- Oare ce ar trebui să-i scriem Micului prinț, ca să ajungă până la el? căscă mica floare de nu-mă-uita, abia trezită din somn.

Mic tăcu...
În ochii ei albaștri strălucea atât de frumos roua neputinței!
Numai el, nedormit,... parcă își pierduse tot cheful de a suferi.

Grație acestei sclipiri de moment, răspunse ușurat:

- Nu-i mai scriem scrisori!
ÃŽi scriem... vederi!

- Vederi? păru mirată floricica, în același timp în care strâmbă și din nas, pentru a nu se dezminți.
Vederile nu costă bani?

- Nu costă, că le facem noi, spuse băiatul și se strecură în pat, ca să doarmă întâi, și să viseze.

Cum ilustratele lui vor străbate spațiul, putând fi admirate de orice copil, al oricărei planete...
Și cum lucrul acesta, cu siguranță, ar ajuta ca ele să ajungă degrabă la bunul său prieten.

Pe care, însă, nu știa ce îl împiedica să vadă cât de simplu era să comunici de la așa mare și insuportabilă distanță...


***


La celălalt capăt al universului, Micul prinț astepta fiecare răsărit de soare ca pe o veste...

Sosind uneori într-un plic fără timbru, pe care un copil desenase, în singurătatea poveștii lui, când niște nori străpunși de raze nerăbdătoare, când un astru cu petale, deschizându-se ca o flacără în arșița deșertului...

Era atât de frumos...

Ca în desenele în care prietenul său mai mare pusese cândva propria-i viață.

Încă auzea inima aceea bătând în pieptul infinitului ce-l înconjura din toate părțile, în rotirea fără greș a planetelor, căci toate îi erau pe potriva sufletului.

Și când primea un răsărit, mai ciudat, de soare...
Și când împrumuta vocii prietenului său mai mic, de pe pământ, chiar daca acesta nu-l auzea încă, râsul său plin de clopoței...