentru subminarea și preluarea puterii, alături, împreună cu toți cei care luptă pentru ea, nu în retragere pentru a-i lumina. O “teorie” este sistemul regional al acestei lupte.
G. Deleuze: Asta este o teorie, este exact ca o cutie cu scule. Nimic de-a face cu semnificantul... Trebuie ca să servească, trebuie să funcționeze. Și nu pentru ea însăși. Dacă nu există oameni care să se folosească de ea, începînd cu teoreticianul însuși care încetează atunci să mai fie teoretician, înseamnă că nu valorează nimic sau că nu i-a venit încă momentul. Asupra unei teorii nu se revine, faci altele, există altele de făcut. Curios e că tocmai un autor care trece drept un intelectual pur, Proust, a spus foarte clar acest lucru: tratați cartea mea ca pe o pereche de ochelari îndreptată spre exterior, iar dacă nu vi se potrivește, ei bine, atunci luați altele, găsiți voi înșivă propriul aparat care este, obligatoriu, un aparat de luptă. Teoria nu se totalizează, se multiplică și multiplică ea însăși. Puterea, prin însăși natura ei, este cea care operează totalizări, și dumneavoastră spuneți cît se poate de exact: prin natura ei, teoria este împotriva puterii. Atunci cînd o teorie se înfundă într-un punct sau altul, ea se izbește de imposibilitatea de a avea vreo consecință practică fără să se producă o explozie, la nevoie într-un cu totul alt punct. Iată de ce noțiunea de reformă este atît de idioată și de ipocrită. Căci reforma fie este elaborată de niște oameni care se pretind reprezentativi și care și-au făcut o meserie din a vorbi pentru alții, în numele altora, și atunci este vorba de o amenajare a puterii, de o distribuție a puterii ce se dublează cu o represiune sporită. Fie este o reformă reclamată, cerută de cei pe care ea îi privește, și atunci ea încetează a fi o reformă, este o acțiune revoluționară care, din adîncul caracterului ei parțial, e hotărîtă să pună la îndoială totalitatea puterii și a ierarhiei acesteia. Lucrul acesta este evident în închisori: cea mai măruntă, cea mai modestă revendicare a deținuților e suficientă pentru a dezumfla pseudo-reforma Pleven. Dacă copiii ar reuși să-și facă auzite protestele într-o școală primară, sau doar întrebările, ar fi de-ajuns pentru a provoca o explozie în ansamblul sistemului de învățămînt. În fapt, sistemul acesta în care trăim nu poate să suporte nimic: de unde radicala sa fragilitate în fiece punct, în același timp cu forța sa de reprimare globală. După părerea mea, ați fost primul care ne-ați învățat ceva fundamental, atît prin cărțile dumneavoastră cît și într-un domeniu practic: rușinea de a vorbi pentru alții. Vreau să spun: ne băteam joc de reprezentare, spuneam că s-a sfîrșit cu ea, dar nimeni nu trăgea consecința acestei transformări “teoretice”, și anume că teoria cerea ca oamenii afectați să vorbească în sfîrșit, practic, pentru ei înșiși.
M. Foucault: Și atunci cînd deținuții au început să vorbească, aveau propria lor teorie cu privire la închisoare, la penalitate, la justiție. Tocmai acest soi de discurs împotriva puterii, acest contra-discurs ținut de deținuți și de cei numiți delincvenți este ceea ce contează, și nu o teorie despre delincvență. Problema aceasta a închisorii este o problemă locală și marginală, pentru că nu există mai mult de 100 000 de persoane care trec anual prin închisori; în total, astăzi, în Franța, există poate 300 000 sau 400 000 de persoane care au trecut prin închisoare. Numai că problema aceasta marginală zguduie oamenii. Am fost surprins să constat cîte persoane care nu se află în închisoare puteau fi interesate de problema închisorilor, cîți oameni ce nu erau predestinați să asculte acest discurs al deținuților și felul, pînă la urmă, în care ei înțelegeau acest discurs. Cum să explici asta? Nu este, oare, pentru că, în general, sistemul penal constituie forma prin care puterea ca putere se arată în chipul cel mai manifest? A băga pe cineva la închisoare, a-l ține în închisoare, a-l priva de hrană, de căldură, a-l împiedica să iasă ori să facă dragoste etc. este efectiv manifestarea cea mai delirantă a puterii ce se poate imagina. Stăteam, recent, de vorbă cu o femeie care a fost în închisoare, și aceasta îmi spunea: “Cînd te gîndești că eu, care am patruzeci de ani, am fost pedepsită într-o zi, în închisoare, să nu primesc decît pîine goală!” Ceea ce frapează în această poveste este nu numai puerilitatea exercițiului puterii, ci și cinismul cu care puterea se exercită ca putere, în forma ei cea mai arhaică, cea mai puerilă, cea mai infantilă. A pedepsi pe cineva la pîine și apă, ei bine, aflăm de asta cînd sîntem copii. Închisoarea este singurul loc unde puterea poate să se manifeste în stare nudă, în dimensiunile ei cele mai excesive, și să justifice ca putere morală. “Am tot dreptul să pedepsesc, căci știți că este o ticăloșie să furi, să ucizi...” Tocmai asta e fascinant în închisori, faptul că, de această dată, puterea nu se ascunde, nu se maschează, că se arată ca tiranie împinsă pînă la cele mai mărunte detalii, că este cu cinism ea însăși, fiind în același timp pură, pe de-a-ntregul “justificată”, din moment ce poate să se formuleze, integral, înăuntrul unei morale care-i încadrează exercițiul: tirania ei brută apare atunci ca o dominație senină a Binelui asupra Răului, a ordinii asupra dezordinii.
G. Deleuze: Dintr-o dată, și inversul devine la fel de adevărat. Nu doar deținuții sînt tratați ca niște copii, ci și copiii sînt tratați ca niște deținuți. Copiii îndură o infantilizare care nu le e proprie. Din acest punct de vedere, este adevărat că școlile sînt puțin închisori, în vreme ce uzinele sînt mult închisori. E de ajuns să vezi intrarea de la Renault. Sau în altă parte: trei bonuri pentru a face pipi pe zi. Ați găsit un text al lui Jeremy Bentham, din secolul al XVIII-lea, care propune tocmai o reformă a închisorilor: în numele acestei înalte reforme, el stabilește un sistem circular în care în același timp închisoarea renovată slujește drept model și unde se trece pe nesimțite de la școală la manufactură, de la manufactură la închisoare, și invers. Aceasta este esența reformismului, a reprezentării reformate. Din contră, atunci cînd oamenii încep să vorbească și să acționeze în propriul lor nume, ei nu opun o reprezentare, fie și răsturnată, unei alte reprezentări, nu opun o altă reprezentativitate falsei reprezentativități a puterii. Îmi amintesc, de pildă, că spuneați că nu există o justiție populară împotriva justiției, că acest lucru se petrece la un alt nivel.
M. Foucault: După părerea mea, sub ura poporului față de justiție, tribunale, închisori nu trebuie să vedem numai ideea unei alte justiții mai bune și mai drepte, ci în primul rînd și mai cu seamă perceperea unui punct singular, în care puterea se exercită pe cheltuiala poporului. Lupta antijudiciară este o luptă împotriva puterii, și nu cred că ea este o luptă contra nedreptăților, contra injustițiilor justiției și pentru o mai bună funcționare a instituției judiciare. Este, oricum, frapant că ori de cîte ori au avut loc răzmerițe, revolte și sedițiuni, ținta a constituit-o aparatul judiciar, în același timp și din aceleași motive cu aparatul fiscal, armata și celelalte forme ale puterii. Ipoteza mea, dar nu este vorba decît de o ipoteză, e că tribunalele populare, de pildă în momentul Revoluției, au constituit o modalitate, pentru mica burghezie aliată cu masele, de a recupera, de a-și reînsuși mișcarea de luptă împotriva justiției. Și, pentru a o recupera, a propus acest sistem al tribunalului ce se referă la o justiție care ar putea fi dreaptă, la un judecător care ar putea să dea o sentință dreaptă. Însăși forma tribunalului aparține unei ideologii a justiției care este aceea a burgheziei.
G. Deleuze: Dacă ne uităm la situația actuală, puterea are în mod obligatoriu o viziune totală sau globală. Vreau să spun că toate formele actuale de represiune, care sînt multiple, se totalizează cu ușurință din punctul de vedere al puterii: represiunea rasistă împotriva imigranților, represiunea din uzine, represiunea din învățămînt, represiunea împotriva tinerilor în general. Unitatea tuturor acestor forme nu trebuie căutată numai într-o reacție față de Mai ’68, ci mult mai mult într-o pregătire și într-o organizare concertată a viitorului nostru apropiat. Capitalismul francez are mare nevoie de o “rezervă” de șomaj și abandonează masca liberală și paternă a slujbei integrale. Din acest punct de vedere își găsesc unitatea: limitarea imigrării, o dată ce s-a spus că emigranților li se încredințau muncile cele mai dure și mai ingrate, represiunea din uzine, din moment ce se pune problema de a le reda francezilor “gustul” unei munci din ce în ce mai dure, lupta împotriva tinerilor și represiunea din învățămînt, dat fiind că represiunea polițienească este cu atît mai vie cu cît avem mai puțină nevoie de tineri pe piața forței de muncă. Nenumărate categorii profesionale vor fi invitate să exercite funcții polițienești din ce în ce mai precise: profesorii, psihiatrii, educatorii de toate felurile etc. Se întîmplă ceva pe care dumneavoastră îl anunțați de multă vreme și despre care am crezut că nu se poate produce: întărirea tuturor structurilor de închidere. Și atunci, față de această politică globală a puterii, se recurge la riposte locale, la contra-focuri, la moduri de apărare activă și uneori preventivă. Nu trebuie să totalizăm ceea ce nu se lasă totalizat decît pe partea puterii și care nu ar putea fi totalizat pe partea noastră decît restaurînd forme reprezentative de centralism și de ierarhie. Ceea ce ne revine, în schimb, de făcut este să izbutim să instaurăm legături laterale, un întreg sistem de rețele, de baze populare. Și asta e greu. În tot cazul, pentru noi, realitatea nu trece cîtuși de puțin prin politica în sensul tradițional de competiție și de împărțire a puterii, a instanțelor așa-zis reprezentative din P.C. sau C.G.T. Realitatea este ceea ce se petrece efectiv, astăzi, într-o uzină, într-o școală, într-o cazarmă, într-o închisoare, într-un comisariat de poliție. Ceea ce face ca acțiunea să presupună un tip de informație de o cu totul altă natură decît informația din ziare (tipul de informație vehiculat de Agenția de presă Libération).
M. Foucault: Această dificultate, greutatea noastră de a găsi formele adecvate de luptă nu vine, oare, din faptul că noi nu știm încă ce este cu adevărat puterea? A trebuit, la urma urmelor, să așteptăm secolul al XIX-lea pentru a afla ce este exploatarea, dar continuăm, poate, să nu știm nici acum ce este puterea. Iar Marx și Freud nu sînt, poate, de-ajuns pentru a ne ajuta să cunoaștem acest lucru atît de misterios, în același timp vizibil și invizibil, prezent și ascuns, investit pretutindeni care este puterea. Teoria statului, analiza tradițională a aparatelor statului nu epuizează, desigur, cîmpul de exercitare și de funcționare al puterii. E marea necunoscută de azi: cine exercită puterea? Și unde anume o exercită? Știm, actualmente, mai mult sau mai puțin, cine exploatează, unde se duce profitul, în mîna cui ajunge și unde este reinvestit, în vreme ce puterea... Știm foarte bine că nu guvernele sînt cele care dețin puterea. Însă noțiunea de “clasă conducătoare” nu este nici foarte clară și nici foarte elaborată. “A domina”, “a conduce”, “a guverna”, “grup aflat la putere”, “aparat de stat” etc., iată un întreg joc de noțiuni care se cer analizate. Ar trebui, la fel, să știm pînă unde se exercită puterea, prin ce relee și pînă la ce instanțe deseori infime, de ierarhie, de control, de supraveghere, de interdicție, de constrîngere. Peste tot unde există putere, puterea se exercită. Nimeni nu-i este, la drept vorbind, titularul; și, totuși, ea se exercită întotdeauna într-o anumită direcție, cu unii de-o parte și cu ceilalți de cealaltă; nu se știe cine o are de fapt; se știe, însă, cine n-o are. Dacă lectura cărților dumnevoastră (începînd cu Nietzsche și terminînd cu ceea ce presimt din Capitalism și schizofrenie) a fost atît de importantă pentru mine e pentru că ele îmi par a merge foarte departe în punerea acestei probleme: sub vechea temă a sensului, a semnificatului, a semnificantului etc., în sfîrșit problema puterii, a inegalității puterilor, a luptelor dintre ele. Fiecare luptă se dezvoltă în jurul unui focar particular de putere (unul dintre nenumăratele mici focare de putere care pot fi un mic șef, un paznic de bloc, un director de închisoare, un judecător, un responsabil sindical, un redactor șef de ziar). Și dacă a desemna aceste focare, a le denunța, a vorbi public despre ele este o luptă, aceasta nu e pentru că nimeni n-ar fi fost conștient, încă, de ele, ci pentru că a lua cuvîntul despre acest subiect, a forța rețeaua informației instituționale, a numi, a spune cine ce a făcut, a arăta ținta cu degetul constituie o primă răsturnare a puterii, un prim pas pentru alte lupte împotriva puterii. Dacă discursuri precum acelea ale deținuților sau ale medicilor de închisori sînt niște lupte e pentru că ei confiscă, fie și doar pentru o clipă, puterea de a vorbi despre închisoare, ocupată, actualmente, doar de administrație și de tovarășii săi reformatori. Discursul de luptă nu se opune inconștientului: se opune secretului. Pare mult mai puțin. Dar dacă este mult mai mult? Există o serie întreagă de echivocuri cu privire la “ascuns”, la “refulat”, la “ne-spus”, care permit “psihanalizarea” la preț scăzut a ceea ce trebuie să constituie obiectul unei lupte. Secretul este poate mult mai greu de înlăturat decît inconștientul. Cele două teme pe care nu încetam a le întîlni pînă mai ieri, “Scriitura e refulatul” și “Scriitura este de drept subversivă” îmi par a traduce un anumit număr de operațiuni ce se cer denunțate cu asprime.
G. Deleuze: Referitor la problema aceasta pusă de dumnevoastră: vedem bine cine exploatează, cine profită, cine guvernează, însă puterea continuă să fie ceva cît se poate de difuz, aș avansa următoarea ipoteză: chiar și marxismul, în primul rînd el, a determinat problema în termeni de interes (puterea e deținută de o clasă dominantă definită prin interesele sale). Imediat, ne izbim de întrebarea: cum se face că oameni care nu au efectiv un interes în acest sens urmează, îmbrățișează strîns puterea și solicită o parcelă din ea? Poate pentru că, în termeni de investiții, atît economice cît și inconștiente, interesul nu reprezintă ultimul cuvînt, există investiții de dorință care explică faptul că noi putem, la nevoie, să dorim nu împotriva propriului interes, dat fiind că interesul urmează îndeaproape și se află acolo unde-l așează dorința, ci să dorim într-un mod mai profund și mai difuz decît propriul interes. Trebuie să acceptăm să auzim strigătul Reich-ului: nu, masele nu au fost înșelate, au dorit fascismul într-un anumit moment! Există investiții de dorință care modelează puterea și o transmit, și care fac ca puterea să se găsească atît la nivelul polițistului cît și la acela al primului-ministru și să nu existe absolut nici o diferență de natură între puterea exercitată de un mărunt polițai și puterea exercitată de un ministru. Natura investițiilor de dorință asupra corpului social este cea care explică de ce anumite partide sau sindicate, care ar fi trebuit să aibă investiții revoluționare în numele intereselor de clasă, pot avea investiții reformiste sau perfect reacționare la nivelul dorinței.
M. Foucault: Așa cum spuneți, raporturile între dorință, putere și interes sînt mai complicate decît se crede de obicei, și nu neapărat cei care exercită puterea au obligatoriu interesul de a o exercita; cei care au interesul s-o exercite n-o exercită, și dorința de putere joacă între putere și interes un joc cu totul aparte, încă necunoscut. Se întîmplă ca masele să dorească, în timpul fascismului, ca unii să exercite puterea, unii care totuși nu se confundă cu ele, pentru că puterea se va exercita asupra lor și pe cheltuiala lor, pînă la moartea, sacrificiul, masacrarea lor, dar ele doresc totuși această putere, doresc ca această putere să fie exercitată. Jocul acesta dintre dorință, putere și interes este încă puțin cunoscut. A fost nevoie de mult timp pentru a ști ce era exploatarea. Iar dorința a fost și este încă o chestiune anevoioasă. Este posibil ca, acum, luptele care se poartă și, apoi, teoriile locale, regionale, discontinue care sînt pe cale a se elabora în aceste lupte și care fac în mod absolut corp comun cu ele să constituie începutul unei descoperiri a modului în care se exercită puterea.
G. Deleuze: Revin, atunci, la problema: mișcarea revoluționară actuală are multiple focare, și aceasta nu din slăbiciune sau insuficiență, deoarece o anume totalizare aparține mai degrabă puterii și reacțiunii. De exemplu în Vietnam, există o formidabilă ripostă locală. Dar cum trebuie concepute rețelele, legăturile transversale între aceste puncte active discontinue, de la o țară la alta și în interiorul aceleiași țări?
M. Foucault: Discontinuitatea geografică despre care vorbiți înseamnă, poate, următorul lucru: din moment ce lupta se poartă împotriva exploatării, proletariatul este acela care nu doar poartă această luptă, dar definește și țintele, metodele, locurile și instrumentele de luptă; iar a te alia cu proletariatul înseamnă a i te alătura în pozițiile și în ideologia sa, înseamnă a-ți asuma motivele luptei sale. A te topi în el. Dar dacă lupta se poartă împotriva puterii, atunci toți cei asupra cărora se exercită puterea ca abuz, toți cei care o recunosc ca intolerabilă pot să angajeze lupta acolo unde se află și pornind de la propria lor activitate (sau pasivitate). Angajînd această luptă care este a lor, căreia ei îi cunosc perfect ținta și căreia pot să-i determine metoda, ei intră în procesul revoluționar. Ca aliați, firește, ai proletariatului, deoarece, dacă puterea se exercită așa cum se exercită, este tocmai pentru a menține exploatarea capitalistă. Ei slujesc în mod real cauza revoluției proletare luptînd exact acolo unde opresiunea se exercită asupra lor. Femeile, deținuții, soldații, bolnavii din spitale, homosexualii au declanșat în momentul de față o luptă specifică împotriva formei particulare de putere, de constrîngere, de control ce se exercită asupra lor. Aceste lupte fac parte, actualmente, din mișcarea revoluționară, cu condiția să fie radicale, fără compromis și fără reformism, fără încercări de amenajare a aceleiași puteri cu, cel mult, o schimbare a titularului. Iar aceste mișcări sînt legate de mișcarea revoluționară a proletariatului însuși în măsura în care acesta trebuie să lupte cu toate controalele și cu toate constrîngerile ce reproduc, pretutindeni, aceeași putere.
Ceea ce înseamnă că generalitatea luptei nu se face cu siguranță în forma totalizării despre care vorbeați adineauri, acea totalizare teoretică, sub forma “adevărului”. Ceea ce face generalitatea luptei este însuși sistemul de putere, toate formele de exercitare și de aplicare a puterii.
G. Deleuze: Și că nu se poate atinge un punct oarecare de aplicare fără să te trezești confruntat cu tot acest ansamblu difuz, pe care din acel moment ajungi obligatoriu să vrei să-l arunci în aer, pornind de la cea mai măruntă revendicare cu putință. Orice apărare și orice atac revoluționar parțial întîlnește, în felul acesta, lupta muncitorească.