"Vai ce bine ne-am simțit azi la școală...ne-am uitat într-o revistă de modă, după aceea a venit tipul ăla supertare care mi-a aruncat mai mult de o privire...i-am făcut semnul acela și cred că m-a înțeles pentru că m-a invitat săptămâna viitoare în club Twice...apoi a venit profu' și i s-a rupt cămașa pe când încerca să scrie la tablă și Popescu i-a pus pe catedră 100 de mii să-și ia o cămașă nouă...vai ce bine ne-am distrat..."
File din viața unui licean. Completate cu droguri, completate cu scandaluri și cu diverse alte chestii cool. Lipsește ceva de-aici ? Poate. O cursă cu mașinile supertari pe străzile Bucureștiului să sperie plebea ? O babă împinsă pe scări în tramvai ? Da, și aceste distracții cool dar parcă altceva...a, da, învățătura. Pentru că, totuși, suntem la școală. Sau nu ?
După 1990 a prelevat în mintea liceenilor și din păcate și în cea a unor responsabili la nivel guvernamental ideea izvorâtă din filmele americane de duzină că școala înseamnă distracție. Sigur, există și acolo tocilari, nerds-dar sunt în general personaje antipatice. Tipii populari, regele și regina prom-ului, nu se prea omoară cu școala-la ce bun ? Și uite așa, ajung vag alfabetizați la facultate-cazul cel mai fericit în care ,așa cum arăta Martha Petreu într-un articol recent, facultatea trebuie să-i învețe să scrie- sau, în cazul tragic, direct în viață. Unde, dacă nu au tată și mamă "garnisiți" vor înjura școala că nu i-a învățat nimic.
Din păcate, la noi se poate orice. N-am învățat nimic din rigoarea unui învățământ francez, acolo unde un bacalaureat înseamnă ceva. N-am învățat nimic, în general. Am învățat doar să mergem pe minima rezistență pentru că așa dă bine.
A face școală, în general, o legătură directă cu ideea de distracție. Te poți distra în școală, prin ceea ce înveți- sau, te poți distra afară, școala e gândită pentru a-ți da un corp de cunoștințe cât de cât utile.
A face școală trebuie să fie, într-un fel, o pasiune. Și pentru cel instruit-ucenicul- care vine să învețe. Timp de mii de ani oamenii veneau la școală să învețe. În secolul nostru vin să fie cool, să se drogheze, să aibă de unde pleca. Și pentru că îi obligă babacii.
Și pentru instructor. Fără pasiune, nu rămâne nimic. Dar chiar nimic. Salariul e mizerabil. Meditațiile sunt mai mult sau mai puțin furt pe față. Fără pasiune, nu poate exista profesorat.
A face școală, în general, trebuie să fie, într-un anumit fel, un mister. Poate nu ceva la fel de sfânt ca mersul la biserică, dar pe aproape. E un mister transmis din generație în generație, misterul culturii. Fără această cultură suntem rupți de civilizație, nu suntem mai buni decât animalele.Iar acest mister, din păcate nu se poate dobândi oricum. A fi un profesor popular, a fi un profesor cool și a coborî ștacheta la nivelul elevilor tăi nu înseamnă nimic. A fi un profesor cool și a nu te interesa că elevul tău pleacă din școală fără cele mai vagi idei despre cultură- în schimb cu distracție cât cuprinde, nu înseamnă că participi la acel mister. Ci că îți abandonezi orice fel de speranță.
Din păcate școala a ajuns un fel de produs inodor, incolor, vag suportat- ea nu se mai face deloc. Nu cred că avea ceva legătura cu comuniștii faptul că învățam despre Boileau la orele de literatură. Și nici faptul că am făcut latina în școală. Sau că am învățat o istorie extraordinară, de la un mare dascăl. Cu toți avem propriul nostru domn Trandafir, pentru mine el s-a numit Toader, profesorul de istorie. Și mulți alți. Mulți mulți alții. Care n-au fost neapărat cool. Însă care ne-au lăsat moștenire ceva. Ceva pe care tinerele generații nu-l mai primesc. De ce ? E numai o chestiune de salariu, de plată insuficientă ? Sau e și ochestiune de vocație ? A fi profesor, la fel ca și a fi preot înseamnă să ai o vocație. Și mulți dintre noi nu o au.Aici nu sunt din păcate chestiuni politice. Pentru că politica nu are ce căuta în școală. Aici sunt chestiuni de deontologie profesională. Pentru că nu e normal să spui „vai ce cool a fost azi la școală” ci „vai ce interesant a fost azi la școală...”. Pentru că din micile cedări, din micile compromisuri ne vom duce cu toți din ce în ce mai jos. Pentru că dacă un student are un scris de clasa a IV-a – și, din păcate, foarte mulți studenți ai mei au un astfel de scris- e grav. Pentru că dacă un student confundă pe Bourboni cu Capețienii, pentru că dacă un student habar n-are cum îi chema pe cei trei mușchetari sau cine este pinguinul Apolodor- el nu este un om întreg. Din el lipsește ceva. Chiar dacă va fi foarte bun pentru Harvard și Princentown. Chiar dacă i se pare că lumea începe și se sfârșește cu el, olimpicul.
Și această perdea o avem și noi pe ochi. Avem 1...5% elevi și studenți olimpici și ne facem iluzia că avem un învățământ performant. Din păcate bătălia e pierdută la liceele de cartier, la liceele din Þăndărei, Făurei și alți ...ei unde e mai important să faci orice altceva decât carte.
Și pierdem această bătălie.O pierdem cu fiecare tânăr cool. O pierdem cu fiecare tânăr plictisit de „porcăriile alea care se învață la școală”. O pierdem cu fiecare tânăr drogat.
Pierdem cu toții.Vom obține o lume MTV. O lume de preparate gata digerate, care să nu facă apel la mintea noastră ci doar la simțurile noastre. Și dintre acestea-la cel mai jalnic- simțul de imitare.