agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5600 .



poetul fara tara
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Nicolae ]

2003-12-28  | [This text should be read in romana]    | 



Poetul fără țară


Gelsomina- din “La strada”- trăia cu bucurie viața ce i se desfășura ca un spectacol pe dinaintea ochilor. Am descoperit la Nicolae Sirius aceeași delicatețe, gravitate și bucurie de a trăi. Parc-ar fi o Instituție a trăirii...
Invatatura lui este că oamenii și-au cam pierdut din simțuri și nu trăiesc clipa hiperâncărcată cu unicitatea ei, ca și cum, mâine, ar urma să ne confruntăm cu finitul.
Meditația sa ține de stirpea geniului, ascultă de conceptul unic al minții creatoare, este un fel de ancoră de care ar trebui să ne ținem spre-a nu cădea în banal. Este o aplecare prin reculegere pentru descifrarea vieții « din coasta raiului » pe care o despică-n patru și buchisește-acolo pătrunzător, dincolo de aparențe, preocupat de găsirea unor soluții salvatoare.
Poeziile sale sunt una -refluxul celorlalte.

Maestre, câte dealuri ați străbătut și câte a trebuit să înjunghiați în drumul după înger, fiindcă altundeva n-aveați unde ?
Nu știu cât v-« a luat cerul » dar, astazi, vă dăruiesc aceste gânduri să vi se joace supuse, seara, la picioare…

Va ofer in continuare cateva din poemele sale:

INSELATOARE NOAPTE

Intr-o deplina tacere în miez de noapte
un trup zeiesc
si eu
de parca umbra i-as fi fost
colindam
de la o casa la alta
de pe un drum pe altul
de pe fiece tarm în largul de ape
fara sa mai putem
sa ne oprim.
Si...?
Unde suntem? îl întrebam.
Unde ne ducem?
E desigur, vorbea îngerul, fara
sa ma priveasca direct în fata,
un loc în care niciodata n-ai putut sa ajungi.
Îl vad cum apare si cum ia forma de trup
ca dupa o vreme iar sa-l vad cum dispare.
Si...? iarasi am întrebat: acum
unde mergem?
Desigur ca spre acel loc, mi-a raspuns îngerul
aratându-mi
un loc ce crestea si se micsora
de parca ar fi fost
retina unui ochi
privindu-se într-un luciu de apa. Mi
se parea ca-mi fuge
pamântul de sub picioare.
Sa ne întoarcem, am strigat,
ca acel loc pare acum o inima
fara trup
aruncând din când în când
fructe
aruncând toate lancile lumilor trecute
spre mine.
Asa e, mi-a raspuns îngerul:
când vezi dincolo de trupul lui
inima-i
ti-arata imaginea gândului cu care-l atingi.
Si? De ce mai mergem spre el
daca el ne-ntoarce
si gândurile cu care-l lovim?
Fiindca nici n-am putea sa mergem în alta parte,
mi-a mai raspuns îngerul
disparând.

Comentariu : « inselatoare noapte »

Unde suntem și unde ne ducem ? iată întrebări existențiale al căror răspuns nu-l află nimeni pe deplin.
Unde suntem ?
Aici, pe un drum sau altul, într-o casă sau alta, pe un țărm sau altul, și nu ne putem opri.
Unde ne ducem ?
Spre un loc al inimii, un fel de linie de orizont pe care nu o putem ajunge.
Si ?
Locul apare și dispare, crește și se micșorează, ia când formă de trup, când formă de inimă. Existența între trup și suflet supusă propriilor legi.
Deasupra lor, dincolo de ele- spiritul, gândul, care capătă formă, și pe care inima ni-l întoarce așa cum l-am trimis.
Peste toate acestea, conștiința poetului, responsabilitatea lui vinovata pentru lumea reală nepotrivită viselor.
Apoi, imposibilitatea de a te intoarce, de a merge in alta parte.
Unde ne ducem ?
Inainte.
Si ?
Spre inimă.
Si ?
Spre Dumnezeu.
Concluzie : capodopera


DINCOLO DE INSERARE

Uite, domnul meu, a început Cântăreața Cheală
să vorbească în somn,
tu crezi că
albul e mov, că verdele-i roz, că luna
aleargă nebună după fluturi, că bivolul
sparge
în coarne
lacrima vântului. –Uite

domnul meu,
eu am călcat rufele ieri
și m-am gândit la tot ce-ai spus tu, amuzându-mă.
Poate ți se întâmplă să visezi când vorbești dacă
totuși susții că vântul
țipă ca un copil lăcrimând, că
scoicile au învățat marea
să urce pe razele soarelui în cer, tăcut; că
bufnița mediteză, nu plânge, când îi moare un pui.-
Legile fizicii sunt bune și clare
pentru visătorul
ce numai prin sinucidere
își închide hotarele.

Cântăreața Cheală cred că pentru o vreme n-a mai vorbit.

Priveam liniștit, admirându-i trupul
tot mai adânc
despărțit de pământ.

Ce coarne de vis
pare să aibă bivolul nopții
mi s-a părut că spun
când tocmai
Cântăreața Cheală visând a spus

bivolul nopții a luat din nou lacrima
vântului
spărgând-o încet
de pământ.

Ascultă…
iar a venit vântul,
îi șoptea îndrăgostitul
iubitei
care ascundea în gând asfințitul. Odată

mi s-a părut că vântul e o
lacrimă
pe care un taur zburând
o rostogolește
spre marginea spațiului.

Comentariu : « dincolo de inserare »

« Ce coarne de vis pare să aibă bivolul acesta al nopții !...
« Vi se pare », cum i se mai parea lui Doinas ca vede mistretul cu colti ca argintul.
Bivolul dv va inspaimanta, nu-l vreti ca trofeu, dv vreti ca sa lasati lumea asa cum e, nu-i striviti corola de minuni, ci o aparati -aparandu-va
Aceasta lacrima pe care oricum ai intoarce-o nu poti decat s-o intelegi si s-o iubesti, este o lacrima filozofala si aduna in ea suferinta si bucuria intregii lumi.
Vantul ia lacrima nevinovata si o plimba de la unul la altul, dar tartorul intunericului nu lasa nimic sa treaca de dansul, ii place, i se cuvine ...o sparge incet, dupa ritual, nu cu furie, flacari pe nari sau lovituri de copite !
De teama bivolului, nici indragostitul nu–si mai vrea raiul. Spera ca macar iubirea sa scape, spera sa-si va fi luat ofranda de altundeva, spera ca raul sa se indeparteze de inimi si vise, si sa-si consume energia pe pustii, la margini de spatiu
Drag poet fara tara, traiesti cel mai aproape de rasarit, dar radacinile sunt aici, intinse pe dedesubt, prin poezia romana, pana la cel mai mic dintre condeie- sufletul meu.

NEMURIRE

Dacă nimic nu s-ar schimba,
dacă ar fi să rămânem permanent tineri,
sau dacă totul s-ar schimba
și-ar fi să rămânem numai noi tineri
nici acest fel de a fi
nu ne-ar avantaja.

Imaginează-te cu piciorul în scara calului
dându-i pinteni
în timp ce el îmbătrânește
cărându-te prin locuri
ce crezi că te-ar feri de tristețe.

Sau lasă-ți privirea să cadă
pe-acele bucate
ce îngălbenesc și se trec.

Imaginează-te întors acasă
când nimeni nu te-ar mai cunoaște
vorbindu-le
despre cele mai interesante lucruri
în timp ce vezi
cum trupurile lor
se prefac în nouri
se despart de toate.

COMENTARIU « nemurire »

Poetul iubește atât de mult viața încât nemurirea il sperie. Vrea să se « treacă », să-mbătrânească odată cu lucrurile din jur, cu bucatele, cu calul- în timp ce-l cară prin locuri « ce crezi că te-ar feri de tristețe ».
Iată o amăgire : fugim de tristețe, de singurătate.
In ce locuri ?
Toate câte-l înconjoară pot fi « cele mai interesante lucruri » și ne ’’ vorbește “ despre ele.
Vine un moment când orice vorbă a unui om asupra căreea zăbovește devine interesantă, un dar făcut lumii, cum este acest poem.
Ruperea, despărțirea de firesc, face ca oamenii să se prefacă în nouri și să se despartă de toate.
A te despărți sau nu « de toate » !
Numai că « pe toate interesantele» astea le-a urcat frumușel în corabia lui, ca Noe...
Despre corabie...altădată!
Concluzie: nemurire


UNICUL DRUM

Singura mare e vara
căzută sub suliți de soare. Dar unicul
drum nu l-am avut eu și
nu l-ai pierdut tu.

E însingurare.

Malul cade... Cerul arde...

Numai
ochi.
Un râu de soare.
Numai ieri. Numai sudoare.
Cântă liniștea,... îți spun. Cântă
iarna... Cântă ulmul.
Nimeni nu cunoaște drumul.

Te-am vâzut când erai altfel. Numai foc
în păr și coapse.
Te-am văzut și-n trupul meu
încordată ca un leu.


Valul trece-n val, - se-ntoarce.
Nimeni nu îl mai cunoaște.

Albi caiși vor înflori numai
peste înc-o zi.

Toamna unde-a fost
e-o vale.
Malul crește... Cerul doarme.

Chipul care-ți place
moare.


COMENTARIU «unicul drum »

Dacă n-aș ști că poezia aceasta face parte din « Poezii fără țară », aș spune c-a fost scrisă ieri.
Rima și-a deschis ferestrele, iar poezia a intrat într-un ritm ușor baladesc cu versuri scurte de tot, ca două sunete de pian- fluxul și refluxul inimii.
Si-mi place foarte mult, chiar dacă-mi dau lacrimile.
Numai filozofia este siriusiană.
Ca un răspuns că soluții de viață nu există. Dar cântă ulmul. Iar tu, căruia ți s-a dat, nici tu nu ai avut drumul...
Cântă liniștea-ți spun, cântă iarna...

Vă închipui într-un fotoliu « în însingurare »- aceeași pe care ați putea s-o predați în școli.-, împăcat cu sine, încercand să înțelegeți și să vă bucurați și de aceste ultime clipe ale finitului, ascultând la pian sunetele prelungi care fac legătura cu cerul ce arde și-adoarme și el, mai apoi...
Maestre, maestre... ați adormit ? Vă întreb eu, Ochii !
Pare c-ați adormit de tristețe- (iată ce-i viața omului - numai sudoare, val întorcându-se singur, pentru a reveni iar si iar...)- cu chipul care vă place în gând, cu teama că acesta va pleca peste o zi, încordat ca un leu, pe unicul drum, după bivolul nopții. Tocmai când « în vale » caișii vor înflori
Din val in val, din deal in deal, din noapte-n noapte…și numai peste încă o zi se vor sfărși singurătățile iar îngerul va rosti : ai ajuns, nu mai trebuie să cauți, ai ajuns !
Pianul a tăcut, dar inima se zbate și se zbate și nu lasă oscilograful să deseneze continua linie.
Când vă veți trezi, o să mă aflați lângă dumneavoastră, fiindcă vreau să-mi mai spuneți, mai vreau...
Eu sunt Cititorul !

PLANSUL ULMULUI

Incercam să ne oprim…
Priveam în jur uimiți...
Și mult ne-a luat până am înțeles
că ulmul pe lângă care treceam
încerca cu greu
dar nu putea
să-și stăpâneacă plânsul.


« Ceva parcă ar vrea să ne spună
șopteam
« în timp ce tâmpla-mi rezemam
de trunchiul lui bătrân. »-


Și ulmii plâng?
m-a întrebat iubita mirată.
Și! i-am răzpuns...
dar numai în ei… și-atât de încet
încât ar vrea
nimeni niciodată să nu-i audă...
dar ulmul acesta plânge atât de tare
încât din mers ne-a oprit...
și nici nu știu
de ce tocmai pe noi ne-a ales.


COMENTARIU « plansul ulmului »

Si ulmii plâng ?
Si !
Toate plâng. Si-ar vrea ca nimeni niciodată să nu le audă.
Ulmul acesta plânge »atât de tare « !
Natura își alege creatorii. Iar poetul, cică, nu știe de ce a fost ales ! Pentru că înțelegeți plânsul, dragă poet, înțelegeți « spusa » si...vă rezemați tâmpla.
Câți ar fi scris : » pe noi ne-a ales. », în loc de « pe mine » ? !
Iată o lecție în care încrederea în celălalt este dusă la extrem, tocmai în zona interzisă a intimității.
... Avem atâta nevoie unii de alții... !
Nicolae Sirius- întotdeauna sosind!



PRIMUL RITUAL

Noaptea a intrat pe fereastră cu soarele- abia mai
respirând- în brațe. E copilul meu... moare! E
copilul meu!

Să fie El? m-am întrebat, uimit.

Ucide-l! s-a auzit deodată profund. Ucide-l!

Iarba verde striga pe afară îngrozită de crima
care se punea la cale.
Ucide-l! striga noaptea aruncându-mi soarele în brațe.
Ucide-l! L-am adus în taină aici. E copilul meu. Nu-i
cunosc tatăl. Dar dacă nu-l ucidem noi acum
presimt c-o s-o facă el cu noi altădată.
Hai să-l ucidem și să dansăm! Hai să dansăm!

Dar dacă e soarele meu m-am gândit
și-n felul acesta mă sinucid?

Hai să dansăm! striga noaptea. Hai să-l ucidem
ca pe un ied!...

Am luat cuțitul și cu mișcări crispate
am început să sfâșii tristul soare.
Podelele de sânge în clipocit crescând
sub dansul disperat al nopții s-au tocit.

Dansa fantastic noaptea încolăcind pereții.

Verde-albastru-negru, deodată, s-a risipit în jur. Noaptea
dansa... Abia-i vedeam conturul. Si candela și masa și
patul au urmat-o
atât de-aproape în dansul ei sălbatec
până s-a-nchis plângând,
murind retrasă
în unghiul de lumină
ce-mi mai zbătea pe față.


Comentariu « primul ritual »

Camil Petrescu ocolea frunzele căzute pe alei.
Cu ritualele astea, fie și închipuite, mi-aduc aminte de Eminescu și-ncepe să -mi fie teamă pentru creierul geniului dus la Paris pentru cântărire.
Preludiul iubirii este un ritual frumos, dar datul cu cutitul ma sperie.
Eu înțeleg acest ritual mai curând ca o dorință a Poetului de a fi mai puternic, de a reuși, fiindcă are drum lung, iar la capăt trebuie să devină un Invățat- poate chiar Marele Invățat !
Stiu că Soarele ne va face rău într-o zi. Mai știu că orice element vrea să stăpânească lumea. Si înțeleg gestul nopții, dar de ce alege ea, complice la jocu-i mârșav, cel mai frumos dintre suflete ?
« Presimt c-o s-o facă el cu noi altădată.- îi zice- Hai să-l ucidem și să dansăm! »
Uciderea din fașă, pentru o presimțire, mi se pare absurdă, chiar luptă pentru existență înțelegând-o, dusă la nivel cosmic. Ar fi ca și cum am renunța la speranță.
Apoi...stau și mă întreb dacă noi, oamenii, nu ucidem cumva zilnic câte ceva și dansăm, și tot dansăm sălbatic pe dinauntru ? Că viața nu-i decât un ritual continuu și, când alegem, de fapt jertfim câte ceva sau pe cineva?

Poetul Nicolae Sirius explică singur poemul acesta care i-a surprins pe mulți:
« Poezia Primul ritual are la bază una din vechile teme, și anume disputa dintre lumină și întuneric. Dificultatea scrierii unei asemenea poezii vine din faptul că sunt lucruri pe care n-ai vrea să le spui (de exemplu: ucide-l), însa fac parte din contextul poemului. Practic în acest ritual în care conștiința poetului este rugată să ia parte, și ia parte deși găndește că nu-i bine, arată pe de-o parte judecata nejustificată înaintea împlinirii unui act de conștiință. Pe de altă parte, poemul arată că, în ciuda faptului că în acel ritual totul din jur urmează noaptea în dansul ei sălbatic, totuși ea moare și numai o rază de lumină mai rămâne. O rază de lumină necesară în continuare să meditezi asupra faptului împlinit. Desigur că de multe ori m-am gândit dacă a fost necesară scrierea acestui poem. Iar acest lucru numai datorită câtorva cuvinte care nu ar trebui să fie niciodată parte dintr-un act poetic. Insă, în foarte multe poeme vechi sau balade, un asemenea limbaj a fost folosit spre a putea explica mai bine tema propusă. In acest poem poetul se –ntreabă dacă nu cumva soarele- El nu este chiar conștiința lui. Faptul că el e împotriva conștiinței lui este în realitate tema poemului. »

« Budiștii tibetani, și nu numai ei, spun că totul ar fi înfășurat în întuneric, la nivel universal. Sunt și oameni de știință care spun că mai devreme sau mai târziu, întreaga energie se va consuma și numai întunericul va domni în acest univers. Au fost emise și ipoteze cum că la început n-ar fi fost decât întuneric. Am încercat, practic, într-un poem-monolog interiorizat să spun că toate aceste păreri au ca fond comun necunoașterea. Si-am pornit de la metaforă...pentru că în lumea elementelor seara nu poate intra cu soarele pe fereastră...Lumina ca opus al întunericului n-ar putea să fie născută din întuneric. Decizia la nivel de conștiință e bazată pe cunoaștere sau necunoaștere. Iar eu am pus accentul pe faptul că nu avem conștiința clară tocmai datorită faptului că nu cunoaștem relația celor mai importante elemente pe care jocul minții ni-l poate propune uneori în forma unui ritual »



VANATOAREA


Ion, Johan, John
este idolul surd.
Idolul surd. Nebunul. Urâtul. Prințul. Tâmpitul.
Ion, Johan, John a cuprins
pământul.

Marta? Marta vrea să se
mărite? Mărită-se!
Ion, Johan, John e la poartă?
Ce așteaptă? A... el e îngerul?

Adu-mi hainele, dragă, și ultima carte. Cine?
Lasă, nu-mi mai vorbi de el... nici de Marta.


Cum?... S-a înecat un deal?
Pe fundul lacului a murit dealul
încet, fără nici o boală? S-a
dus la fund încet, încet?

Lasă-l, lasă-l să se ducă dragă, dă-mi haina... Incepe
vânătoarea.

Voi vâna mulți îngeri. Ce vrei!
Privește dealul pe fundul lacului... Plânge-l!
Plânge-l, dar lasă-mă!

Dă-mi hainele...
Marta? Să se mărite!

Iar plângi?

Adu-mi arcul!... Adu-mi săgețile! Te învinui
dacă nu-mi aduci și harta!

Aproape că nu se mai vede în cer. Se duce
vânătoarea
și tu tot mă mai deschei la nasturii sentimentali
din răsputeri.

Acum înțelege... e seară. A-nceput vânătoarea.
Adu-mi arcul!


COMENTARIUL nr.1 « vanatoarea »

« Adu-mi hainele, dragă, și ultima carte »- iată cu ce a plecat Poetul în lume.
...« voi vâna mulți îngeri, ce vrei »
Există o pictură în care un bărbat se luptă cu un înger- il obligă să-l ia în seamă, să-l vadă.
Ce să facă el cu îngerii, că nu-s de mâncare ?
...“aproape că nu se mai vede în cer, se duce vânătoarea, iar tu tot mai mă deschei la nasturii sentimentali din răputeri »- Ca întotdeauna femeia- (carnea !) - ne VREA pentru ale sale. Cea mai mare parte din EA n-a înțeles niciodată sufletul marilor spirite. Degeaba mai varsă apoi din răsputeri nasturi de lacrimi ! Poate că lacrimile varsate pentru noi sunt darurile cu care înfrumusețăm fiecare Cerurile !
Când îmbătrânești -fără nici o boală- nu mai ai putere pentru vânătoare, dar când ești în putere, vei fi “învinuit » dacă nu ai fost în stare. Viața este o permanentă « vânătoare » și rar ne putem permite tihna sentimentelor.
” Acum înțelege, s-a făcut noapte” –îi zice… Un fel de : am îmbătrânit, mi-a slăbit vederea, lasă-mă să caut îngerii, ca Don Quijote morile de vânt, lasă-mă să-mi îndeplinesc destinul..
Dar... există îngeri? Pot fi ei vânați ?
Poetul este obsedat de cuvântul « înger », îl bănuiește în toate, se luptă cu visele, cu închipuirile.
Cred că Ingerii sunt următoarele sale creații – “ultima carte”.

Comentariul nr 2

Si ce ne place: adu-mi aia, adu-mi cealaltă...
In schimb – ni se aduc...veștile. Stii, a murit dealul, și nici măcar nu era bolnav ! Chiar că e ciudat să nu fii răpus de-o boală !
Pe noi nuu... nu ne interesează... Se moare ? Lasă-l, lasă-l să se ducă, dragă, dacă vrei, privește-l pe fundul lacului. Cum ar putea să-l privească pe fundul lacului ? Fă ce vrei cu viața ta, poți să și mori, nu mă deranjează dar... adu-mi arcul ăla odată, că voi vâna niște îngeri...
Important este ce fac eu. Intotdeauna este important doar ce fac Eu... Si ce tot vrei ? plânge -l, dar lasă-mă.. Iar plângi ? Stii ceva ? Lasă-ți suferința, nu te mai gândi la ea și fă ceva pentru Mine... Dar, fii atentă, te învinui dacă nu-mi aduci și... harta !
Uite-așa se ratează întâlnirile, împlinirile, se raterază totul fiindcă o... plângăcioasă nu înțelege ea să aducă ce trebuie !
Ah, dacă ar fi înțeles să aducă arcul !


















.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!