agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-03 | [This text should be read in romana] |
„Există o singură problemă filosofică importantă cu adevărat: sinuciderea. Să socotești dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă să răspunzi la întrebarea fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Acestea-s doar jocuri; trebuie, mai întâi, să răspunzi..." (Albert Camus)
Problematica sinuciderii este una foarte complexă, și indiferent care sunt unghiurile de vedere, nu se poate spune cu certitudine că o sentință dată de un sistem filosofic, sau de unul religios, în acestă problemă, ar putea să cuprindă întreaga extensiune a factorilor care sunt implicați. Creștinismul susține că viața este un dar sacru de la Dumnezeu, care este Însuși Izvorul vieții, iar datoria creștinilor este de a folosi acest prilej, care le este dat de Dumnezeu, pentru a se apropia de Dăruitorul vieții și de a intra în comuniune cu El. Însă, vedem din cuvintele Mântuitorului că viața noastră trupească nu trebuie prețuită pentru a ne folosi exclusiv de bunurile lumii acesteia: „Cel ce-și iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce-și urăște sufletul în lumea acesta îl va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12, 25). Problema apare atunci când ne gândim că Însuși Domnul Iisus a ales să moară de bunăvoie pentru noi, iar o cerință fundamentală a vieții creștine este să ne imităm Învățătorul, chiar dacă la un moment dat vom fi nevoiți să optăm pentru a ne pierde viața: „Cine vrea să-și scape viața și-o va pierde; cine însă își pierde viața pentru Mine, o va afla” (Matei 16, 25). Origen a afirmat foarte tranșant că de fapt Iisus a ales moartea voluntară, ba chiar s-a sinucis: „Dacă nu ne este frică de cuvinte, dacă dăm atenție lucrurilor, vom spune, poate, negăsind o altă expresie care să se plice faptelor: în mod dumnezeiesc, pentru a spune astfel, Iisus s-a ucis el însuși” , chiar dacă aceste cuvinte ar putea părea șocante, trebuie să vedem mai întâi că doar dintr-un punct de vedere necreștin și areligios s-ar putea afirma acest lucru, pentru că doar dintr-o astfel de perspectivă, care nu are în vedere miza imensă a sacrificiului dumnezeiesc, moartea lui Hristos nu s-ar deosebi de cea a lui Socrate, decât prin circumstanțe de loc și de timp. Pentru a descuraja pe cei care au intenții sinucigașe Biserica a hotărât să nu oficieze slujbele cuvenite de înmormântare acelora care își iau viața. Cumva, chiar dacă nu noi hotărâm să venim pe lume, când și unde să ne naștem, trebuie să ne conformăm prescripților bisericești de a înfrunta cu stoicism greutățile și necazurile acesteri vieți, în speranța unei vieți viitoare, unde vom fi răsplătiți pentru efortul nostru. În mentalitatea europeană, occidentală s-au încetățenit două tipuri de atitudine privitor la acestă problemă: una pornind de la Aristotel, care susținea că a-ți lua viața e contrar „legilor firești ale vieții”, și una specifică vieții filosofilor și gânditoruilor romani, cum ar fi Seneca, cel care considera că „nu este un bun în sine doar să trăiești bine, prin urmare, un om înțelept va trăi atât cât trebuie, nu cât poate”, de asemenea Seneca socotea că necazurile vieții, lipsa liniștii sufleteși sau o turnură nefericită a norocului pot constitui motive suficiente pentru suicid. Parcă aprobându-l pe Seneca, Pliniu spunea că alegerea voluntară a morții e un act eliberator, prin care noi devenim chiar superiori zeilor. O problemă apare atunci când ne gândim la cei care suferă de tulburări psihice, ale căror posibile acte sinucigașe beneficiază de o oarecare indulgență din partea Bisericii, pentru că se consideră că ei nu mai sunt în deplinătatea facultăților mintale când procedează în acest fel. Studile de specialitate au relevat faptul că rata suicidului la medicii psihiatri este semnificativ mai mare decât în cazul populației obișnuite, plasându-l astfel pe medicul psihiatru în proximitatea vulnerabilității atunci când are de a face cu astfel de cazuri între pacieții săi. Sigmund Freud susținea că ideea de suicid apare la om ca un impuls criminal împotriva altora, care este întors împotriva sinelui. Această teorie a agresivității introiectate a fost ulterior completată de prin conceptul de „instinct al morții” manifestat de Superego împotriva Ego-ului. Dacă apărările Ego-ului sunt distruse de presiunea atacurilor Superegoului, pacientul este pasibil de a comite suicidul. Unele idei existențialiste susțin că sensul vieții și valoarea vieții derivă dintr-o opțiune pur subiectivă mai degrabă decât din niște norme obiective. De aceea s-a ausținut tot mai vehement ideea că femeia are drepturi absolute asupra corpului ei în ceea ce privește problema avortului. Chiar și legea s-a schimbat în mai multe țări europene, pentru că avortul nu mai este incriminat, iar suicidul nu mai este considerat delict penal în Anglia din 1961. Care trebuie să fie atitudinea creștină atunci când avem de a face cu unele cazuri de suicid, care sunt denumite de psihiatri ca fiind: «suicidul pasiv» (pacienți care refuză să se supună unui tratament esențial, sau alimentar), «suicidul altruist» (apare ca act extravagant de eroism sau de greva foamei pentru a protesta față de o anumită situație, sau față de o mare nedreptate socială), «suicidul inconștient» (pacienți care din cauza exagerării consumului de băutură, droguri sau țigări ajung să-și scurteze viața în mod dramatic), «suicidul „probabil”» (pacienți sau persoane care practică jocul ruletei rusești) ? Perspectiva din care privin lucrurile este cea care ne determină să privim lucrurile într-un anumit fel, dacă cineva își riscă viața datorită acestei forme de protest care este greva foamei, atunci respectiva persoană va trezi simpatia noastră, dar nu într-atât încât să ne determine în a încuraja și finalul. Privim însă admirativ viața unui sfânt care, în accepțiunea medicilor psihiatri, s-a aruncat de bună voie în vâltoarea persecuțiilor săvârșind o formă de suicid. Majoritatea medicilor psihiatri britanici și americani sunt de accord cu faptul că aproximativ 93 % dintre sinucigași au suferit în mod clar de tulburări mintale. Creștinismul tocmai acest lucru susține, că a-ți lua crucea este nebunie în ochii lumii, dar pentru creștini este puterea lui Dumnezeu. Atunci, cum se ajunge ca „nebunii” pentru Dumnezeu, care teoretic sunt dispuși în orice moment al vieții să renunțe la viață pentru un ideal nobil (în cazul de față martiriul), sunt în ipostaza de a judeca pe nebunii reali, bolnavi psihic pentru tentativele și încercările lor de suicid ? Desigur că într-un spital de psihiatrie, dacă un pacient are multiple tentative de sinucidere, medicii nu se pot preface că nu observă cazul respectiv, considerând că respectă voința liberă a pacientului. Apare însă din nou problema moralității intervenției exterioare a unei persoane autorizate (sau nu) care să inpiedice actul respectiv, se spune că binele impus, nu este bine, ci chiar rău. Este interesant un caz investigat de medicii americani din California, din 1983 , în care o pacientă suferind de paralizie invalidantă de origine cerebrală și-a declarat dorința suicidară refuzând alimentele care i se administrau. În acest sens a căutat să obțină o hotărâre judecătorească care să împiedice personalul medical să o hrănească forțat sau să-i determine externarea. Dorința de a muri era rezultatul convingerii că perspectivele sale viitoare erau complet lipsite de speranță. Tribunalul s-a pronunțat în favoarea spitalului în detrimentul pacientei susținând necesitatea protejării binelui general în fața autonomiei persoanale, pentru că sprijinirea suicidului ar avea consecințe devastatoare și asupra altor pacienți care suferă de alte handicapuri. În această situație ajungem într-o aporie morală, pentru că dacă respectivul tribunal ar fi hotărât ca spitalul și personalul medical să dea curs cererii pacientei în vederea respectării libertății de voință, medicii și asistentele ar fi trebuit să-și încalce principiile etice săvârșind în mod indirect o crimă. Ajungem astfel la dilema necesității de a respecta atât libertatea pacientului, cât și a profesioniștilor. Autorii articolului „Etica suicidului” susțin într-un final un punct de vedere foarte interesant, care merită consemnat: „Reîntorcându-ne la problema suicidului în mediul psihiatric, putem conchide următoarele: este mai bine să păcătuiești de pe poziția apărării vieții decât de pe cea a acceptării pierderii acesteia. Deși unele considerații filosofice pot arăta că nu există argumente valide din punct de vedere logic pentru a prefera viața în locul morții și că motivația noastră pentru viață este complet irațională, trebuie întotdeauna să nu uităm că persoana cu potențial suicidar poate împărtăși, undeva adânc în inima sa, această preferință irațională.” Cu toate acestea, este greu să susținem că toți martirii creștini, sau cel puțin o mare parte dintre ei pot fi considerați ca fiind simpli oameni care au avut intenții sinucigașe, pe care au reușit să le și realizeze. Revenind la problema dacă poate fi considerat Iisus Hristos ca sinucigaș, George Minois consideră că „evenimentul fondator al creștinismului este un suicid, și scrierile ucenicilor ridică în slăvi sacrificiul voluntar. Exemplul lui Hristos este urmat de numeroși martiri care acceptă de bunăvoie să moară, fapt ce-i neliniștește pe Părinții Bisericii, care-și pun întrebări legate de acest lucru timp de trei secole.” Sfântul Atanasie cel Mare condamnă în principiu pe creștinii care se sacrifică, dar nu dorește să-i blameze, gândindu-se la pilda dată de Mântuitorul, o asemenea atitudine are și Sfântul Grigorie de Nazianz care laudă sinuciderea mamei Macabeilor, deși condamnă suicidul în general. Sfântul Grigorie de Nyssa aprobă moartea voluntară a martirului Teodor, iar Sfântul Vasile cel Mare pe cea a Iulianei. S-a ajuns acolo încât unele curente eretice ale creștinismului, cum a fost donatismul, a încurajat moartea voluntară, pentru că adepții acestei erezii considerau că trupul este ceva rău și aparent, de care trebuie să scăpăm cât mai repede. De aceea, sinodul de la Cartagina, din 348, a condamant în mod explicit alegerea morții voluntare, și abia în 381, episcopul Timotei al Alexandriei s-a hotărât să nu mai rostească rugăciuni pentru sinucigași, în afara cazurilor în care se dovedește nebunia, de atunci a rămas acest lucru drept o practică constantă în Biserică. Dar cum am văzut mai sus, conform opiniei majorității medicilor psihiatri, aproximativ 93 % dintre cei care se sinucid au probleme de natură mintală. Atunci, se poate considera că oamenii care sunt normali nu se sinucid și prin urmare Biserica ar trebui să facă rugăciuni pentru cei care se sinucid pe acest motiv că sinucigașii sunt în cea mai mare parte bolnavi psihic. Oarecum, unii gânditori au sesizat faptul că Biserica, poate fi acuzată de un soi de sadism, pentru că impune credincioșilor pe lângă suportarea suferințelor din acestă viață, să dovedească și un fel de stoicism acerb în fața alternativei de-și lua viața. Unii oameni se găsesc într-o situație atât de disperată și de nenorocită, bolnavi grav, care suferă de diverse boli incurabile, cum este sida sau cancerul (metastaza conduce la niște suferințe indescriptibile), iar Biserica vine și ne pune în față bunătatea lui Dumnezeu și imperativul de a suporta suferința pentru răsplata din viața următoare. Ajungem în acest fel la problema teodiceii sau la cea a explicării existenței răului în lume, a suferinței și a nedreptății. Desigur că nu poate fi acuzat Dumnezeu de existența răului în lume, cu toate că îl permite, dar ce înseamnă acest lucru e o mare taină pentru mintea omenească, iar încercările explicative nu fac decât să stârnească și mai multe nedumeriri. Note Albert Camus, Mitul lui Sisif, traducere din franceză de Irina Mavrodin, București, editura RAO, 2001, apud Georges Minois, Istoria sinuciderii, societatea occidentală în fața morții voluntare, traducere din franceză de M. Ionescu, București, editura Humanitas, 2002, p. 9. Origen, Comentariu la Sfântul Ioan, XVI, 554, apud Georges Minois, op. cit., p. 30. David Heyd și Sidney Bloch, Etica suicidului, în *** Etică psihiatrică, (editată de Sidney Bloch, Paul Chodoff), traducere din engleză de Răzvan Þuculescu, et alii, București, Asociația Psihiatrilor Liberi, 2000, p. 264. Ibidem, p. 265. Ibidem, p. 270. Ibidem, p. 277. Ibidem, p. 279. Georges Minois, Istoria sinuciderii, societatea occidentală în fața morții voluntare, op. cit., p. 32. Ibidem, p. 33. Etimologic, termenul de „Teodicee” a fost format din două cuvinte grecești de către filosoful german G.W. Leibniz la sfârșitul secolului al XVII –lea; este vorba de Theos, care desemnează divinitatea și pe zeu, pentru grecii antici, și dike care se traduce prin dreptate, justiție, judecată, dar și prin regulă și obicei. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy